Dezbaterea „Intelectualii sub comunism Supunere, convieţuire, opoziţie“, 25 februarie 2015
Prima conferinţă organizată de Centrul de Studii în Istorie Contemporană în 2015 a propus o temă încă destul de controversată în spaţiul românesc: intelectualii sub comunism. Plecând de la consideraţii generale, oferind particularizări şi exemple relevante, lansând opinii personale, invitaţii s-au îndreptat cu toţii spre o concluzie des întâlnită la evenimentele Centrului: judecăţile absolute sunt imposibile, iar contextualizarea permanentă – esenţială.
În formula cu care publicul CSIC este obişnuit, moderatorul întâlnirii a fost Sorin Lavric, avându-i ca parteneri de dialog pe Ana-Maria Cătănuş (cercetător la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului), Theodor Paleologu (profesor, diplomat şi om politic) şi Daniel Cristea-Enache (profesor şi critic literar). Conferinţa din 25 februarie 2015 a avut loc la hotelul Howard Johnson, aducând, şi de această dată, o audienţă variată ca vârstă şi preocupări profesionale.
Cine pe cine păcăleşte
Pentru o plasare în discuţie, prima întrebare a vizat, într-o direcţie mai amplă, raporturile posibile dintre un intelectual şi regimul comunist. Primul care a răspuns a fost Theodor Paleologu. Apelând la propria experienţă, a făcut o schiţă a caracterelor pe care, stând în apropierea tatălui său (Alexandru Paleologu), a avut şansa să le cunoască. Dacă prietenii cei mai apropiaţi erau foştii deţinuţi politici (Dinu Pillat, Nicolae Steinhardt), i-a cunoscut şi pe cei fără adeziuni la regim, dar speriaţi de represiunea acestuia (numeşte exemplul lui Şerban Cioculescu), pe cei care au făcut compromisuri, dar şi pe cei care, foşti ilegalişti sau oameni de stânga, au fost deziluzionaţi de comunism (cazul lui Dan Deşliu sau Ovid S. Crohmălniceanu). Fiecare dintre aceştia, consideră Theodor Paleologu, trebuie privit în contextul lumii de atunci şi al mediului personal, susţinând ideea că nu toţi intelectualii au vocaţia de a deveni o voce în cetate şi că nu trebuie dispreţuită o poziţie sau alta.
Plecând de la un articol scris de Dorin Tudoran şi citit în anii ’80 la Europa Liberă („Frig sau frică“), Ana-Maria Cătănuş a vorbit despre rolul pe care ideologia comunistă îl acorda intelectualului: fie de parte a sistemului, trebuind să lucreze alături de Partid la construirea comunismului, fie de (porta)voce îndreptată către mase, ducând la constituirea Omului Nou („constructor conştient al noii societăţi comuniste“). Cei care se opuneau deschis uneia dintre aceste poziţii riscau, se ştie, represiuni puternice. Ana-Maria Cătănuş insistă, însă, pe faptul că, dacă în perioada regimului Dej, opoziţia era un act sinucigaş (în contrast cu adeziunea, răsplătită din abundenţă), în timpul comunismului naţionalist al lui Ceauşescu intelectualii se puteau constitui într-o voce, însă cei mai mulţi s-au mulţumit la o rezistenţă tacită, care „nu a avut capacitatea de a oferi un răspuns la nivelul maselor“. Cauzele acestei lipse de implicări vor fi discutate în a doua parte a conferinţei.
Daniel Cristea-Enache urmăreşte traseul biografic şi bibliografic al lui Marin Preda pentru a contura un posibil raport dintre intelectual şi putere. De la cartea de debut (Întâlnirea din pământuri) – „ultimul tren al libertăţii“, la nuvelele cu care îşi şterge stigmatul (Ana Roşculeţ şi Desfăşurarea), la Delirul (când se văd urmele ideologiei Ceauşescu) şi la Cel mai iubit dintre pământeni, Marin Preda dovedeşte că, spune Cristea-Enache, „intelectualul a înşelat Partidul şi Partidul l-a amăgit“. „Un pilon al rezistenţei scriitoriceşti“, dar şi „unul dintre elementele de sistem“, cazul Preda transformă raportul disjunctiv propus de organizatori (intelectualul a înşelat Partidul sau acesta din urmă l-a amăgit) într-unul copulativ, confirmând complexitatea studiului comportamentului intelectualilor în comunism. „Baletul amăgirilor“ discutat şi de Theodor Paleologu devine o practică pasată de la un pol de putere la altul; scriitorul şi Partidul sunt, pe rând, păpuşar şi păpuşă, ca în filmul lui Spike Jonze, Being John Malkovich.
