Ne vom ocupa astazi de un sir de cuvinte care dovedesc existenta unei amprente latinesti mai puternice decât se crede de obicei in domeniul mediului ambiant natural sau de injghebare elementara a locuintei.
„Biná“ (cu pl. binale) e un cuvânt aproape invechit, glosat in DEX ca „o cladire in constructie sau in reparatie“ si socotit a fi intrat in româna din limba turca. E mai probabil insa ca turcii sa-l fi luat din limba valahilor sud-dunareni când au cucerit Balcanii. Este evidenta inrudirea cu „imbina“, pe care DEX-ul il considera provenit dintr-un cuvânt latinesc neatestat: *inbinare. Mi se pare mult mai plauzibil ca „imbina“ sa provina din „biná“, iar acesta din numeralul latin bini,ae = câte doi, câte doua, pentru care Gutu da exemplul: coloni bina iugera acceperunt LIV. Colonii au primit câte doua iugare. Bini,ae se intrebuinta in loc de duo cu substantivele lipsite de singular. In Biblie gasim un exemplu foarte potrivit pentru ipoteza noastra, din domeniul constructiilor, ceea ce explica perfect urma lasata in româna in civilizatia lemnului, care, cum stim, nu duce lipsa la noi de mesteri priceputi in imbinarea bârnelor.
In DA figureaza câteva exemple din care nu s-a pierdut sensul initial: imbinare de scânduri, drugi sau bârne. In textele cele mai vechi care s-au pastrat binalele sunt niste pravalii modeste, p. ext. „acareturi, dependinte pe lânga casa“: „Sa pretaluiasca binalele acestor doua dugheni“ (Uricariul), unde persista numarul doi din intelesul originar. Sau: „Binaua puscariei gasind-o Maria ta la o proasta stare, strâmta, darapanata“ (Document din 1804). Sau: „O biná mai mult de lemn zidita“ (Donici).
Sa vedem acum pasajul biblic, din „Iesirea“, cap. 26, despre „Facerea cortului“. Este vorba, sa ne amintim, despre un cort de scânduri: „Sa faci apoi pentru cort scânduri de lemn de salcâm, care sa stea in picioare“ (26,15). Instructiunile sunt precise: „Sub aceste douazeci de scânduri sa faci patruzeci de postamente de argint: câte doua postamente sub o scândura = binae bases singuli tabulae“ (26,19), iar ceva mai departe din nou la fel (26,21). Cuvântul revine in cap. 36, intitulat „Alcatuirea cortului sfânt“, in versetele 22 (binae incastrate) si 30 (binas scilicet bases).
Am putea adauga ca bini,ae apare si in alte locuri, ca bunaoara in I „Paralipomena“, cap. 26, despre portari, camarasi (din nou locuinta!) si judecatori, dar pentru evolutia sensului de la latina la româna sunt suficiente cele doua pasaje din Iesirea citate mai sus.
Pentru „ocol“ si „coliba“ propun tot un etimon latin, si anume substantivul caulae, arum = tarc, ocol de vite, imprejmuire, staul, grajd. Cuvântul apare cu o mare frecventa, in mai toate cartile Bibliei, tradus prin „ocoale“ sau „staule“ sau „târle“, ca de exemplu in „Numeri“ 32,34: „Ziditi cetati pentru pruncii vostri si ocoale pentru vitele voastre“ = Aedificate ergo urbes parvuli vestri et caulas et stabula ovibus ac iumentis. Si, putin mai departe (32,36) „si staule pentru turme“ = et caulas pecoris suis. De altfel, nici nu e nevoie sa dam exemple, deoarece cuvântul nu a suferit o evolutie speciala intr-un anumit context biblic.
Presupun ca tot din caulae, arum provine si cuvântul „coliba“, care este, cum stim, adapostul pentru oameni (uneori si pentru animale!) facut din bârne, crengi de brad sau din nuiele, acoperit cu paie, ramuri, unde se adapostesc pazitorii de tarini, de bostanarii, de vii, lucratorii la padure; pe scurt, e locuinta cea mai simpla si saracacioasa, adapostul elementar pentru oameni, asa cum ocolul este pentru oi si vitele cornute. „Saracul in smerita lui coliba“ spune Marcovici. Alaturi de alte ipoteze etimologice,pe care nu le vom discuta aici, putem lua in seama, asadar, si derivarea din caulae,arum, din care ar putea proveni doua cuvinte românesti vechi, folosite adesea (si nu intâmplator) la plural: ocoale si colibe.
