Sari la conținut

Băsescu în era societăţii spectacolului

Autor: Alex Goldiş
Apărut în nr. 502

Florin Poenaru, Costi Rogozanu, Epoca Traian Băsescu. România în 2004-2014, Editura Tact, Cluj-Napoca, 320 p.

Mai rar un volum la timpul şi la locul potrivit precum Epoca Traian Băsescu, coordonat de Florin Poenaru şi de Costi Rogozanu şi apărut înainte de primul tur al alegerilor prezidenţiale de anul trecut. Numai că, cel puţin până acum, cartea care ameninţa să devină un best seller  a fost tratată de spaţiul public românesc cu indiferenţă. De vină o fi fost subiectul, ieşit cu totul din sfera de interes a publicului după 16 noiembrie, care s-a călcat, cam în aceeaşi perioadă, în picioare pentru un exemplar din biografia romanţată a lui Klaus Iohannis.
E adevărat, pe de altă parte, că mirajul underground şi opţiunea pentru un discurs „de nişă“ fac parte din recuzita intelectuală a semnatarilor volumului, mai toţi autori din jurul platformei CriticAtac. Stângişti declaraţi, ei nu sunt interesaţi nici să mimeze obiectivitatea, în care nu cred, încercând să identifice puncte de dialog cu ideologii adverse (e absent din volum orice punct de vedere de dreapta), nici să câştige simpatizanţi din rândul publicului larg. Simptom al faptului că trendul general al tinerilor şcoliţi afară e mai degrabă favorabil gândirii de stânga, CriticAtac a dat, în schimb, cele mai aplicate şi mai consistente dezbateri ideologic-culturale din ultimii ani. De reţinut discuţiile inteligente despre schimbarea Codului Muncii, despre cultura protestului de la noi şi de aiurea, despre fenomenul Roşia Montană, despre Noul Val Cinematografic românesc şi, foarte recent, despre alegerile prezidenţiale din 2014, cu „fenomenul diasporei“. Sunt singurii care au pus, apoi, cât se poate de serios problema „iluziilor anticomunismului“, în volumul cu acelaşi nume din 2008. Ceea ce înseamnă că încep să aibă, iată, vechi state de funcţii în denunţarea ideologiilor dominante şi… fixe. Nu puţine, într-o tranziţie românească populată de frenezia proprietăţii private, de cultul „investitorilor“ şi a patronilor civilizatori, spălată pe creier de globalizarea cu orice preţ şi nevricoasă la fantomele comunismului. Ceea ce reuneşte autorii CriticAtac, ca stil şi abordare, e alonja teoretică şi nevoia de disociere până la nuanţă a problemelor stângii de azi; de aici, inteligenţa tăioasă, ascuţită pe bibliografii teoretice de ultimă oră, în cele mai bune universităţi occidentale, unde tematicile sociale sunt departe de a fi marginale.
Relevanţa discursului lor în spaţiul dezbaterilor publice actuale va depinde de capacitatea de a renunţa la atitudinea „oglindă oglinjoară, cine-i ăl mai stângist din ţară“ şi la rolul de Gică-contra pe orice temă. Un exemplu care-mi trece repede prin minte: din nevoia tipică de épater le bourgeois, l-am văzut pe Costi Rogozanu argumentând chiar şi cauza finanţării maneliştilor din fonduri de stat. Dacă n-au încă relevanţa publică reclamată de suma inteligenţelor lor e pentru că, periodic, CriticAtacii îşi dau cu firma-n cap printr-un discurs angajat în cool-isme cu orice preţ. Măcar parţial, slaba audienţă a volumului Epoca Traian Băsescu poate fi pusă pe seama acestei retorici marginale şi polemice din oficiu.
