În articolele politice ale lui B.P. Hasdeu se oglindesc atât marile idei democratice ale vremii sale, cât si efortul de a se impune si de a prinde radacini în societatea româneasca. Când a trecut Prutul, în 1857, pentru a se stabili la Iasi, renuntând la cetatenia ruseasca, B.P. Hasdeu nu avea prea multe optiuni pentru a se face cunoscut. Cu constiinta ascendentei nobiliare a familiei sale, tânarul „print“ era privit cu raceala în capitala Moldovei. Urmând îndemnurile tatalui sau, B.P. Hasdeu îmbratisa ideea Unirii Principatelor, prin deschiderea ce aparuse dupa Conventia de la Paris din 7/19 august 1858. El s-a îndreptat, instinctiv, catre cercul unionist, reprezentat, atunci, de Constantin Hurmuzachi, Anastase Panu, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Mihail Kogalniceanu. Se pare ca un prim succes ar fi înregistrat, câstigând simpatia lui Anastase Panu, unul dintre cei trei caimacami, numiti de puterile garante. Cu ajutorul lui, inclusiv cel financiar, ar fi scos prima revista intitulata simbolic „România“. Alte pareri înclina spre varianta dupa care banii necesari publicatiei ar fi provenit de la tatal sau, care este prezent cu un articol iscalit cu pseudonimul Alexandru Hotineanul. Numele revistei „România“ era scris cu litere latine, desi în corpul saptamânalului predomina alfabetul de tranzitie, în care literele chirilice înca mai persistau. Aparut la 18 noiembrie 1858, periodicul nu a rezistat mult, la 16 ianuarie 1859 încetându-si aparitia o data cu alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza.
În urmatorii ani, în capitala Moldovei, se va dedica activitatii didactice si organizarii „bibliotecii nationale“, pe care o înzestreaza cu 4.000 de volume, dar si muncii stiintifice concretizata în articole si studii docte în „Foaia de storie româna“ (1859) sau „Foita de istorie si literatura“ (1860). La Iasi, însa, este dat afara din învatamânt (mai 1863) si i se intenteaza un proces de încalcare a moralitatii, pentru câteva fraze „echivoc frivole“ din „romantul“ „Duduca Mamuca“, publicat în periodicul „Lumina“, în foileton, în prima jumatate a anului 1863. Desi a fost achitat de instanta de judecata (în iunie 1863), actiunea abuziva de înlaturare de la catedra, la care s-a asociat si Mihail Kogalniceanu, a ramas în vigoare. Ramas fara nici un mijloc de subzistenta, tânarul B.P. Hasdeu accepta propunerea lui Alexandru Odobescu, noul ministru al Instructiunii Publice, de a se muta la Bucuresti, fiind numit – la rugamintea lui Vasile Alecsandri – din august 1863, membru în Comisia Documentala a Monastirilor Închinate. Evenimetul brutal si nedrept va constitui un punct de cotitura în relatiile cu „complotistii“ V.A. Urechia, Titu Maiorescu si Mihail Kogalniceanu. Un ecou al cosmarului iesean apare în poezia „Bradul“, publicata într-o prima forma, în nr. 17 al revistei „Lumina“, imediat dupa procesul de pomina – primul proces literar din istoria literaturii române – din 3-4 iunie 1863: „Acum-n douzeci de ani / De chinuri nentrerupte, / El s-a deprins cu-ai sai dusmani, / S-a înrudit în lupte // Sa-i dati odihna-n locul ses,/ În linistita vale… / Lipsit de traiul sau ales, / El s-ar usca de jale!“
Spirit efervescent, B.P. Hasdeu nu se putea rupe de viata vie a tarii, izolându-se în cercetarea hrisoavelor vechi si a condicilor mânastiresti, desi, în curând, va scoate primul numar al „Arhivei istorice a României“ (august 1864), la cererea Ministrului Cultelor si Instructiunii Publice.
