Chiar daca Eminescu avea dreptate când afirma cu tristete: „Cu mâne zile-ti adaogi/ Cu ieri viata ta o scazi/ &â350;i ai cu toate astea-n fata/ De-a pururi ziua cea de azi“, noi credem mai presus de orice, ca nu acea clipa care puncteaza în mod concret prezenta noastra în viata biologica si intelectuala este importanta, ci celelalte doua elemente ale triadei.
Ne doare – sau ar trebui sa ne doara – trecutul, pentru ca el este cheia fiintei noastre, fara de care, n-am exista. &â350;i nu prezentul ne tine – pe cei care simt trecutul –, ci viitorul, în care dorim sa împlinim visele noastre, ale familiei, ale prietenilor si, în sens mai larg, ale tarii si umanitatii.
E un gând care ne framânta de multa vreme, si pe care-l marturisim cu oarecare sfiala.
De fapt, nimeni nu lucreaza si nici nu traieste în prezent, ci într-o continua devenire, pasind mereu dincolo de „acum“ si de „azi“.
Clipa nici nu s-a materializat macar si a si trecut, iar prezentul, infinitatea de clipe prin care trecem cu fiecare secunda lasata în urma, devine, cu sau fara voia noastra, viitor.
Pentru acest viitor în care intram si care e mereu în vecinatatea noastra, ne straduim în permanenta prin ceea ce facem mai înaltator, prin ceea ce ne autodepasim sa ridicam un musuroi de furnici în marele trecut, care e, dupa cum s-a mai afirmat, la fel de infinit ca si viitorul; prezentul fiind doar poarta care se deschide, catre ambele realitati deopotriva.
Asa am înteles si misiunea de a scrie despre B.P. Hasdeu si de a-i edita opera, care, iata, s-a rotunjit, deocamdata, în 16 volume.
Dar, daca ne va permite Pronia cereasca, vom mai adauga poate înca pe atâtea, caci avem de unde si trebuie s-o facem.
Am încercat sa-l apropiem pe marele savant de cei care iubesc acest pamânt si sufera pentru viitorul lui, caci fara el vor fi mai putin siguri de ei, le va lipsi una dintre busolele esentiale, ale gasirii în orice împrejurare a nordului national si al adevarului în toate privintele. Le va lipsi marele model de formare umana si intelectuala. Asa ni s-a conturat si-l întrevedem din ce în ce mai mult, alaturi de Eminescu, si de alte foarte putine figuri ale spiritualitatii pe care-o reprezentam.
&â350;tim ca nu e usor sa-l citesti si sa-l întelegi pe Hasdeu. Trebuie sa sari, mai întâi, peste bariera indiferentei si sa-ti iei calauza iubirea. &â350;i apoi îti devine atât de familiar si te ajuta atât de mult, nu numai într-un anume domeniu, ci pretutindeni, chiar si în viata care s-ar parea ca nu are nimic de-a face cu literatura, istoria, folcloristica, filologia etc.
V-o spune un prieten al dumneavoastra, care i-a citit aproape toata opera. Zic „aproape“, pentru ca ne-au scapat sigur unele articole, nedescoperite poate, sau lucrarile manuscrise care nu au iesit înca la iveala si pe care le asteptam ca orice cautator de comori care spera ca odata si odata va gasi tezaurul miraculos pe care-l viseaza.
Dând la lumina pentru viitor opera lui B.P. Hasdeu, nu uitam ca ea însasi, a avut o anume valoare în timpul vietii sale, alta în anii ’30 ai secolului XX, când a fost redescoperita de generatia lui Mircea Eliade, alta astazi, când s-a publicat cea mai mare parte din ea si alta mâine, când dezinteresul fata de trecut si de noi însine, de sufletul nostru, nu va mai atinge, poate, dimensiunile de astazi sau va fi (speram ca nu) cutremurator.
Indiferent însa ce se va întâmpla, asa cum poporul român s-a nascut si a ramas lipit de Carpati, tot astfel si B.P. Hasdeu va ramâne – cât de putin – lipit de fiinta neamului nostru.