Tentaţia totalitară
Pe de altă parte, oricine va pune mâna pe volum va fi nevoit să constate ironia că, în timp ce „intelectualii lui Traian Băsescu“ şi-au comutat rapid patosul limbistic spre noul obiect de admiraţie, cei care au rămas să-i gestioneze testamentul sunt CriticAtacii. Ca în cel mai rău coşmar al lui Băsescu, intelectualii „fideli“ fostului preşedinte sunt tocmai opozanţii deschişi şi sistematici ai ideologiei neoliberale promovate de el. Că cei de la CriticAtac au luat foarte în serios ideologia lui Băsescu rezultă şi din arsenalul conceptual şi bibliografic pus în joc pentru a-i deconstrui strategiile politice. Epoca Traian Băsescu e cea mai documentată analiză a activităţii fostului preşedinte. Luaţi în totalitate, semnatarii volumului (Claudiu Gaiu, Paul Cernat, Florin Poenaru, Alex Cistelecan, Ciprian Şiulea, Cosmin Sebastian Cercel, Ştefan Guga, Ciprian Domnişoru, Costi Rogozanu, Natalia Buier, Enikö Vincze şi Vasile Ernu) au studiat declaraţii oficiale, rapoarte prezidenţiale şi apariţii televizate, acorduri instituţionale, statistici şi programe de dezvoltare UE, comentarii de presă etc. Mai mult: în boxa de acuzare a regimului Băsescu sunt invocaţi Walter Benjamin, Althusser şi Foucault, Giorgio Agamben sau David Harvey, Michel Houellebecq şi Marilyn Manson, într-o desfăşurare teoretică de proporţii.
Rezultatul? O arheologie a fenomenului Băsescu, de la explicaţiile succesului său popular până la obiecţii de fond la adresa strategiilor sale politice. Din unghiul explicării ascensiunii rapide a lui Traian Băsescu, cele mai relevante sunt textele lui Claudiu Gaiu şi Paul Cernat. Primul are dreptate să observe, cât se poate de corect, că, la noi, Traian Băsescu e primul care a tratat alegerile în principal ca pe o problemă de marketing, iar alegătorii ca pe consumatori“, în timp ce al doilea insistă asupra rolurilor complexe pe care şi le-a asumat, mai mult sau mai puţin conştient, Băsescu în minţile electoratului-consumator: „Devenit superhero al jocurilor electronice de luptă şi superman de desen animat în serialul grupului Divertis («Superbăse»), ridicând rating-ul televiziunilor cu prezenţele sale nonconformist din talk show-uri (Tucă & co) şi din emisiunile de divertisment, fostul comandant al navei «Biruinţa»  reprezenta, la cote maxime, dinamismul viril, spectacolul total (…) şi curajul contaminant al schimbării generatoare de încredere şi energie“ (p. 36). Un preşedinte pentru societatea spectacolului, aşadar.
În general, însă, cei mai mulţi autori au încercat să-l privească pe Traian Băsescu nu din unghiul carismei personale şi nici măcar al partiturilor simbolice interpretate. În ciuda titlului ce pare să încurajeze o viziune providenţialistă, calitatea principală a cărţii e tocmai de a ocoli personalitatea preşedintelui în favoarea politicilor sale sistemice. „Nu este o carte despre Traian Băsescu, ci despre societatea românească în care preşedintele ţării a fost un personaj important, dar care, la rându-i, s-a supus unor determinări şi procese structurale mai ample“, avertizează Florin Poenaru şi Costi Rogozanu în Argumentul volumului. De regăsit, astfel, în Epoca Traian Băsescu, două tipuri de texte: pe de o parte, studii specializate pe câte un segment al politicilor din regimul Băsescu. Aici ar intra fragmentele excelente ale lui Ştefan Guga şi Ciprian Domnişoru. Primul analizează Codul Muncii şi Legea Dialogului Social, cu concluzia că singurele soluţii economice ale regimului Băsescu au constat în „ieftinirea forţei de muncă“; în schimb, al doilea demontează „ipocrizia“ executivului de a prezenta măsurile de austeritate din Educaţie şi Sănătate drept reforme. Tot în această categorie, dările de seamă asupra condamnării comunismului (Natalia Buier) şi a relaţiei cu presa (C. Rogozanu), textul lui Cosmin Sebastian Cercel despre presiunea permanentă a puterii executive asupra celei legislative (expusă confuz pe alocuri) sau critica improvizată a lui Vasile Ernu la adresa proiectelor băsesciene de refacere a României Mari. Într-unul dintre cele mai documentate texte din volum, Enikö Vincze denunţă şi ea – punând pe masă statistici financiare şi acordurile Guvernului României cu forurile monetare internaţionale – măsurile de austeritate împachetate frumos în proiectul de „reformă a statului“.
