Au fost multi ani de tacere, dupa inlaturarea nedreapta a lui Nicolae Titulescu, la 29 august 1936, si, cu atât mai multi, dupa moartea sa prematura, la 17 martie 1941.
Dupa ani de partiala sau totala interdictie, cunoscuti in timpul dictaturii carliste si al dictaturii antonesciene, atât in Capitala, cât si in provincie au aparut texte evocatoare si omagiale avându-l in centrul lor pe Nicolae Titulescu.
In urma cu 65 de ani, la 23 noiembrie 1945, intr-un asemenea context politic, Lucian Blaga a sustinut o ampla conferinta despre Nicolae Titulescu, la Cluj, in sala Colegiului Academic.
Atunci si Acolo, in Transilvania, dupa restabilirea Administratiei românesti pe intreg teritoriul ei, Lucian Blaga si-a inscris cu stralucire numele in galeria celor prezenti la „reinvierea lui Titulescu“.
Climatul politic de dupa 23 august 1944 a impus celor care au semnat sau au vorbit despre Titulescu o abordare diferita fata de ceea ce oferea tara pe când aceasta era mai mult sau mai putin democratica, dar, oricum, independenta.
Tara invinsa, România a cunoscut ocupatia timp de aproape 15 ani. Trupele sovietice au stationat pe teritoriul tarii noastre din 1944 pâna in 1958.
Atacurile publice impotriva Sovietelor au fost interzise cu desavârsire. Cenzura militara actiona prompt si implacabil, iar riscul de a fi aruncat in inchisoare era maxim pentru orice suspect sau invinuit. Concomitent, elogiile la adresa Uniunii Sovietice s-au inmultit, devenind din ce in ce mai calde, pentru a ajunge de-a dreptul desantate.
Din convingere sau din oportunism, imensa majoritate a celor care au scris sau au vorbit despre Nicolae Titulescu in perioada ocupatiei sovietice au supralicitat pe seama politicii sale de normalizare si dezvoltare a relatiilor României cu Uniunea Sovietica. Evaluarile multor oameni politici si ziaristi au fost nu rareori doar exagerate, ci de-a dreptul incorecte, uitându-se doua adevaruri esentiale, si anume ca Nicolae Titulescu a fost un pro-occidental, un filo-francez si un filo-englez, un anticomunist convins si indefectibil.
Rândurile conferintei lui Lucian Blaga apartin unui gânditor, unui om care a trecut prin doua veacuri, care a cunoscut doua razboaie mondiale, care a trait suferintele câtorva generatii de români, care a meditat asupra destinului istoric al poporului român, oprindu-se, de asta data si nu intâmplator, asupra lui Nicolae Titulescu, unul din parintii fondatori ai României Mari, un mare european care, dincolo de orice subiectivitati, ramâne poate cea mai mare figura a diplomatiei secolului XX.
Am toate motivele sa cred ca Lucian Blaga nu a ales intâmplator ceasul pronuntarii acestei conferinte.
Dupa ce, la 3 mai 1915, la Ploiesti, rostea acel celebru discurs „Inima României“, pledoaria pentru revenirea Transilvaniei in granitele sale firesti, la 4 iunie 1920, Nicolae Titulescu semnase la Trianon tratatul prin care se recunostea hotarârea plebiscitara a unirii Transilvaniei cu tara.
In calitatea lui de fiu al Transilvaniei, s-a inclinat cu piosenie in fata memoriei lui Nicolae Titulescu, omul care a trait si a ars pentru readucerea acestui binecuvântat colt de tara in granitele României, pentru apararea integritatii noastre teritoriale impotriva tuturor atentatelor revizioniste, omul care s-a stins când trupul ei a fost sfârtecat cu sprijinul Germaniei hitleriste si Italiei mussoliniene.
