Dupa strasnica lovitura pe care Victor Ponta a aplicat-o adversarilor sai politici, predând fara lupta ultima reduta institutionala – presedintia Senatului – Micul Titulescu a oferit o noua proba a fermitatii sale. A descins în plenul Parlamentului exact în momentul de vârf al boicotului pe care tot el îl propusese. În vreme ce toata opozitionimea respecta „greva“, tinându-se cît mai departe de sala de sedinte, care prin birouri, care pe la restaurant, care pe la treburi cum are fistecare, intransigentul acuzator al regimului Basescu-Boc s-a urcat la tribuna sa-si mai stopseasca înca o data adversarii, porniti pe ultimul drum. Rechizitoriul era tot atât de potrivit ca-njuraturile la-nmormântare, însa avea rostul lui. Înmormântarea cu înjuraturi a fost imediat urmata de o alta premiera absoluta în retorica politica a opozitiei si anume boicotul cu felicitari. Crâncenul opozant a zapacit pe toata lumea – pe amici si pe inamici laolalta – exprimându-si încrederea, aproape admiratia, fata de noua echipa guvernamentala, precum si dorinta de a – cuvânt cheie ! – co-la-bo-ra. Mesajul a fost clar si distantat fata de vocile ragusite ale manifestantilor din strada carora nu le trecuse prin cap sa-si limiteze revendicarile la demisia echipei Boc.
Chestia cu colaborarea a fost cireasa de pe tortul boicotului festiv. Noul prim-ministru si alti reprezentanti ai puterii s-au repezit s-o deguste. Unii au considerat-o dulce, altii cireasa amara. Partenerilor din opozitie nu le-a ramas decât sâmburele. Crin Antonescu îl tinea între degete, cu bratul întins, contemplându-l ca Hamlet craniul lui Yorick. A fi sau a nu fi uniti ? Craniul ciresei e prea mic ca sa inspire un raspuns, dar Micul Titulescu stie ce vrea. Spre deosebire de Marele Titulescu, ale carui principale calitati au fost consecventa, previzibilitatea, afirmate pâna la a-i aduce disgratia suveranului, miniatura sa considera ca nimic din ceea ce asigura reusita nu e de lepadat. Orice model poate fi interesant daca reteta lui de viata conduce spre succes personal. La urma urmei de ce ar fi mai demn renumele de „Micul Titulescu“ decât acela de „Marele Dinu Paturica“?
Si apoi, cine poate spune exact unde se termina consecventa si unde începe inconsecventa? Nu este oare rostul discursului politic sa stearga granita dintre cea ce este si ceea ce pare ? Eliberate de prejudecati, si mai ales de „prejudecata“ seriozitatii, onoarei, cuvântului spus, aparentele – sosii omniprezente ale realului – îsi duc viata proprie, coabiteaza, iar progenitura lor are toate sansele sa se fofileze în real, luându-i locul. Iata si cazul Che Guevara, celalalt mare model al lui Ponta. Parasindu-l pe Castro ca sa devina vagabondul înarmat al junglelor latinoamericane, s-a purtat consecvent si inconsecvent. A fost inconsecvent fata de Fidel, întorcându-i spatele, dar consecvent fata de ideea de gherila. Asa si cu Che Ponta. Lasându-l pe Antonescu sa boicoteze singur, s-a dovedit inconsecvent fata de Uniune, dar si-a dovedit consecventa fata de ideea de boicot creînd o modalitate noua si nemaiîntâlnita: boicotul festiv, boicotul cu felicitari.
Tatal batrânului Ilici l-ar fi numit spargator de greva, dar tocmai aici e meritul tânarului luptator, ca depaseste limitele vechilor stângisti, reusind sa împerecheze absolut remarcabil intransigenta cu oportunismul, adica scrumbia cu maimuta. E o performanta.
Multi simpatizanti ai Domnului Ponta murmura ca e derutant. Foarte bine! Razboaiele se câstiga, în primul rând, prin derutarea adversarilor. Când lumea e plina de mincinosi si tradatori – Domnul Ponta stie bine asta – ca sa asiguri derutarea adversarului trebuie mai întâi sa-ti derutezi aliatii. Regula face parte din decalogul contemporaneitatii, epoca eliberata de sub tirania acelui odios narav numit fidelitate. Shelley scria: „E vesnica pe lume doar schimbarea“. Împutinând adâncimea filosofica a versului sau, putem parafraza spre adevarul timpurilor noastre „E vesnica pe lume doar tradarea“. Trebuie sa ne bucuram fara prejudecati de aceasta realitate, privind lumea ca pe o partida de pocher, amintindu-ne ca de peste doua decenii încoace sursa tuturor reusitelor personale a fost cacealmaua.
Proeminenta Domnului Ponta, faptul ca el atinge deja dimensiunile unui om pentru istorie se vede si din aceea ca a început deja sa fie un neînteles de catre contemporani. E drama personalitatilor cu anvergura. Imediat dupa boicotul festiv, cârcotasii l-au descoperit gonind cu limuzina în coada convoiului prezidential care pleca triumfator la munte. Spre munte avea treaba si Domnul Ponta. Cu deja amintitul reflex al oportunitatilor – termen mult uzitat ce a reabilitat stigmatul de oportunism – Micul Titulescu s-a lipit de esapamentele lui Basescu, virgula, ca orice animal tânar si viguros ce-a amusinat feromonii compatibilelor sale. Raii de la „Gândul“ i-au gasit si în asta o pricina. Nu s-au gândit la efortul tânarului lider ca sa-si învinga greata de a se tine asa, ca un cateladru de pripas, dupa grosul haitei. Luarile sale de cuvânt sunt suficient de vehemente pentru a ne da seama ca, de n-ar fi fost soseaua aglomerata, o apuca pe cu totul alt drum, facea calea-ntoarsa, numai sa nu dea ochi, nici macar de la distanta, cu omul pe care-l rastoarna din vorbe de trei ori pe zi. Ar trebui sa ne dam seama ce treaba importanta îl astepta la Brasov, poate chiar o întâlnire cu Domnul C.Nita, poate o spovedanie la duhovnicul si socrul sau, l-au facut sa-si calce pe inima si pe acceleratie tinându-se cu fruntea sus si privire sfidatoare de coada lui Basescu.
Fata de toate acestea cerem fanilor mai multa întelegere. Am începe chiar cu soferul domnului Ponta. De prisos sa amintim importanta unui sofer de stab în devenire, mai ales atunci când stabisorul însusi are patima volanului, fiind copilot de nustiucare formula. ?tiu cei care îi verifica sponsorizarile. Explicându-si martiriul din coada coloanei, supliciul de a inhala esapamentul lui Basescu, Victor Ponta a proclamat cu elanu-i stiut ca, dupa ce va înlatura tiranul, o sa renunte la privilegiul coloanelor oficiale. Am mai auzit noi declaratii girofaroclastice, asa ca îl credem. Dar sa-i bage mintile-n cap si soferului care, dupa mândria de a se fi tinut de coada coloanei, s-a împaunat ziaristilor si cu isprava de a fi coborât serpentinele de la Timis depasind, iarna, viteza legala.
Ca fani neclintiti ai consecventului lider, dar si ca participanti modesti si anonimi în traficul rutier, preferam sfidarea coloanelor oficiale semnalizate, decât imprevizibila evolutie rutiera a descreieratilor gen Serban Huidu. Care tot pe serpentinele Timisului cobora în tromba, având si el o treaba la Brasov.
Autor: SERGIU ANDONApărut în nr. 3622012-02-23