Bohumil Hrabal, Trenuri cu prioritate, traducere si prefata de Corneliu Barborica, Bucuresti, Editura Art, 2012.
Bohumil Hrabal s-a nascut în anul 1914, în Moravia, începându-si activitatea literara cu poeme aflate sub înrâurirea directa si evidenta a suprarealismului francez. (Considerat astazi una dintre cele mai importante voci ale prozei est-europene, Hrabal va muri în 1997, cazând de la fereastra unui spital, în timp ce încerca sa hraneasca porumbeii si dupa ce meditase ani în sir la apropierea mortii). Numai ca, pe nesimtite, poemele de început au devenit tot mai ample, transformându-se în mici episoade epice, adesea cu accente comice. În anii ’50, scriitorul a devenit membru activ al gruparii literare conduse de poetul Jirí Kolár, iar dupa propriile sale marturisiri, de acum dateaza si aplecarea spre un nou mod de a face literatura, constând în punerea laolalta a unor elemente eterogene si aparent fara vreo legatura, cu scopul declarat de a crea efectul comic, bazat, însa, pe evidentierea aspectelor rutinei cotidiene, iar nu pe procedeele elaborate ale suprarealistilor.
„Comicul cotidian“: a râde cu, nu a râde de…
Modelul suprarealist va reprezenta, pentru scriitorul ceh, o permanenta fascinatie, câta vreme, de exemplu, spre finalul romanului „L-am servit pe regele Angliei“, îl descoperim pe Ditie rasfoind un volum de versuri al lui Paul Éluard. Scriitorul nu insista asupra scenei respective, însa este clar ca avem de-a face cu o cheie de lectura pe care Hrabal o ofera pentru ca cititorii sa-i poata descifra mai bine tehnica narativa. Caci definitia preferata a suprarealistilor pentru notiunea de frumos era sansa alaturarii, pe o masa de disectie, a unei masini de cusut cu o umbrela. Si chiar daca maestrii suprarealismului preferau poezia, Hrabal a plasat la baza artei sale scriitoricesti tocmai aceasta tehnica suprarealista a juxtapunerii elementelor disparate, cu scopul de a surprinde în mod adecvat micile (sau mai marile) revelatii ale existentei umane. De aici si comicul, adesea involuntar, câta vreme Hrabal e convins ca alaturi de oricine se poate râde. Nu de oricine, caci esential ramâne ca autorul ceh nu râde de personajele sale, ci împreuna cu ele, împartasindu-le sau, daca nu, macar întelegându-le bucuriile, idealurile, dar si tristetile ce decurg, de fiecare data, din inadecvarea la realitatea dura în care protagonistii sai traiesc a unor teluri frumoase si luminoase, însa intangibile. Ditie e, fara îndoiala, exemplul prin excelenta în acest sens, alaturi de Miloš Hrma, din „Trenuri cu prioritate“ si de Hanta, din „O singuratate prea zgomotoasa“.
De aici izvoraste si teatralitatea scrierilor sale, Hrabal descoperind, cumva pe cont propriu, o lege fundamentala a comediei: actiunile uman produc efecte comice în masura în care oamenii le / se iau (prea) în serios. În fond, în conformitate cu aceasta conceptie, comicul operei lui Bohumil Hrabal consta în simtul umorului pe care-l demonstreaza mereu personajele sale – si care e, mai degraba, o excelenta intuitie a proportiei, adica, în contextul lumii sale romanesti, capacitatea de a privi lucrurile din jur la adevarata lor dimensiune. O dimensiune întotdeauna micsorata – sau care, daca nu este astfel de la bun început, atunci trebuie diminuata, aici fiind si marele secret al hedonismului hrabalian: a fi multumit cu putinul pe care-l dobândesti, chiar daca dorinta initiala a fost nemarginita. Nu e întâmplatoare, în contextul acesta, statura mica a lui Ditie, si nici vârsta frageda si lipsa de experienta a lui Miloš Hrma. Acestea devin elemente cu semnificatie metafizica: fiecare personaj e, într-un fel sau altul, un om în miniatura, dar plin de ambitii grandioase, ce vor sfârsi, însa, mai întotdeauna fie în derizoriu, fie în moarte. Tragismul ia nastere, asadar, pe nesimtite, iar cititorul realmente nu-si da seama când înceteaza sa râda, apoi sa surâda, pentru a medita cât se poate de serios asupra conditiei umane. Si tot de aceea, megalomania unor personaje hrabaliene e atât de fermecatoare, iar ironia scriitorului nu e niciodata muscatoare, ci blânda si calda, pentru a determina cititorul sa evalueze nu doar efectele comice, ci mai cu seama seriozitatea aflata dincolo de masca râzânda pe care numeroase personaje o poarta, doar pentru a-si ascunde nesiguranta, spaimele de tot felul, singuratatea.