Ca fost demnitar, intr-un timp in care incepuse vânatoarea de vrajitoare, Lucian Blaga a fost obligat sa observe maxima circumspectie. Unii dintre exponentii fostului regim fusesera deja arestati, altii aveau sa fie arestati. Simtea el insusi sabia lui Damocles deasupra propriului cap.
Cu inteligenta si diplomatie, Lucian Blaga a ocolit zonele periculoase, parerile partizane. Nu a dezavuat pe fostii guvernanti, nu i-a laudat pe noii guvernanti, ci, mai mult decât atât, nu a pronuntat nici un cuvânt despre omniprezentul si atotputernicul ocupant.
Inaugurându-si alocutiunea la Colegiul Academic din Cluj, Lucian Blaga afirma:
„Ceea ce veti auzi astazi nu este propriu-zis o conferinta despre Niculae Titulescu, si nici macar o expunere succinta asupra personalitatii, ideilor si activitatii acestui om politic si mare diplomat. Ambitia mea e alta. As dori sa va fac un portret al lui Titulescu dupa amintiri personale. Având avantajul de a-l fi cunoscut mai de-aproape, gasesc ca sunt dator sa va prezint mai inainte de orice o figura palpitând in mediul sau de toate zilele, un om viu – asa cum ar fi putut sa-l vada oricine ar fi avut norocul sa-i calce pragul. Ingaduiti-mi sa va previn de la inceput asupra modestelor mele intentii, ca sa nu asteptati altceva decât ce sunt hotarât sa va dau. Voi incerca asadar sa evoc unele situatii si momente, când mai solemne, când mai intime, datorita carora cel mult prea curând disparut va prinde viata chiar in imaginatia d-voastra. Si poate ca voi reusi sa nu deceptionez cu totul nici pe aceia dintre d-voastra, care ar dori sa cunoasca nu numai pe Titulescu-omul, ci si anume idei ale sale.“
Textul conferintei este ambivalent, cuprinzând atât pagini cu caracter autobiografic, cât si pagini de analiza cu vocatie monografica, intersectate de amintiri.
Blaga l-a intâlnit fizic pe Titulescu in 1928.
Desi nu fusese numit in Ministerul Afacerilor Straine de Nicolae Titulescu, Lucian Blaga avea sa-l considere pe Nicolae Titulescu „patronul“ diplomatiei românesti, chiar de atunci, si cu atât mai mult dupa aceea.
Dupa misiuni relativ scurte la Varsovia si Praga, Blaga a fost transferat in Elvetia. De la Berna, Blaga avea sa se deplaseze la Geneva in mai multe rânduri, din dorinta de a vizita Palatul Wilson, de a cunoaste mecanismele si oamenii Societatii Natiunilor si de a-l vedea, inainte de toate, la lucru pe Nicolae Titulescu, care ocupa de ani buni un loc preferat pe prima pagina a presei internationale.
Asemenea multor altor români sau straini, vârstnici sau adolescenti, civili sau militari, barbati sau femei, laici sau canonici, Blaga era macinat de dorinta de a-l intâlni pe Titulescu.
„Aflasem la legatie ca Niculae Titulescu, ministrul de Externe al tarii noastre, contrar obiceiului sau de a nu poposi pe tarmul Lacului Leman mai mult decât durau sesiunile Ligii Natiunilor, se gasea inca la Geneva. Ce piedici n-as fi incercat sa inving pentru a aparea intr-o zi in fata lui, ca sa-l cunosc! Era in epoca marelui proces al optantilor maghiari. Titulescu, aparatorul vajnic al tezei românesti in acest proces, ce umpluse cu ecourile sale toata presa internationala, suferise in sesiunea din ianuarie o infrângere. Acum eram, dupa cum spusei, in aprilie.“
Desi venise sa-l vada pe Titulescu, Blaga nu s-a intâlnit, in acel aprilie, decât cu zvonurile, conturate cu aparenta delicatete, dar preluate si difuzate cu un soi de fervoare orgolioasa de toti cei ce gravitau in jurul Palatului Wilson. Din timiditate, din frica de a-l tulbura pe Titulescu intr-un moment de mare tensiune, pentru tara si pentru el insusi, Blaga a amânat intâlnirea cu Patronul, dar a retinut cu fidelitate atmosfera din acele zile, reproducând-o peste un deceniu si jumatate cu fidelitate.