Sigur, dintele timpului roade necontenit si stâncile cele mai viguroase, dar avem credinta ca din opera lui vor ramâne suficiente segmente care sa-i sugereze celui de mâine dimensiunile creatorului, pe care astazi le percepem drept uriase.
Întrucât sufletul si simtirea umana sunt imponderabile a caror evolutie sau (speram ca nu) involutie sunt greu de apreciat, nu putem formula predictii despre ce vor mai gusta urmasii nostri din opera artistica a lui B.P. Hasdeu.
Daca vor continua sa-i pretuiasca pe Eminescu si pe Caragiale, cei doi poli ai beletristicii noastre, vor deschide si cartile lui B.P. Hasdeu. Fara opera lui nu-i vor întelege pe ace(tia în toata profunzimea lor, caci Hasdeu a fost unul dintre precursorii din care si-au tras sevele.
Dar chiar daca nu vor mai gusta frumosul artistic – fapt de care ne îndoim – urmasii nu vor putea face nici macar un singur pas în cercetarile lor istorice fara sa ia în consideratie documentele pe care savantul le-a publicat, le-a tradus si le-a interpretat pentru prima data în „Arhiva istorica a României“, în „Traian“, „Columna lui Traian“ si în seria de publicatii ale începutului („România“, „Foaia de storia româna“, „Foita de istorie si literatura“, „Din Moldova (Lumina)“ si partial în „Satyrul“). Nu am invocat „Istoria critica a românilor“ întrucât nu mai e si cu atât mai mult nu va mai fi nevoie de o plonjare în trecut prin intermediul marturiilor de limba, în conditiile descoperirii mai tuturor scrierilor antice despre români, asa-zis pierdute, dar care se pare ca sunt tinute înca sub cheie, si când arheologia va atinge cote imprevizibile în dezvaluirea peisajului vechii istorii.
Daca nu-i vor mai interesa trecutul – caci deja politicienii contemporani ne îmbie, nu dezinteresat, sa-l uitam, si sa fim cu ochii deschisi doar spre viitor – poate urmasii nostri se vor mai interesa de identitatea nationala (când vor întelege ca e absolut nevoie, într-o Europa a natiunilor si nu a persoanelor sau grupurilor de indivizi fara nici un contur specific, sa-si afirme unicitatea sub soare). &â350;i atunci culegerile de folclor si studiile etnologice ale lui Hasdeu, dar mai ales uriasul si inegalabilul material din „Raspunsurile la chestionarele lingvistic si juridic“ le vor oferi argumente si flori din gradina, pentru ei, probabil, pierduta (caci am uitat noi însine, astazi, s-o întretinem în stralucirea ce i se cuvine).
Sa presupunem însa ca desprinderea de firesc, de ambianta casei natale si de umbrele stramosilor va fi – ceea ce nu dorim – asa de radicala, încât stranepotii nu vor mai iubi nici frumosul, nici trecutul, nici traditiile ce ne individualizeaza ca neam. Speram ca atunci sa le mai ramâna, macar pentru convorbirile în familie, graiul parintesc si sa nu aduca sub acoperamântul celulei primordiale, familia, întreg Turnul Babel.
Daca limba româna îsi va pastra, asadar, functionalitatea, opera lui B.P. Hasdeu îsi va mentine înca interesul macar prin „Etymologicum magnum Romaniae“ (i prin atât de sugestivele lui studii de lingvistica.
Dar sa alungam ceturile care acopera viitorul îndepartat si sa credem ca, daca opera lui Hasdeu va trai si va fi studiata, în mod sigur, cei de mâine , carora li se adreseaza si pentru care o pregatim, nu se vor schimba nici într-un caz de-o asemenea maniera, încât sa se lipseasca de ea.
&â350;i aceasta pentru ca Hasdeu a fost, este si va ramâne un mare vrajitor, care apara ca o cariatida, ca un adevarat geniu protector, fiinta neamului românesc.
Autor: I. OPRISANApărut în nr. 458