Ehei, când bietul Evangelista Torricelli a inventat barometrul cu mercur, taman în anul de graţie 1643, nu avea el de unde
să îşi imagineze că, de la măsurarea presiunii atmosferice, urmaşii lui europeni aveau să treacă la măsurarea opiniei publice.
Sincer, chiar nu ştiu cine a avut ideea lărgirii sensului termenului „barometru“ de la cel de instrument utilizat de fizicieni la acela de sondaj utilizat de sociologi. În orice caz, Comisia Europeană şi toate instituţiile care gravitează în jurul acesteia ne înştiinţează, din când în când, care mai e barometrul, pe o chestiune sau alta. Aşa încât, atunci când s-a pus problema, în anul 2005, a studierii consumului cultural din România, termenul de „barometru“ a părut, tuturor, drept unul firesc. Centrul de Studii şi Cercetări în Domeniul Culturii (îngropat de Guvernul Boc) a fost cel care a iniţiat această sondare anuală a consumului cultural. După multe chinuri, iniţiativa a fost preluată (şi reluată) de Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală, care a şi lansat, recent, ediţia pentru anul 2014. Evident, nu trebuie să vă imaginaţi că Institutul are puterea (financiară şi umană) de a cerceta consumul cultural din România sub toate aspectele sale! Ca şi în trecut, colegii sociologi au ales câteva felii de viaţă culturală, pe care le-au extras din realitate, pentru a ni le prezenta.
Barometrul a fost lansat, de curând, în prezenţa profesorilor Dumitru Borţun şi Vintilă Mihăilescu, a fostului ministru al Culturii, Răzvan Theodorescu, şi a actualului ministru, Ionuţ Vulpescu. Carmen Croitoru, directorul Institutului şi gazda evenimentului, a prezentat cadrul general al lucrării, după care au urmat, evident, comentariile. Dar nu acestea ne interesează acum, ci lucrarea ca atare. Din capul locului, trebuie spus că aceasta a fost coordonată de Anda Becuţ – cercetător cu o vastă experienţă în domeniu şi, mai ales, cu o aproape de neînţeles încăpăţânare de a se dedica unui domeniu pasionant, dar dedicaţie în urma căreia abia reuşeşti să îţi plăteşti întreţinerea (asta e valabil pentru toată lumea care lucrează în instituţiile publice de cultură din România!).
Nu cred că are rost să vă plictisesc cu date privind volumul eşantionului de respondenţi şi alte asemenea detalii care îi interesează foarte mult pe sociologi. Personal, am încredere în profesionalismul colegilor din Institut, aşa încât vă spun că iau drept bune datele cuprinse în Barometru. Unele dintre ele sunt, pur şi simplu, statistice. Aşa, de pildă, reiese limpede că anii 2005- 2008 au fost ani buni pentru muzee şi pentru publicul lor: 30-35% din populaţia României a fost măcar o dată într-un muzeu, în acei ani. Dar a venit criza, s-au tăiat bugetele, s-au redus schemele de încadrare în muzee, s-au desfiinţat muzee, bugetarilor li s-au tăiat 25% din venituri şi, normal, nici muzeele nu au mai avut o ofertă la fel de bună, nici oamenii nu au mai fost la fel de dornici să intre în muzee. Procentajul vizitatorilor de muzee s-a redus dramatic, între anii 2009 şi 2011, la doar 13-17% din consumatorii de cultură. Au fost ani grei pentru România: anii în care ţara a fost condusă de cel mai incompetent şi mai penal Guvern din ultimul sfert de veac (tot la domnul Boc şi la colegii lui mă refer, evident). Nu doar muzeele au fost afectate; oamenii nu au mai mers la teatru, nu au mai cumpărat cărţi, nu au mai văzut filme la cinematograf. Revirimentul a început timid, în 2012, pentru ca abia în anul trecut să se atingă un număr record de vizitatori în muzee: aproape 45% dintre cetăţeni au vizitat, măcar o dată, o expoziţie muzeală. Ba chiar 5,2% din vizitatori au intrat, în medie, cam de patru ori într-un muzeu, în anul trecut.