Sa trecem acum la „dâmb“, pentru care avem nevoie de un anumit context biblic ca sa intelegem evolutia sensului. Etimonul pe care-l propun e domus,us = locuinta si lacas de cult sau templu. In acest din urma sens, si anume domus Domini (din care ne-a ramas, in treacat fie spus, si formula „dom domn sa naltam“ din colinde), casa Domnului, care se ridica de obicei pe o inaltime, pe o colina sau un dâmb. In DA se da chiar un exemplu din I. Ionescu, in care „biserica se afla pe un dâmb“. Exista, de altfel, o recomandare expresa in acest sens in Sfânta Scriptura, si anume in „Iezechiel“, cap. 43, in care Dumnezeu ii cere proorocului sa descrie casei lui Israel locul tronului Sau, ca oamenii sa se caiasca de faradelegile lor si (43,11): „daca ei se vor rusina de toate acelea câte au facut, atunci sa le arati chipul templului si planul lui, iesirile si intrarile lui si forma lui si toate intocmirile lui, toate formele lui si toate legile lui; pune toate acestea in scris inaintea ochilor lor, ca ei sa vada forma lui si toate intocmirile lui si sa le urmeze intocmai“.
Dupa care, in aceste stricte instructiuni scrise, se indica precis locul potrivit, care e tocmai „dâmbul“, cum se vede limpede in versetul urmator (43,12): „Iata acum legea templului (ista est lex domus in sumitate montis): pe vârful muntelui tot locul care il inconjoara este locul cel mai sfânt. Aceasta este legea templului (haec est ergo lex domus)“. Aceasta lege atât de riguros si insistent rânduita ne face sa intelegem de unde vine „dâmbul“, colina pe care se inalta ori s-a inaltat cândva un templu. De unde vine insa „dumbrava“?
Daca templul Domnului trebuia ridicat, potrivit legii, pe un dâmb, existau si alte temple, acelea ridicate in momentele de ratacire, lacase de cult care nu ascultau de porunca Domnului, ci erau inchinate unor „dumnezei“ straini, lacase strâmbe = pravae, de obicei in sânul naturii, pe dealurile din vecinatatea asezarilor urbane, unde oamenii se inchinau la idoli si la tot felul de „urâciuni“. Cred ca intr-o epoca greu de precizat, oricum indepartata, a inceput sa se cheme „dumbrava“ templul pagân sau locul unde a fost un templu pagân sau eretic: domus prava. E vrednic de semnalat, de asemenea, faptul ca definitia din DEX: „padure tânara si nu prea deasa; padure de stejar“, asociaza dumbrava cu stejarul, care este un arbore sacru (cf. jar, jertfelnic).
De remarcat ca adjectivul pravus (3) = strâmb, stricat, rau, se folosea si in latina cu referire la moravurile sau credintele „gresite“: (dupa Gutu) pravi impulsores TAC. = rau-sfatuitori, si prava fidei = de rea credinta. Iar substantivul corespunzator, pravum,i, e raul insusi, ceea ce este rau. Pe scurt, dumbrava era cândva, in vechime, un loc al depravarii spirituale.
In mai multe pasaje din Sfânta Scriptura cuvântul e asociat cu strâmbatatea opusa dreptatii, si aceste pasaje inlesnesc si ele evolutia de sens de la domus prava la dumbrava. Astfel, in „Cartea Iuditei“, cap. 3, intitulat „Olofern supune toate popoarele“, il vedem pe generalul lui Nabucodonosor coborându-se cu oastea, sa ne amintim, pe tarmul marii si pustiind cetatile intarite. Nu s-a multumit cu atât si apoi (3,8), „dumbravile lor le-a taiat (lucos eorum excidit), având de gând sa nimiceasca toti zeii pamântului“ (ut omnes deos terrae exterminaret).
Mai putem invoca, in sprijinul ipotezei noastre, un pasaj in care prava (cu articol adjectival) e asociata cu „povârnisul“, cu „dealul“, pe scurt cu „cele strâmbe“, in contrast cu formele de relief netede, line, intinse, pe scurt cu „cele drepte“. Iata acest pasaj, tot in „Isaia“ 40, 4: „Dealul sa se plece, si sa fie cele strâmbe drepte (et erunt prava in directa), si cele colturoase, cai netede“. Se cuvine sa mai amintim ca titlul capitolului este „Proorocie despre Inaintemergatorul“, cuprinzând prin urmare prescriptii de importanta primordiala, anticipând cuvintele de mai târziu ale lui Ioan Botezatorul: „Gatiti calea Domnului, drepte (rectas) faceti cararile lui“ (Marcu 1,3). Si sa amintim, de asemenea, ca opozitia drept-strâmb: prava-recta e reluata in cap. 42, intitulat, potrivit desfasurarii logice a evenimentelor sacre, „Proorocie despre Mesia“, in versetul 16: „Intunericul il voi preface inaintea lor in lumina si povârnisurile in câmpii intinse (et prava in recta)“.