Privita din acest punct de vedere, istoria însasi, cea care reprezinta fundalul majoritatii scrierilor lui Bohumil Hrabal, capata noi semnificatii. Care sa fie, la urma urmei, sensul istoriei?, par a se întreba numeroase dintre personajele sale. Si ce înseamna cu adevarat civilizatia umana? În mijlocul unui univers care, dupa cum se exprima scriitorul însusi, „nu face altceva decât sa ne ajute sa suferim“, istoria nu mai poate fi altceva decât povestea nesfârsita a unor urcusuri si coborâsuri. Sau, mai exact spus, a unor coborâsuri urmate de urcusuri – nu o data timide. Caci totul în opera lui Hrabal depinde de aceasta schimbare fundamentala de perspectiva, mai cu seama în cazul istoriei devenirii lui Ditie si a lui Miloš. „L-am servit pe regele Angliei“ nu e exclusiv povestea micutului chelner, ci a fiecaruia dintre noi, cel putin în unele momente ale existentei noastre, chiar daca, evident, nu ne face placere sa recunoastem asta… Caci fiecare fiinta umana e, macar uneori, servul celorlalti, un personaj minor, actor secundar evoluând pe o scena mult prea mare… În plus, fundalul istoric devine, adesea, element de prim plan, iar prim-planul se transforma în simplu decor, astfel încât Boemia devine, nu o data, adevaratul protagonist al operei lui Hrabal, o uriasa spirala pe care scriitorul o construieste pentru a oferi personajelor sale un spatiul necesar, chiar daca nu întotdeauna si adecvat, în mijlocul unei lumi din care placerea de a trai s-a cam stins, lasând în urma o singura constanta reala; nu, însa, si benefica întotdeauna, si anume identificarea adevarului cu istoria, sau, si mai grav, cu politica oficiala a momentului… De aceea, ca cititori, îl întelegem pe Ditie si-i iertam utopica si nebuneasca idee de a deveni, dupa moarte, „cetatean al lumii“, caci îl vedem stând singur, la vreme de iarna si pe un viscol ce pare a fi de sfârsit de lume, într-o camaruta pe care-o împarte cu câinele, pisica si calul, singurele fiinte apropiate si, probabil, singurii prieteni adevarati pe care i-a avut vreodata…
Umorul blând si întelegator
Toate acestea ne amintesc de realismul cehovian (atât de apreciat de Hrabal, alaturi de stilul frust al lui Isaac Babel), chiar daca numerosi critici accidentali au insistat sa-l considere pe scriitorul ceh un reprezentant aparte fie al realismului magic, fie al celui isteric. Iar daca unii l-au comparat cu Rushdie, Grass sau chiar Pynchon, în vreme ce altii l-au plasat în compania lui David Foster, Wallace sau chiar Zadie Smith, adevarul de netagaduit al creatiei lui Hrabal ramâne acela ca, si atunci când textele sale par a avea o deschidere spre miraculos sau fabulos si chiar daca exceleaza prin aglomerarea elementelor semnificative, ele ramân profund umane si cuceresc la fiecare lectura tocmai prin profunda lor umanitate, prin acel unic amestec de râs si de plâns – evident, poate mai mult decât oriunde în „Trenuri cu prioritate“ (de neuitat fiind, aici, în paranteza fie spus si scena în care impiegatul Hubicka probeaza stampilele garii pe rotunjimile îmbietoare ale trupului seducatoarei telegrafiste Znenicka!) Din pacate, succesul imens al acestei carti, aparute în 1965 si ecranizate în scurt timp, astfel încât în anul urmator pelicula regizorului Jirí Menzel va fi recompensata cu Premiul Oscar pentru cel mai bun film strain, este umbrit de invazia sovietica în Cehoslovacia, fapt ce-l va determina pe Hrabal sa nu publice nimic ani în sir.
Din punct de vedere stilistic, Hrabal a fost influentat de fluxul constiintei asa cum era el teoretizat si practicat de marii reprezentanti ai modernismului interbelic, însa autorul îmbogateste formula cu placerea de a povesti, pe care o împartaseste cu personajele sale predispuse sa fie protagoniste ale unor lungi solilocvii, ce pot sta oricând alaturi de cele mai bune pagini ale lui Céline sau Beckett. Poate si din acest motiv, accentele comice care-i marcheaza opera sunt paradoxale, Hrabal încercând – si reusind – sa mentina întotdeauna echilibrul între dorinta infinita si capacitatea fatalmente limitata, între aspiratie si posibilitatea realizarii efective. Rezulta o proza aparte, plina de capcane pentru cititorul superficial, tentat, desigur, sa observe doar absurdul unor situatii sau sa se amuze copios în fata unor scene rabelaisiene. O proza vizând sa surprinda blocajul tragi-comic al omului în fata destinului, dar si sa demonstreze implicit cât de valabila era deosebirea pe care o facea Freud între comedie, umor si anecdota; o literatura ce se situeaza de fiecare data de partea umorului întelegator în care autorul îsi îmbraca si cu care îsi mângâie protagonistii preferati. Caci, asa cum spune Ditie, „M-am trezit singur în fata oglinzii si ma priveam, si cu cât ma priveam mai mult, cu atât mai mult ma îngrozeam, de parca m-as fi aflat într-o casa straina, în casa cuiva care-si pierduse mintile… Si deodata usa s-a deschis încet în spatele meu si în odaie a intrat calutul urmat de capra, iar pisica a sarit pe zincul tejghelei din dreptul sobei; si eu eram în culmea fericirii si ma bucuram nespus, fiindca fusesem cu adevarat elevul domnului Skrivánek, oberchelnerul care l-a servit pe regele Angliei, iar eu, la rândul meu, am avut onoarea sa-l servesc pe împaratul Abisiniei, care m-a distins pe viata, decernându-mi aceasta decoratie, decoratie care mi-a dat puterea sa scriu pentru cititori aceasta poveste despre incredibilul devenit realitate.“