Desigur, Barometrul ne indică multe lucruri despre concetăţenii noştri nealfabetizaţi în domeniul culturii. Pentru 15% dintre respondenţi, blocurile de locuinţe reprezintă patrimoniu construit (o sintagmă utilizată, adeseori, pentru desemnarea monumentelor istorice), iar 21% cred că şi clădirile comerciale pot fi introduse în aceeaşi categorie. Dar atunci când vine vorba despre mândria noasră de români, suntem mult mai bine pregătiţi: 72% dintre concetăţeni sunt mândri de patrimoniul construit din România, iar 87% consideră că acesta ar trebui protejat! E adevărat, mândria se diminuează vizibil când avem în vedere bugetul public: doar 18% cred că autorităţile locale ar trebui să şi finanţeze protejarea, prezervarea sau reabilitarea clădirilor istorice, a monumentelor şi a siturilor arheologice. Pentru ceilalţi, probabil că ar fi evident că banii trebuie să provină din alte surse. Este bine, pe de altă parte, că majoritatea cetăţenilor sunt de acord că principala responsabilitate pentru protejarea patrimoniului cultural revine chiar autorităţilor locale. Mi-aş dori ca toţi primarii din România să scrie cu creta, pe tablă, de câte 10.000 de ori, până le intră în cap: „principala responsabilitate pentru protejarea patrimoniului cultural revine primăriilor“. Culmea e că atunci când ne uităm şi la studiile pe care le au respondenţii, tocmai aceia care au absolvit o facultate şi care cred că le ştiu ei pe toate, pentru că au auzit de existenţa Ministerului Culturii, sunt şi cei mai pe din afară de realitate. Pentru că absolvenţii de studii superioare îşi imaginează că principala responsabilitate în domeniu revine autorităţii centrale. Trebuie să fiu drept, însă, şi să îmi întreb colegii sociologi de ce au exclus posibilitatea răspunsului corect, în toate cazurile: proprietarii!
În fine, să trecem peste această introducere, şi să ajungem la problema muzeelor. Din păcate, aici trebuie să remarc faptul că autorul studiului, Bogdan Pălici, şi-a făcut cercetarea doar pentru muzeele din Bucureşti, ceea ce reprezintă o limitare severă a gradului de interes în cauză pentru cei din afara Capitalei. E adevărat, Bucureştii strâng laolaltă cele mai multe şi mai importante muzee, în raport cu celelalte unităţi administrativ-teritoriale ale ţării. Totuşi, studiul nu cuprinde informaţii cu privire la interesele a circa 90% din populaţia României, ceea ce, dincolo de acurateţea datelor – pe care nu o pun la îndoială –, mă lasă cu o nemulţumire; da, ştiu, nu au fost bani pentru o cercetare naţională! Este de sperat că acest lucru se va remedia la anul (când, zic unii, Cultura o să aibă parte de un buget mai mare decât anul acesta)!
Ne referim, aşadar, doar la bucureşteni: 20% dintre ei au vizitat, în 2014, cel puţin o dată, un muzeu. În mod evident, foarte mulţi dintre aceştia sunt publicul Nopţii Europene a Muzeelor sau sunt vizitatori ocazionali, pentru că doar 7% dintre locuitorii Capitalei au fost, măcar de două ori, în anul trecut, la un muzeu. Cam acesta este publicul pe care muzeele bucureştene pot conta în realitate: cam 125.000 de persoane. Mă refer, evident, la cei pentru care muzeul constituie un adevărat pol de interes pentru petrecerea puţinului timp liber rămas între vizitele la rude şi cele efectuate pentru cumpărăturile săptămânale. Majoritatea acestora sunt absolvenţi de studii superioare: nici o mirare, dar, oricum, o constatare foarte tristă, pentru că muzeele sunt percepute, în continuare, ca nişte instituţii pentru „iniţiaţi“, în care omul de rând nu se regăseşte. Este încurajator, pe de altă parte, că un procent important dintre vizitatori sunt tineri, pentru că ne punem o speranţă în ei. Dar este foarte îngrijorător, pe de altă parte, că muzeele nu reuşesc să realizeze programe prin care să îi atragă şi pe vârstnici, în pofida faptului că populaţia României se află într-un accentuat proces de îmbătrânire. Este foarte bine, este minunat că avem programe pentru tineri. Dar ce facem cu bătrânii? Îi condamnăm să se uite