Orgolii, neputinţe şi paranoia
Convenind asupra necesităţii diferenţierii dintre perioada Dej şi cea dominată de figura lui Nicolae Ceauşescu (la care Sorin Lavric a adăugat-o pe cea din jurul Anei Pauker şi a camarilei alogene), cei trei invitaţi au identificat cauzele unei lipse de solidaritate a intelectualilor români. Theodor Paleologu vorbeşte despre oportunism, gradul scăzut de adeziune la o ideologie al indivizilor, primitivismul societăţii, izolarea preferată de intelectuali şi despre sentimentul de neputinţă, bazându-şi concluziile pe experienţa proprie în mediul din jurul tatălui său. Ana-Maria Cătănuş aminteşte despre intenţia puternică a regimului comunist de spargere a solidarităţii de grup şi de o anumită „lehamite“ a intelectualilor din intervalul 1965-1989, când, cunoscând ororile anterioare şi putând profita de supapele existente, s-ar fi putut coagula într-o masă critică perceptibilă. Daniel Cristea-Enache pronunţă un verdict clar: „colaboraţioniştii ceauşişti nu au, din partea mea, nici o circumstanţă atenuantă şi nici o scuză“; deşi Securitatea era omniprezentă, în anii ’70 comunismul era „un totalitarism soft“, astfel că adeziunea nu mai are nici un alibi, întrucât exista posibilitatea sustragerii impoziţiilor regimului (oferă exemplul lui Ştefan Agopian, care a avut un parcurs profesional şi existenţial fără a se compromite şi, în acelaşi timp, fără a fi marginalizat).
Aşteptările societăţii cu privire la intelectuali par a fi similare atât în comunism, cât şi în postcomunism. Ana-Maria Cătănuş a identificat unele aspecte: proiecte şi proiecţii propuse masei cetăţenilor, rostirea adevărului (o poziţie greu de atins şi în democraţie, când adevărul îşi păstrează gradul ridicat al relativităţii) şi indicarea unui traseu viabil de urmat (mai ales de la cei cu o mai mare prezenţă publică). Înainte de 1989 implicarea abuzivă a factorului ideologic a împiedicat împlinirea acestor deziderate, dar la acesta s-au adăugat şi alte piedici în calea solidarizării intelectualilor. În legătură cu lipsa de adeziune a acestora la mişcarea din Valea Jiului din 1977 (o altă temă propusă de CSIC pentru seara de 25 februarie), Cătănuş a punctat bazele economice ale revoltei, (din nou) orgoliul personal şi lipsa de empatizare chiar şi cu colegii de breaslă (invocă exemplul lui Paul Goma, susţinut deschis doar de Ion Vianu şi Ion Negoiţescu). Identificând aceleaşi cauze, Daniel Cristea-Enache aminteşte momentul 1989 ca singurul în care s-a produs această solidarizare, când „a trebuit o paranoia ca a lui Ceauşescu ca intelectualii să iasă din vanităţile proprii şi să se opună în masă dictatorului“.
Ultima parte a conferinţei a urmărit gradul de vulnerabilitate a intelectualului sub comunism, Sorin Lavric apelând şi la exemplul diferenţei de impact între acţiunea de opoziţie a lui Petru Dumitriu şi cea a lui Alexandr Soljeniţîn. Daniel Cristea-Enache consideră că Petru Dumitriu, alături de Marin Preda şi Eugen Barbu, a constituit „nucleul de valoare literară al generaţiei lor“; dar, deşi au avut acelaşi context, au dovedit caractere diferite: în timp ce Preda a ales soluţia rezistenţei prin cultură (cea mai dificilă), Petru Dumitriu s-a transformat dintr-un stâlp al puterii într-un rezistent făcut peste noapte, iar Eugen Barbu s-a adâncit în compromisuri, devenind, prin revista Săptămâna, „un focar negativ al vieţii literare“. Ideea imposibilităţii generalizării şi necesitatea urmăririi cazurilor îm particularităţile lor este susţinută şi de Ana-Maria Cătănuş, care explică maniera distinctă de receptare a opoziţiei lui Petru Dimitriu şi a lui Soljeniţîn şi prin importanţa inegală pe care cele două ţări (România şi URSS) o aveau pe harta Europei.
Coerentă şi bine argumentată (cu nuanţări şi exemple relevante), discuţia de la Howard Johnson a consolidat importanţa plasării evenimentelor trecutului recent în contextele definitorii şi determinante. Deşi cei trei invitaţi veneau din domenii relativ diferite, ce i-a lipsit conferinţei a fost o orientare şi spre alte categorii de intelectuali (arhitecţi, artişti plastici, muzicieni ş.a.), răspunsurile vizând aproape în totalitate viaţa literară şi comportamentele scriitorilor. O diversificare a numelor şi a ariilor de activitate ar fi creat o imagine mai complexă a tabloului, dar, în acelaşi timp, prin nerealizare, rămâne o temă disponibilă pentru proiectele Centrului de Studii în Istorie Contemporană.