Dar înca din 3 noiembrie 1863 aparuse primul numar al revistei „Aghiuta“, unde verva lui satirica se desfasoara din plin, în articole politice virulente. Artisticeste, B.P. Hasdeu se delimiteaza de revistele umoristice la moda, precum „Bondarul“ sau „Tântarul“, practicând o „satira pura, o critica muscatoare si spirituala“, „un adevarat umor“. Dedicat, în capitala Moldovei, alegerii colonelului Alexandru Ioan Cuza ca Domn al Principatelor Unite, în perioada bucuresteana, lasând în urma ranchiunele personale, va milita, în articolele sale politice, în sprijinul reformelor cuziste: votul universal, organizarea armatei si, nu în ultimul rând, reforma agrara. Desi marturisea ca n-a cerut niciodata nimic Domnitorului, totusi acesta îl trimitea înca din 1861 la expozitia arheologica de la Cracovia, pentru identificarea de documente legate de istoria României. Acolo este imediat recunoscut (bunicul sau Tadeu, fiind scriitor polonez) si onorat cu alegerea sa ca membru al Societatii Arheologice Jagiellone. Peste aproape un secol, în 1967, am vazut în condicile de prezenta de la Biblioteca Chartoriski din Cracovia iscalitura lui B.P. Hasdeu si mentiunea manuscriselor cercetate, care vor fi copiate si aduse în tara ulterior, din colectia de documente a lui Adam Naruszewicz.
B.P. Hasdeu combatea prin toate mijloacele (poezie, foileton critic, pamflet) activitatea sau mai degraba inactivitatea Camerei oligarhice care tergiversa sau respingea initiativele legislative ale Domnitorului. În articolul „Aritmetica si chimia parlamentara“ (26 martie 1864), ajungea la concluzia ca activitatea Camerei boieresti este zero, legile votate fiind de-a dreptul ridicole. Despre legea „Instructiunii publice gratuite si obligatorii“, „Aghiuta“ si-a spus parerea în versuri: „Instructie?… vorba! N-or merge la scoli/ Taranii batuti fara parte si goi!“ Tara a ramas doar cu ce a facut ministrul Cretzulescu (secularizarea) si cu ce a înfaptuit Kogalniceanu (legea presei). În „Diagnostica si farmacopeea parlamentara“ (21 aprilie 1864), B.P. Hasdeu, care asista la lucrarile Camerei din „tribuna ziaristilor“, socoteste corpul legislativ bolnav de „pierdere a memoriei“, „morbiditate“ si lapsus al reprezentativitatii. Dr. Aghiuta îi recomanda un „repaus complet“, si prescrie, „desfiintarea Camerei“ (140 de deputati), împroprietarirea urgenta a taranilor si votul universal pentru 5.000.000 de români. Câteva versuri din Conachi vin sa pecetluiasca reteta.
Tânarul ziarist Hasdeu va deveni, prin articolele sale, un adevarat cronicar al lucrarilor Camerei Deputatilor. Deocamdata, calul de bataie al redactorului revistei „Aghiuta“ era C.A. Rosetti si ziarul „comercial“ al acestuia, „Românul“. În „O doleanta asupra sanatatii dlui Rosetti“ (15 decembrie 1863) releva necompatibilitatea dintre mandatul de deputat si functiunile salariate de la ziar, acuzându-l, printre altele, de „ambitiune“ si de „lipsa de memorie politica“. Lansarea de zvonuri apocaliptice despre pieirea statului român, ca urmare a neîntelegerilor dintre legislativ si executiv, constituie tema articolului „Apocalipsul Caimatei“ (1 ianuarie 1864). În articolul „D. Rosetti si polonii“ (16 ianuarie 1864), „Aghiuta“ nu are încredere ca subscrierile banesti pentru revolutionarii polonezi vor ajunge acolo unde trebuie, ci nu în punga lui C.A. Rosetti, mai ales ca Milkowski si principele Czartoriski declarasera de curând la Bucuresti ca polonezii „nu au trebuinta de bani, ci numai de brate armate“. O mentiune de ordin biografic este de retinut, chiar daca pe alocuri fantezista. Simpatia si sprijinul sau pentru „dezrobirea Poloniei“ o are în sânge, pentru ca a avut o „muma poloneza“, a urmat clasele gimnaziale în Polonia, a vorbit poloneza din copilarie, a iubit „vro duzina de poloneze“.
