George Chiriac, Frica circula prin subteran, Casa de pariuri literare, Bucuresti, 2011
De formatie biolog, descoperindu-si propriile angoase printre acarieni, nevertebrate, radiografii, branhii, lichid amniotic & Co., tânarul autor George Chiriac (n.1990) si volumul sau „Frica circula prin subteran“ mi-au adus aminte de savuroasa formula din „Filantropica“, filmul lui Nae Caranfil: „poetul Garii de Nord“. Tot un spatiu al întâlnirii, dar si al iremediabilei plecari, nu mai putin consemnat de hartile undergroundului bucurestean, este si Bellu, probabil cel mai cunoscut cimitir românesc. Instalat aici cu toata fiinta, poetul face lobby pentru pasiunea sa macabra, construind, pe dos, un fel de comedie a ororilor, împânzita de clisee fotografice sau filmice proiectate în genul horror.
Viziunea cosmaresca a poemelor apartine, însa, mai degraba unui univers juvenil, ceea ce le rapeste, într-o oarecare masura, forta de proiectie, si interpune ludicul, decredibilizând o parte din multiplele sugestii ale mortii. Bellu e un „Wonderland“ din care Alice si avatarurile ei (orfana, fetita cu chibrituri, fetita din „The Exorcist“ etc.) sunt nelipsite, dar un spatiu în care dricul accede doar dupa ce a semnalizat si a stationat la semafor.
Perspectiva aceasta adolescentina, altoita, fireste, pe sugestia suprarealista, este responsabila si de marea farsa a volumului: Frica. Lectura poemelor, stimulata de însasi confesiunea disperata a poetului-adolescent care mimeaza spaima pe fiecare pagina si populeaza imaginarul insectarului si bestiarului cu fel de fel de descrieri vagi, unele mai putin convingatoare (frica e „ca un liliac“, frica „e foarte senzuala“ etc.), developeaza adevarata fata a lucrurilor, pe care pâna si vocea poetica o recunoaste ca atare într-un târziu, într-unul dintre ultimele poeme ale cartii: „vreau sa mi se faca frica“ (p. 75). Dar frica ramâne marea necunoscuta a volumului, poetul îi schiteaza portretul cu creta în desene pe asfalt, asteptând-o în zadar sa vina. „Frica“ pe care George Chiriac o încearca e frica adolescentului fata cu întunericul placilor de beton ale blocului, e frica bighidiilor si mendebililor din prozele cartaresciene, este, pâna la urma, o foarte interesanta si originala pledoarie pentru inocenta fricii. Punctul zero al textului nu este, deci, frica, ci joaca de-a frica, joaca de-a metafizica. Practic, nu exista poem al lui George Chiriac care sa nu-si autolichideze integral pâna si cel mai insignifiant temei metafizic. Cum se mai justifica atunci o perspectiva ca aceea pe care ne-o propune Dan Boeriu, într-o recenzie publicata online, în nr. 20, din ianuarie 2012, al revistei suspans.ro, conform careia „Dorinta de a oferi dimensiuni panoramice si exhaustive acestui puternic sentiment care e frica îi reuseste de minune tânarului poet“? Volumul este construit, mai crede acelasi comentator, „într-un mod arhitectural, unde fiecare treapta a ansamblului vine exact la momentul potrivit, augmentând pe nesimtite spaima“. Dubla eroare. Nu doar spaimei îi lipseste credibilitatea, dupa cum am aratat mai sus, dar nici arhitectura ansamblului textual nu convinge. Din „constructul suprarealist“ lipseste primul termen.
De fapt, defectul major al volumului este tocmai aceasta fuga permanenta, nebuna si nomada, schizoida, descentrata, a fiecarui poem si care amâna la nesfârsit minimala sinteza necesara unui construct. Materia poetica traieste împrastiata ca dupa o explozie devastatoare. Praful de pusca e nicaieri si pretutindeni. Memorabil cu adevarat nu reuseste sa fie niciunul dintre poeme, dar probabil ca printre obiectivele poetului nu se numara si acela de a fi inserat într-un manual. Cel putin nu înca.
Sa nu ne amagim a crede nici într-o de-constructie integratoare, initiata de tânarul poet: este, mai degraba, o lipsa de constructie sau un dezinteres pentru constructie al caror reflex este când inocenta, când incoerenta fricii. Departe de a se constitui axial într-o structura emblematica, spaima ramâne numai pe hârtie. Ipoteza lui Dan Boeriu îmi apare, asadar, înca o data, ca fiind cel putin vulnerabila: sa fie oare „pozele“ din cartea lui Chiriac „terifiante prin propria lor înfatisare, fara a mai fi nevoie de o regie care sa exhibe noi valente ale ororii“? Lucrurile stau exact pe dos: ceea ce lipseste aici este tocmai regizorul. Pâna si poetul are o intuitie, geniala as spune, asupra acestei stari de fapte: „cineva/ din mijlocul strazii deruleaza/ imaginea e ca-ntr-un film horror când dormi/ si auzi pe fundal doar tipetele“ (p. 20). (Imaginea functioneaza si ca o inspirata punere-în-abis a scriiturii lui poetice). Scapat de sub control si privat de un regizor, de un „antrenor“, daca-mi este îngaduit a ma exprima asa, macabrul tâsneste de peste tot, dar nu reuseste mai mult de doua-trei driblinguri spectaculoase, dupa care se stinge treptat. În urma lui ramân, din pacate, doar câteva mostre de teroare statica. Spun „din pacate“, pentru ca G. Chiriac este, totusi, un poet înzestrat. Imaginatia poetica mizeaza cu folos nu doar pe ambiguitatea deliberata a sintaxei versurilor, ci si pe ambiguitatea indoor-outdoor a spatiilor: „în toiul noptii cineva/ deschide gazele câtiva lilieci/ se izbesc în treacat de fereastra“ (p. 27).