Cele mai interesante din volum sunt totuşi textele care încearcă să elucideze semnificaţiile regimului Băsescu în întregime, semnate de Ciprian Şiulea, Alex Cistelecan şi Florin Poenaru. Prin argumente sensibil diferite, mai toţi sunt de acord că una dintre coordonatele centrale ale epocii o reprezintă tentaţia totalitară. Băsescu şi Guvernele sale au postulat, mai mult sau mai puţin deschis, „o guvernare a excepţiei“ (Şiulea), „o permanentizare a stării de asediu“ (Poenaru) sau cultivarea programatică a „opoziţiei individ-sistem“ (Cistelecan). Ciprian Şiulea admite cu jumătate de gură că „guvernarea prin oameni“, ocolind logica democratică a partidelor, ar fi dat câteva rezultate pozitive prin mandatul lui Daniel Funeriu la Educaţie şi prin acela al Monicăi Macovei la Justiţie, însă trece la capitolul aberaţii „obsesia prezidenţială pentru corupţie“: „Corupţia este un fenomen a cărui combatere, atâta vreme cât cauzele profunde nu sunt abordate, nu face decât să consume inutil resurse şi să destabilizeze sistemul politic“. Dacă într-adevăr discursul anticorupţie, la fel ca cel anticomunist, sunt ideologeme de campanie ale dreptei româneşti care trebuie denunţate ca atare, în schimb, clasarea corupţiei la capitolul „epifenomene“ nu e decât un alt simptom al aceleiaşi retorici inversate cu orice preţ. Măsurile anticorupţie nu destabilizează, aşa cum se teme Ciprian Şiulea, sistemul politic pur şi simplu, ci doar sistemul politic corupt.
Pertinente sunt, în schimb, insight-urile lui Florin Poenaru şi Alex Cistelecan asupra „epocii Băsescu“ tocmai în măsura în care nu se rezumă la discutarea in vitro a ideologiei băsesciene, ci identifică modalităţile ei de producere şi reproducere socială. Primul dinamitează noţiuni sacrosancte precum „pro-occidentalism“, „capitalism“, „liberalism“ prin demonstraţia că înfruntările ideologice din ultimii douăzeci de ani nu fac decât să reproducă interesele a două grupuri centrale, resuscitate în fiecare campanie electorală: grupul capitaliştilor autohtoni, cu susţinerea vechii nomenclaturi comuniste (facţiune aflată în descendenţa FSN-Iliescu), respectiv grupul capitaliştilor globali, cu susţinerea nomenclaturiştilor din rândul doi şi al intelighenţiei, derivate din aripa Petre Roman. Epoca Băsescu n-a însemnat, aşadar, naturalizarea „statutului de drept“ şi a tuturor valorilor abstracte ce vin la pachet cu el, ci doar victoria netă a primului grup de interese asupra celui de-al doilea. Cea mai convingătoare e, însă, analiza lui Alex Cistelecan, care identifică mecanismele centrale de legitimare a puterii în epoca Băsescu: înscenarea opoziţiei sistem – individ (adică partide corupte – preşedinte luminat), reprodusă / inoculată la nivel social prin dualitatea foarte periculoasă stat social (de „asistaţi“) – individ izolat, „plin de iniţiativă, plesnind de autonomie, şi spirit de libertate, dar care se împiedică la tot pasul de corupţia şi delăsarea generală, strivit deopotrivă de pasivitatea majorităţii asistate şi de hoţia clasei dominante“.
Din aceste opoziţii pivotale construite în laboratorul ideologic al regimului Băsescu derivă, în fond, celelalte tare observate de mai toţi autorii volumului colectiv: politica neoliberală agresivă, cu apologia sistemului privat în dauna celui social, insistenţa asupra investiţiilor şi a politicilor de austeritate, specularea propagandistică a justiţiei şi a anticomunismului ş.a.m.d.
În ciuda (datorită?!) acestor deconstrucţii inteligente ale celor de la CriticAtac, îngrijorătoare rămâne doar impresia de partidă câştigată net de către politicile băsesciene, pe termen neprecizat. Premisa că există o „coerenţă internă“ a Epocii Băsescu, străbătută de drumul sigur spre neoliberalizare (preşedintele va rămâne memorabil, în expresia eclatantă a lui Cistelecan, ca iron laddie al dreptei româneşti), nu poate decât să-i facă pe susţinătorii dreptei să jubileze: stânga a recunoscut, ba chiar a consolidat indirect, prin această carte, imaginea unui adversar politic „greu de ucis“, a cărui vină principală rămâne aceea de a nu fi fost de stânga. Or, numai pasajele antologate la finalul cărţii din declaraţiile lui Traian Băsescu însuşi ar fi oferit câteva sugestii de savuroase contradicţii, falsificări şi schimbări de macaz în funcţie de interese de moment.