„Geneva isi arata aspectul normal, corect, calvin, cam amortit, pe care desigur nu putea sa-l aiba in timpul miscat al sesiunilor Ligii, când delegatii si comisiile tuturor semintiilor de pe glob se adunau aci, ocupând toate hotelele, si când claxoanele prea multe ale vehicolelor speriau pescarusii, ce zburau peste lac. Prin Palatul Ligii nu circulau acum decât functionarii permanenti, plini de curtoazie, ai institutiei. Dintre marile figuri ale vietii, politice si diplomatice, numai Titulescu mai ramasese in localitate. Era de luni de zile bolnav. Din când in când zvonurile, ce scapau dintre peretii bolnavului, stârneau ingrijorare. Titulescu sta intr-o camera la Hôtel des Bergues, primind numai pe cei câtiva colaboratori ai sai. Nimenea, nici chiar cei mai indiscreti dintre amicii sai, n-ar fi putut spune care anume era boala ce-l consuma. El era totusi bolnav. Greu bolnav de-o boala imponderabila si fara de identitate precisa in tratatele de medicina. Bolnav de flacara launtrica, ce-l ardea, reducându-i existenta pâna la limitele pâlpâirii. Geniul sau nu putea sa suporte esecul, ce intervenise prin jocul contingentelor, si pregatea, in febre de vulcan acoperit, revansa pentru sesiunea ce trebuia sa aiba loc in iunie. Grava temperatura creatoare, simtul extrem al raspunderii, dorul de revansa sub semnul unei dreptati colective si irezistibila ardoare a posedatului, nu-i mai dadeau ragaz, ii desfiintasera somnul si-i problematizasera insasi fiinta: aceasta era boala sacra a lui Titulescu.“
Spre deosebire de ceilalti, Blaga nu vedea doar numere, volume, culori, afisate si palpabile, el intra in intimitatea lui Titulescu pentru a descoperi si cântari imponderabile si pentru a putea spune: iata-i spiritul! Sporindu-i gradul de asteptare si temerea de surprize, Blaga revine la Geneva doua luni mai târziu pentru a consemna prima intâlnire directa cu Nicolae Titulescu.
„Unul din cei mai pretuiti colaboratori ai lui Titulescu mi-a pregatit intâia audienta, care trezea in mine tot potentialul de sfiiciune, sub povara careia sufeream din totdeauna. Titulescu era inca tot in pat. Infatisarea era a unui bolnav, dar verva – a unui spirit rasfatat de-un intreg continent. Nu mi-a ingaduit aproape deloc sa vorbesc, ceea ce, data fiind inclinarea mea invincibila spre tacere, mi-a convenit din cale afara. Omul din fata mea, viu ca o flacara pusa la incercari de adieri invizibile, acesta era asadar Titulescu! Avea o fata de «asiat» fara vârsta, cu unele trasaturi de copil, dar cu luciri de nedescris in ochi, unde se aduna toata viata. Atâta luminozitate cerea neaparat boala trupului, ca un necesar complement. Dupa câteva intrebari si raspunsuri de rigoare, el a prins sa-mi vorbeasca despre procesul optantilor. Intra in domeniul sau cu acea siguranta a miscarilor pe care ti-o da o patrie secreta. Mi-a aratat cu o bucurie ingenua volumul gata tiparit, pe care intentiona sa-l lanseze in ziua când va ajunge procesul in dezbaterea Ligii. Si a inceput sa argumenteze, ridicând, cu minunata usurinta, blocuri ciclopice in fata mea. Am fost nevoit sa fac eforturi din cele mai grele pentru a-i putea urmari dialectica, eu, care eram, oricum, destul de obisnuit, din alte domenii, cu salturile de la premise trecute sub tacere, la concluzii, ce par mai mult surprize decât concluzii. Prin energia si subtilitatea acestui joc dialectic, prin vioiciunea acestei incrucisari de spade cu un adversar, care pentru el era totdeauna prezent, Titulescu imi facea