Întâlniri pe întuneric
Devenit model identitar, cimitirul-destin îsi imobilizeaza recrutul („visam sa merg departe de cimitirul bellu dar/ metroul a oprit la eroii revolutiei/ bocancii mei de caramida refuzau/ sa se opreasca“) si abia apoi îl seduce, transformându-l în prozelit: „când îi vedeti pe strada pe cei de-o seama cu mine/ cu haine negre si/ pupile dilatate/ sa îi încurajati sa vina în bellu“ (p. 24). Cu naturaletea cu care un american îsi ridica, din pragul usii, ziarul de dimineata, G. Chiriac primeste matinal vizitele celor care în timpul noptii au iesit sa scrijeleasca mesaje pe cruci: „cum e sa te plimbi prin bellu si/ sa primesti scrisori din subteran/ asculta frica/ ea creste în interior“ (p. 25). Mereu în relatie cu sugestiile multiple pe care i le ofera cimitirul-omphalos, se construieste si arhitectura propriei identitati: „sunt un hotel subteran“(p. 53), „sunt un radio cu sonorul dat foarte tare“ (p. 36), „sunt un tonomat ruginit…“ (p. 15) etc. Uneori, viziunea cosmaresca, suprarealista, construieste ingenios câteva imagini reprezentative pentru universul esuat în decorul macabru al unui vehicul echipat parca pentru filmarea unei scene horror: „dricul (…) trage cabluri lungi si negre pe bancheta/ e un biletel cu numele tau/ în oglinda retrovizoare sapte/ pisici albe îsi ascut foarfecii“ (p. 19).
Personajele-stafii ale acestei lumi sunt iubita (care, bolnava de pojar, umbla prin casa „în pijamale“ sau sta „desculta în frigider“) si fetita (care, desi poarta „chilotei tetra“, nu se sfieste sa apara într-o alta secventa „cu drujba în mâna“) – ambele constructii tributare amestecului de juvenil si macabru –, dar si „amicul Jack“, initiatorul, maestrul, spiritul cimitirului, un fel de Gheorghe Dinica în „Filantropica“ – pentru a pastra registrul filmic în care discutam – de la care te astepti oricând sa produca un mesaj în genul lui: „Mâna-ntinsa care nu spune o poveste nu primeste pomana…“.
Într-un poem de numai trei rânduri, sugestiv intitulat „vina nu e a mea“, poetul concentreaza, în mod subtil, istoria unei posibile dispute conjugale. Întelegem, asadar, ca mai exista si probleme în paradisul cimitirului: „de ce/ urli la mine cu o lamâie stricata în mâna/ melancolia noastra nu se rezuma la atât“ (p. 64). Alteori, întâlnirea amoroasa are loc în întunericul unei camere, etapele acestui scenariu ludic vizând parca refacerea si stimularea emotiei erotice. Iata si o mostra de „întâlniri pe întuneric“, marca G. Chiriac: „sunt într-o casa straina deconectata/ pipai peretii ma izbesc de lucruri/ si îmi cer scuze /(…) ea s-a cuibarit în alt fotoliu o recunosc dupa/ dintii luciosi si bocancii marimea 37 /(…) ea e fata învelita în patura cu carouri/ sigur asteapta câteva dorinte când/ îsi ridica bocancii în aer“ (p.72). Solutia seducerii fetei merge mâna în mâna cu adoptarea strategiilor staticului ca maniera de lucru, ramâne doar de vazut daca efectul scontat va fi acelasi si în privinta cititorului: „întotdeauna mult mult zahar/ te va face sa te simti bine dar stiu te astept/ în borcanul strâmt si-mi tin/ respiratia“ (p.67).
Ultimul poem al volumului cauta sa refaca un firav echilibru al acestei lumi-cimitir. În lipsa unui zeu solar, dragostea cade perpendicular peste spatiul vaduvit de lumina, descoperind realitatile multiple de dincolo de coaja lucrurilor: „dorinte si frici stralucesc (subl. mea) din subteran“. Saruturile ies din întuneric, prefigurând nu doar alternativa erotica si, deopotriva, soteriologica, a dumnezeului acestei lumi – l-am numit aici pe Jim Morrison –, ci si o maniera de scriere/rostire a poeziei: „ca doua portiere/ trântite cu furie“. La fel ca misticii care credeau in „nebunia calma“ a Evangheliei (conform Sf. Teresa de Avila), si furia lui G. Chiriac este, la rândul ei, o furie calma, o furie suprarealista, plimbata prin cimitir cu un Cadillac de martipan. Gramatica fricii este asumata în aceeasi cheie, iar spovedania abia acum începe: „Recunosc sunt o copie a fricii“.