la programele inepte ale posturilor de televiziune şi să bârfească, în faţa blocului, despre ultimele arestări? A constata că absolvenţii de 10 clase şi bătrânii nu sunt atraşi de muzee nu reprezintă o vină pentru ei, ci pentru noi, cei care lucrăm în muzee şi care nu ştim să îi atragem pe aceşti oameni să treacă pragurile instituţiilor în care lucrăm. Majoritatea pensionarilor nu găsesc nimic interesant în muzee (peste 80%!), ceea ce constituie o adevărată aberaţie culturală, în raport cu restul Europei, unde pensionarii sunt la fel de prezenţi ca şi persoanele active. Nu mi se pare foarte relevantă repartizarea pe genuri: 56% dintre bucureştenii care vizitează muzee sunt femei. E limpede că bărbaţii preferă berăriile şi stadioanele, dar diferenţa nu este, totuşi, foarte mare. Ceea ce mi se pare, într-adevăr, interesant este importanţa pe care vizitatorii muzeelor o acordă diferitelor valori ale societăţii în raport cu cei care nu vizitează muzeele. Astfel, vizitatorii muzeelor sunt şi cei care acordă mai mare importanţă muncii, familiei, educaţiei, petrecerii timpului liber şi culturii. În schimb, pentru cei care nu vizitează muzeele, relativ mai importante sunt alte valori: prietenii, banii şi religia. Desigur, motivele – pentru alegerile din urmă – sunt foarte diferite; dar au o semnificaţie aparte, mai ales în ceea ce priveşte banii şi religia. Cu alte cuvinte, persoanele pentru care banii reprezintă o valoare foarte importantă în viaţă sunt de găsit ceva mai rar prin muzee (pentru că acestea nu aduc bani în propriul buzunar ci, dimpotrivă, îl sărăcesc); la fel şi cei care acordă o mare importanţă religiei, pentru care muzeele constituie un fel de distracţie vulgară şi păcătoasă. Parcă pentru a dovedi că nu te poţi încrede total în sondaje, 4% dintre vizitatorii muzeelor consideră că tocmai cultura nu este deloc importantă în viaţa lor. De fapt, înţelesul este mult mai simplu: pentru aceşti oameni, vizitarea unui muzeu nu reprezintă un act de cultură.
Interesante sunt şi datele despre profilurile muzeelor bucureştene vizitate în 2014: cei mai mulţi dintre oaspeţii noştri au vizitat muzeele de istorie, de ştiinţe ale naturii, de arheologie, de artă şi de etnografie (în această ordine). Atunci când vine vorba însă despre nominalizarea unui muzeu anume, Muzeul Antipa este, de foarte departe, preferatul bucureştenilor, lăsând în urmă Muzeul Ţăranului şi muzeele naţionale de Istorie şi de Artă. Ordinea diferită dintre categoriile de muzee vizitate şi muzeele vizitate ca atare s-ar putea să fie explicată de gradul de satisfacţie pe care vizitatorii l-au avut în urma incursiunilor lor. Astfel, muzeul care a întrunit cel mai ridicat grad de satisfacţie este Muzeul Naţional de Istorie, urmat de Muzeul Antipa, Muzeul Satului şi Muzeul Ţăranului. Nu vreau să mă postez în calitate de judecător, dar este limpede că aici discutăm, de fapt, despre aşteptările publicului. Cu alte cuvinte, acesta a fost atras, mai ales, de Muzeul Antipa, dar a fost cel mai plăcut surprins de Muzeul Naţional de Istorie (de la care nu se aştepta, de fapt, la mare lucru).
Desigur, datele pot fi judecate pe toate părţile şi lucrul cel mai important ar fi ca managerii muzeelor (chiar şi cei din afara Capitalei) să încerce să tragă nişte concluzii serioase din acest Barometru. Volumul a încins deja atmosfera, pe alocuri, arătând confuzia dintre barometre şi termometre. Oricum, oportunităţi există, slavă Domnului! Publicul potenţial se plânge că nu are prea mult timp liber să meargă la muzee (fapt absolut evident!), dar şi că nu există oferte de bilete promoţionale (aici ar fi de înfrânt birocraţia contabilicească de la nivelul autorităţilor publice), iar programul de vizitare nu este unul extins. Şi am ajuns şi la un subiect pe care, sper, am să reuşesc să îl abordez cu altă ocazie: dumneavoastră vi se pare normal ca, atunci când ieşiţi de la serviciu, toate muzeele să fie închise şi să aveţi la dispoziţie doar filarmonici, teatre şi baruri? Mie, nu.