impresia unei fiinte de alt ordin decât cel uman. De unde s-a coborât in fata mea si datorita caror imprejurari s-a putut intrupa? Atunci, ca si mai târziu, in atâtea alte situatii in care ne reintâlneam, mi-am spus: Da, Titulescu este cea mai stralucita inteligenta ce am intâlnit-o in viata. Un fel de intrupare a inteligentei, inteleasa ca arhetip. Cu aceeasi ocazie mi-am dat intâia oara seama si de darul sau stilistic, facând fata oricaror exigente. Avea Titulescu un dar de a defini, o eleganta si o economie a expresiei, pe care n-as putea sa le compar decât cu ale filosofului Bergson. Titulescu m-a retinut vreo doua ore. Revenea necontenit asupra procesului. Nu numai atunci, ci si de atâtea ori mai târziu, el mi-a citit si din carnetele sale cu insemnari zilnice, unde-si nota, câteodata foarte dramatic, conversatiile ce le avea cu marii oameni de stat ai timpului. (Istoria ultimelor decenii nu se va putea scrie fara de a se cunoaste aceste insemnari ale lui Titulescu. Sa speram ca pretioasele documente nu s-au pierdut!) Când am dat sa ies din camera lui Titulescu, i-am spus: «Domnule ministru, daca in ziua dezbaterii veti face o pledoarie ca aceea de adineaori, cred ca nu va fi nevoie sa lansati volumul!»“.
Blaga avea sa devina, in acel iunie 1928, martor la unul dintre cele mai stralucite dueluri diplomatice dintre cele doua razboaie mondiale, punând fata in fata doi mari juristi, doi straluciti oratori. Arhivele n-au pastrat decât putine minute de sunet sau de imagine cu Nicolae Titulescu. Blaga insa a fost acolo! Cu fabuloasa-i memorie, cu o inegalabila capacitate de a retine intotdeauna esentialul, dar si toate elementele de culoare ce individualizeaza clipa, ne aduce pe noi toti martori la acel eveniment unic, lasându-ne sa traim tensiunea confruntarii.
„Câteva zile mai apoi avu loc la Liga sedinta in care urma sa se dezbata procesul. Spectacolul se anunta palpitant. Toata lumea simtea ca chestiunea a ajuns la o cotitura decisiva. In memorabila dupa-amiaza, sala dezbaterii era arhiplina. Numai cu multa osteneala mi-am putut face loc printre corespondentii ziarelor din cele patru puncte cardinale. Din inghesuiala puteam totusi sa urmaresc cele ce aveau sa se intâmple. In jurul mesei Consiliului apareau delegatii diverselor state, figuri ale jocului de sah international. Unele nume mari, astazi disparute.
Isi facuse aparitia si contele Apponyi, inalt, zvelt, adus putin din umeri, cu barba de intelept, cu un foarte pronuntat profil de vultur batrân. Era contele fara indoiala o figura dintre cele mai impresionante, chiar si numai prin infatisarea sa fizica. Cumpaneam avantajele si dezavantajele posibile – in duelul ce trebuia sa inceapa. Pe Apponyi il stiam si ca pe un stralucit dialectician filosofic. Luase parte, intr-un timp nu tocmai departat, la niste discutii in cadrul unui congres filosofic condus de contele Keyserling, seful scoalei de la Darmstadt. Mai stiam de asemenea ca propaganda sustinuta de mosierii maghiari s-a priceput sa exploateze cu suprema dibacie rezistentele firesti, pe care legiuirile burgheze ale Europei le opuneau unui act revolutionar cum a fost reforma agrara din România. Vazând pe Apponyi mi-am zis: redutabil adversar! Si fata de-un asemenea adversar si intr-o atmosfera de atare natura, Titulescu va trebui sa apere legitimitatea reformei agrare si sa justifice exproprierea mosierilor maghiari, adica a mosierilor care aveau pamânt in tara noastra, dar optasera pentru cetatenia maghiara.
