În ce măsură scrierea unei biografii rămâne un exerciţiu de libertate intelectuală sau devine o cursă cu turbulenţe, cu cedări perplexe şi resemnări triste – mai ales când biograful este provocat să dea coerenţă, să facă descifrabilă, transparentă, figura vie a vreunui autor plin de contradicţii şi dizarmonii? Ireconciliabile zone ale vieţii private sau publice („asamblate“ într-o construcţie biografică) vor alcătui o imagine credibilă, viabilă, a unui personaj care-şi „dispută“ posteritatea, uneori în defavoarea operei?
În principal se fac biografii celor care au deja o imagine publică şi atunci biografului nu-i rămâne decât să se raporteze la una sau la alta dintre ipotezele ce se profilează printre adepţii sau contestatarii scriitorului luat în „laboratorul biografic“ sau să genereze, ambiţios, o sinteză analizând îndelung teancuri de cărţi, scrisori, acte, jurnale, reviste, fotografii… (asta când nu pleacă la drum prin arhive, biblioteci, academii, universităţi, mănăstiri, azile, porturi, bojdeuci, taverne, berări).
Fotografiile, autoportretele, caricaturile alcătuiesc un extraordinar apendice al volumelor biografice – în poze, posturi, alăturări apar expresii de multe ori mai grăitoare decât în vreo demonstraţie sau tenace justificare a sinuoaselor trasee biografice. Portretele, dagherotipurile celor mai vechi sunt infinit preţioase – în opoziţie cu imaginea pulverizată azi a unui scriitor din epoca facebook!
Doar în biografia lui Călinescu se mai păstrează chipul tânăr, blond şi subţirel al diaconului Creangă.
Imaginea robustă şi sănătoasă a lui Eminescu îi contrariază continuu pe cei care văd în Luceafăr mai degrabă figura hieratică a adolescentului firav şi meditativ.
Caragiale în costum de arnăut (la Berlin!) contrastează cu imaginea sa din spaţiul zgomotos şi pitoresc al berăriilor bucureştene.
Macedonski apare mereu într-o poză extrem de studiată – extravagant şi histrion – în acord perfect cu deliranta şi tragica sa înclinaţie spre fantasmagoria biografică. Adrian Marino relatează că, deşi mizeria i-a marcat până şi ultimele zile, acesta s-a străduit, într-o incredibilă excentricitate a lipsei de mijloace, să-şi păstreze imaginea nobilă de maestru, sacerdot al poeziei, care oferă discipolilor săi, „curţii“ sale de emuli „safirele“ fabricate de fiul său.
De neuitat rămâne portretul făcut de Călinescu lui Goga: „cu ochii ca apa mării, cu faţa unei bătrâne de rasă străveche, părând tânără prin convertirea în fizionomie masculină“.
Unele figuri sunt proteice, altele – ca în cazul lui Panait Istrati – remarcabil stilizate, cu o puternică expresie a personalităţii.
Ne întrebăm cum vor proceda biografii viitori – dacă ei vor mai exista! – în era travestiurilor, operaţiilor estetice, photoshop-ului, când are loc o desăvârşită relativizare a persona-ei scriitorului, masca şi imaginea sa putând fi create conştient, strategic – ca în cazul oamenilor politici. Iată cum tehnologia – psihologică şi cibernetică – poate deghiza cu folos dezastrele transformărilor fizice! Amintim aici lamentaţiile lui Eugen Ionesco îngrozit de ravagiile timpului asupra chipului sau…
Unii scriitori au încercat din timpul vieţii să uşureze munca biografilor: cel mai uluitor caz este al scriitorului portughez Fernando Pessoa, care şi-a creat celebrele heteronime, folosite şi în viaţa privată; ele interveneau separat în scrisorile adresate iubitei sale, Ophelia! El împărţea scriitorii în esteţi, care vor să perfecteze imaginea lumii, şi creatori, care pun în prim plan preocuparea de se elibera de o grijă directă, frumuseţea rămânând pe al doilea plan. Astfel, şi biografii uneori estetizează, romanţează, literaturizează iar alteori încearcă să descopere un adevăr, un cifru al personalităţii scriitorului.
În zilele noastre, Gunter Grass în Aparatul de fotografiat îmbină ingenios confesiunile celor opt copii ai săi, conştienţi că tatăl lor va asambla înregistrările în maniera proprie marelui prozator.
George Călinescu a creat adevărate romane biografice, pe când Adrian Marino sau Şerban Cioculescu au construit portrete în care talentul literar e compensat de sobrietate, imparţialitate, documentare, echilibru, făcând din operele lor mai degrabă nişte lucrări ştiinţifice.
Ca şi cum biograful ar întreprinde o operaţie de curăţire şi netezire a unor cute, impurităţi ale amneziei („Cine ţine toate minte?!“) o dată ce, miraculos şi tenace, interesul inefabil pentru persoana autorului-scriitor s-ar instala; ca să se poată întrevedea sufletul?, spiritul?, strania alcătuire a creatorului, fie din curiozitatea de a desfereca mecanismul unei astfel de personalităţi, de a-l face, transparent, să dăinuie, fie din dorinţa de a-l demitiza, de a-i reduce înălţimea şi postura.
Este biograful un „necromant“ care cheamă sufletele defuncţilor să dea reprezentaţii sau, fără niciun fel de magie, este acel devotat cărturar care salvează, pe lângă operă, imaginea omului viu, cu luciditatea sa, cu ironia sa, cu fantasmele sale, cu rătăcirile sale?!
Biografia este un exerciţiu de libertate intelectuală a unor remarcabili oameni – de carte, cu carte, din cărţi, după carte, ca la carte – despre oamenii cărţii.
„Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii…Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale –Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit. “Mihai Eminescu – Scrisoarea I – 1881, 1 februarie
(Poezii / Poésies – Editura Minerva – Bucureşti, 1974)