Cuvântul latin corespunzator românescului „dumbrava“ (Iudita 3,8) se regaseste in „Isaia“, cap. 17, intr-o proorocire impotriva Damascului, in care se anunta zile când „omul isi va intoarce privirea catre Ziditorul sau si ochii lui catre Sfântul lui Israel se vor intoarce“ (17,7). In ziua aceea „nu va mai privi catre jertfelnice, lucrurile mâinilor lui, si nu se va mai uita la faptura degetelor lui, la Astartele si statuile ridicate soarelui (lucos et delubra)“ (17,8). In versiunea parintelui Anania , aceste lucos et delubra ne trimit din nou la regnul vegetal: „Si nu vor mai cata spre copaci, si nici la urâciunile lor“. Iar la Cornilescu versetul 8 continua cu elemente vegetale: „In ziua aceea, cetatile lui intarite vor fi ca darâmaturile din padure si de pe vârful muntelui“, cu alte cuvinte, daca acceptam evolutia semantica pe care am propus-o, nici mai mult nici mai putin decât dumbrava si dâmbul.
Revenind la versiunea mai veche aprobata de Sfântul Sinod ni se anunta ca aceste lucos et delubra vor fi parasite si vor ramâne pustii. Se vede limpede ca pasajele citate converg spre regnul vegetal , spre „gradinile“ zeitatilor straine, unde-si gasesc refugiu cei rataciti: „Iata pentru ce tu intemeiezi gradini lui Adonis si acolo sadesti vie pentru un dumnezeu strain (plantabis plantationem fidelem et germen alienum seminabis)“ (17,10). Mentionez ca la Anania capitolul se cheama „Sfârsitul idolatriei. Gradini pentru zeii straini“.
Alaturarea tuturor acestor pasaje ne indeamna sa presupunem ca dumbrava (domus prava) a insemnat la inceput, in vremurile vechi ale formarii limbii române, acest loc de inchinare la zeii straini, respinsi mai târziu sub cuvânt ca erau strâmbi si rai, locul acelor lucos et delubra din textul latin.
Cele doua cuvinte latinesti constituie, bineinteles, o provocare. N-au lasat cumva si ele urme in limba româna in aceeasi sfera semantica? Ceea ce ne obliga sa ne asumam riscul altor ipoteze etimologice.
Oare nu provine „lunca“ din acest lucos nazalizat si incrucisat cu expresia „de-a lungul“ si care a ajuns sa desemneze vegetatia de salcii si rachita de-a lungul (de-a lunga?) unei ape curgatoare? Si, urmând aceleasi meandre din domeniul cultului religios , cu avatarurile sale, nu cumva cel de al doilea cuvânt, delubra, este etimonul cuvântului românesc „taraba“? Delubrum,i (folosit de obicei la plural) este capistea, partea templului unde era statuia zeului, ceea ce in pasajul citat mai inainte (17,8) primeste numele de „statuile ridicate soarelui“. Pentru evolutia sensului de la delubra la tarabe ne vine in ajutor un pasaj din cartea lui Ioil, cap.4, intitulat Judecata impotriva neamurilor si fagaduinta pentru Iuda. Mânios pe cetatile Tir si Sidon, Domnul face sa cada razbunarea asupra lor si le aminteste faradelegile pe care le-au savârsit: „ Voi ati luat aurul si argintul Meu, precum si odoarele Mele, si le-ati dus in palatele voastre (in delubra vestra)“ (4,5). La parintele Anania traducerea este: „capistele voastre“.
Ei bine, aceste sanctuare pângarite, dimpreuna ca odoarele lor jefuite, pot fi lesne asociate cu vânzarea lor la tarabe, daca le privim din perspectiva versetului imediat urmator, in care tocmai despre asta e vorba, despre o vânzare nelegiuita, denuntata ca atare in acelasi rechizitoriu neinduplecat al Domnului: „Pe fiii lui Iuda si pe cei ai Ierusalimului i-ati vândut (vendidistis) Grecilor, ca sa-i departati din tara lor“ (4,6). Odoarele de pret din sanctuarele (delubra) jefuite ajung, asadar, sa fie vândute la tarabe.