A intrat apoi in sala Titulescu, inalt si el, galbui, de-un calm stapânit. Multimea cu sute de capete s-a intors spre el si un freamat de curiozitate trecu peste bancile corespondentilor: Titulescu! Am simtit din aceasta rumoare imensul prestigiu de care Titulescu se bucura in opinia internationala. Era intâia oara, dupa patru luni, ca Titulescu parasea camera hotelului. Boala sacra lua sfârsit.
Lupta, ce se anuntase tot atât de dramatica, cum fusese si cea din ianuarie, n-a mai avut loc in acea dupa-amiaza, caci lupta grea, neauzita, fusese data in afara de sala, in ceasurile premergatoare sedintei. Nu mai luam parte decât la un epilog de tunete dupa furtuna. In sedinta, Titulescu a citit cu un glas de metal nobil si de-o transparenta cuceritoare o declaratie, aratând punctul de vedere românesc. Presedintele Ligii s-a raliat apoi in numele Consiliului Ligii la acest punct de vedere românesc. Uluit de cele ce se petrec, contele Apponyi, luat evident prin surpriza, a ridicat nasul de vultur si a rostit ca un fel de protest. Totul a fost insa in zadar. Procesul optantilor a ajuns intr-adevar la o cotitura, de unde nu mai era cu putinta o intoarcere. Si daca nu ma insel, Titulescu n-a mai fost nevoit sa lanseze volumul.
Asa l-am cunoscut pe Titulescu.“
Rostita in urma cu 65 de ani, conferinta lui Blaga ne prilejuieste peste timp intâlnirea nu atât cu diplomatul Blaga, cât cu observatorul atent si analistul profund ce a fost, cu un psiholog incercat si un portretist rafinat, cu harul marilor intuitii si al definitiilor sintetice, imbracate in formule poetice.
Blaga a avut bucuria, marturisita orgolios, de a afirma: „Ani in sir, apoi, am avut prilejuri dese de a-i urmari si de a-i admira activitatea pe scena internationala“.
Cu siguranta, Blaga l-a urmarit cu gândul pe Titulescu in toate marile amfiteatre, la universitati multicentenare, la tribune parlamentare, in România, in tari prietene sau mai putin prietene, i-a ascultat sau i-a citit marile pledoarii la Societatea Natiunilor, in Adunare sau Consiliu, ce au facut sa rasune una dintre cele mai frumoase si prestigioase voci ale ratiunii si inteligentei românesti.
Titulescu si l-a pastrat aproape pe Blaga – pâna ce guvernantii de la Bucuresti i-au taiat sefului diplomatiei românesti, nedrept si ignobil, firul prezentei active pe scena politica româneasca si diplomatica internationala –, aratându-i pretuire si afectiune, ca multor altor scriitori români câstigati pentru o diplomatie culturala autentica.
Cu spontaneitatea marilor generosi, a doua zi dupa ce-l va primi acasa pentru o discutie, Titulescu il va invita din nou pe Blaga, asezându-l la „cina cea de taina“ in care invatatorul staruie cu ucenicii pentru a gasi tarii si lumii o solutie izbavitoare, izvorâta din adevar, ratiune si dragoste de om.
Orice rugaminte formulata lui de Titulescu, in dorinta de a gasi raspuns unei intrebari presante, devine pentru Blaga o obsesie fericita, dar devoratoare.
Blaga a parcurs rapid, in relatia cu Titulescu, intregul drum de la statutul de subaltern in ierarhia Ministerului de Externe la acela de intim al Patronului. Titulescu si Blaga ajung la situatia rarisima in care, cei doi, gânduri/suflete gemene, adauga indicibile semne simpatiei si empatiei, pentru a ilustra o identitate de intelesuri si a conjuga un noian de aspiratii nationale.
In 1933, Blaga are sansa sa petreaca câteva zile alaturi de Titulescu la Bad Gastein, unde Patronul venise sa se odihneasca.
In intâlnirea cu Titulescu, totul i se parea interesant pâna la fascinant lui Blaga, de la gestul discret pâna la gândul abia schitat, de la tacerea introspectiei grave pâna la interjectia descoperirii unei noi idei generatoare si sustinatoare de ampla demonstratie.
Peste timp, Blaga ii arata indatorire lui Titulescu, pentru a-l fi facut nu doar martor, ci pentru a-l fi luat parte la acele savante cautari creatoare de solutii intr-o lume in care demonii razboiului isi faceau subtil aparitia din subteranele relatiilor internationale.
„Titulescu era totdeauna in cautarea unor formule ce puteau sa devina lozinci indrumatoare. El isi pregatea si isi netezea formulele cu o rabdare si cu o râvna de slefuitor de diamante. Le incerca de-o mie de ori toate nuantele, reflexele, umbrele, pâna când formulele incepeau sa palpite prin propria lor lumina. Toate stiutele stradanii, ce s-au depus in activitatea diplomatica, din anii aceia, in vederea definirii juridice a agresiunii, nu sunt straine nici de sugestiile, nici de modul de a lucra ale lui Titulescu. Nu m-as incumeta sa spun ca in conversatia, ce-am avut la Bad Gastein cu Titulescu, el si-ar fi aratat ideile in cuvinte intocmai, dar expunerile sale, in care se calcula cu tot felul de eventualitati si in care interveneau cele mai variate ipoteze, pentru care Titulescu, ca orice mare diplomat, isi rezerva o anume libertate a miscarilor, expunerile sale, zic, se miscau pe aceasta linie.
Asa gândea Titulescu. El avea in cap liniile mari ale unei conceptii, dar, pe axe viguros schitate, el socotea cu nenumarate detalii, chiar putin probabile, dar nu excluse, pentru care isi potrivea totalitatea reactiei conditionate. In esafodajul ideilor sale, totdeauna indraznete, desi erau cele mai adesea de natura defensiva, el punea o uluitoare precizie si prudenta juridica, si inca o data o exceptionala pasiune a formularii. In situatii noi, Titulescu nu se marginea niciodata sa raspunda cu formule uzate. Când bunaoara propaganda pentru revizuirile teritoriale, ce ne ameninta integritatea, luase proportii, Titulescu a stiut sa raspunda: nu revizuire, ci sublimarea, spiritualizarea frontierelor!“
Blaga il urmareste pe Titulescu pentru a intelege sursa unor momente de revolta, pentru a inregistra spre o indelungata disectie o diatriba vizând pe unul care juca la loterie soarta tarii sale, dar si pentru a distinge bucuros nevoia Patronului de natura la care timpul si ritmul cotidianului nu-i lasa decât priviri tangentiale.
Câti vor putea zice, asemenea lui Blaga, ca au surprins in genele lui Titulescu un margaritar de emotie ascultând un grup de copii cântând un imn al bucuriei de Mozart, la care, prin daruire si suferinta, avea dreptul sa se impartaseasca mai mult decât altii.
Titulescu a fost mereu obligat sa-si intrerupa momentele de necesara destindere, sa abandoneze lumina solara regeneratoare a verilor mediteraneene sau maretia deconectanta a platourilor montane elvetiene, pentru a reveni rapid in zona real-politik-ului.
„Ca orice posedat, el recadea necontenit in preocuparile sale. s…t Demonii problemelor nu-i ingaduiau nicio clipa de destindere… El devora problemele si era devorat de probleme.“
In aerul Vienei, Blaga a simtit mai mult decât in alta parte duhul lui Titulescu. A imprumutat ceva din duhul acestuia din nevoia de regenerare personala.
Din fericire, s-au pastrat câteva fotografii imortalizând trecerea lui Titulescu prin Viena si intâlnirea sa cu cei care constituiau inima si sufletul Legatiei României din capitala Austriei. In imagini de data certa, din 8 octombrie 1933 si 21 mai 1935, se regasesc alaturi Nicolae Titulescu, ministru de Externe al României, Catherine Titulescu, Caius Brediceanu, trimis extraordinar si ministru plenipotentiar; Raoul Bossy, consilier de legatie, Lucian Blaga, consilier de presa, Cornelia Blaga, Nicolae Raicoviceanu, consilier juridic cu rangul de ministru plenipotentiar cls. II, secretar personal al lui Nicolae Titulescu.
Pe peronul Garii din Viena, Blaga si Titulescu s-au intâlnit simbolic cândva, in 1935-1936, sub aura lui Avram Iancu. Sufletele lor au vibrat pereche, pastrând peste timp, pâna la moarte, in intimitatea constiintelor lor incercate si traumatizate de sfârtecarea Transilvaniei, efigia acestui martir.
„Au trecut vreo câteva saptamâni. Când Titulescu s-a intors din nou spre tara, m-am infiintat iarasi la gara. De asta data nu mai intentiona sa se opreasca si la Viena, decât pentru cele câteva minute indicate in itinerarul obisnuit al expresului. Am urcat in vagonul sau, i-am comunicat unele noutati austriece, foarte in graba si cu teama nervoasa in calcâie sa nu porneasca trenul. Mi-a spus si dânsul câte ceva din ispravile sale. Torpilase nu mai stiu ce combinatie internationala, ce putea sa devina primejdioasa pentru micile state. Apoi m-am dat jos pe peron, caci se auzeau semnale de plecare. Dupa ce am coborât, m-am apropiat de o fereastra a vagonului, unde aparuse capul lui Titulescu, care ma chema cu glas tare: «Blaga, vino sa-ti spun ceva…» si fara de nicio legatura cu cele ce discutaseram adineaori, Titulescu incepu, fara nicio cazna, sa recite din memorie niste versuri din Avram Iancu:
In padure
toate pasarile dorm,
numai una n-are somn,
cata sa se faca om.
«Nu stiu de ce, dar tare-mi plac mie aceste versuri», incheie Titulescu, in timp ce trenul se punea in miscare. Ne-am mai facut un semn, pe urma nu l-am mai vazut. Ramasesem inca o bucata de timp cu capul descoperit, pe peron, cu gândul departe. Titulescu recitase versurile in care vorbeam despre marea pasare mitologica din Muntii Apuseni, care, in piesa mea, sta de paza lânga inima neamului. Si astazi, atâtia ani dupa cele intâmplate atunci, mi se pare ca banuiesc de ce Titulescu a recitat acele versuri: „In padure toate pasarile dorm, numai una n-are somn, cata sa se faca om“… Titulescu simtea pesemne, subconstient, o inrudire intre insomnia sfânta a acelei paseri de veghe si insomnia sa. Caci si el suferea de insomnie lânga destinele tarii, de-o insomnie blestemata pentru el si pentru noi, caci ea avea sa-l destrame inainte de vreme, incât astazi, la o rascruce cum nu a fost alta vreodata, când am avea asa de mare nevoie de veghea lui, el nu mai este printre noi.“
Aducând astazi, aici, un omagiu acestor doua mari constiinte ale neamului românesc, acestor doua cariatide ale fiintei nationale, figuri emblematice care vor pastra neamului nostru pentru totdeauna o identitate inconfundabila, indraznesc sa cred ca Lucian Blaga a formulat atunci cea mai profunda si frumoasa judecata istorica când l-a incoronat pe Titulescu cu suferinta de a fi trait insomnie lânga destinele tarii.