Redactorul revistei „Aghiuta“ urmareste cu sagacitate fiecare miscare a lui Berlicoco în viata politica, ziaristica sau privata. Este evocat conflictul cu „capul majoritatii“ din Adunare, d. Oteteleseanu, pe tema armarii tarii, Coalitiunea socotindu-se înselata de autointitulatul „vizir al Capitalei“, histrionicul birlic. Cu ocazia discutarii în Camera, la 18 ianuarie 1864, a legii initiate de guvern de organizare a armatei regulate si a militiei provinciale, un oarecare Arghiropulo propune un amendament sprijinit puternic de basul Dimitrie Ghica si tenorul Anastase Panu. Propunerea va fi acceptata. Asa va lua fiinta garda nationala a oraselor, „pentru precupetii dlui Rosetti“ („O revista atât de interioara…“, 26 ianuarie 1864). Numita garda civica, formatiunea paramilitara va face cariera în literatura, îndeosebi prin pana lui I.L. Caragiale. Într-un articol ulterior, „Cine poate intra în garda nationala?“ din 5 martie 1864, generalul-inspector al sanatatii, Davila, poarta o discutie cu doctorii Fialla si Iatropulo, membri ai comisiei care trebuia sa stabileasca bolile care sa scuteasca cetatenii de serviciul în garda. Umorul spumos al lui Hasdeu premerge dialogul din comedia „O noapte furtunoasa“ dintre Jupân Dumitrache, capitanul garzii si sergentul Chiriac despre Tache Pantofarul, care nu vrea sa iasa la ezircit, pe motiv ca a fost bolnav de lingoare. Si tot de I.L. Caragiale ne aminteste B.P. Hasdeu în articolul cu „frumusetile logice“ ale „Românului“ din 13 februarie 1864. Nenea Iancu pastisa sardonic stilul „Monitorului oficial“ sau al „Curierului de Galati“, în „Ghimpele“, „Claponul“ si în „Moftul român“. Mai târziu, la Berlin, în scrisori, îi trimitea prietenului sau, Paul Zarifopol, la Leipzig, „zaharicale“, expresii trunchiate si fraze hilariante din ziarele ce-i parveneau din tara.
Într-unul dintre cele mai incisive pamflete, „Ce vrea Caimata?“, aparut în trei numere consecutive ale periodicului „Aghiuta“, între 3 si 10 mai 1864, B.P. Hasdeu este preocupat de creionarea unor caractere. El vorbeste de „grecismul teofrastian“ al lui C.A. Rosetti, citând consistent una din schitele de caracter ale filosofului si moralistului grec Teofrast (sec. IV î. Chr.), probabil dupa versiunea frantuzeasca a lui La Bruyère. Ziaristul individualiza portretul lui Berlicoco dupã flecarii înfumurati, lingusitorii, prefacutii, neîncrezatorii celui numit de Aristotel Theofrastos (adica cel care vorbeste divin). B.P. Hasdeu îi imputa pitorescului politician cu plete si pantaloni scurti ca se ocupa de orice altceva, ci nu de legile votului universal si de împroprietarirea taranilor. O confruntare între partida oligarhilor, sprijiniti de liberali, si guvern era iminenta, care se va încheia cu dizolvarea Camerei de catre Domnitor. B.P. Hasdeu primeste actul „cu entuziasm“, într-un articol nesemnat din 3 mai. O „Revista interioara“ din 17 mai 1864, mentioneaza succesul plebiscitului pentru reforma de la 2 mai. Curând, însa, „foaia umoristica, satirica si critica“ va fi suprimata de ministrul de Interne, Mihail Kogalniceanu, deranjat de unele articole care îl vizau, desi atacul hasdeian dur din ultimul numar (nr. 28 din 21 mai 1864) împotriva lui Dimitrie Bolintineanu, ministrul Cultelor si Instructiunii, care semneaza si el actul de desfiintare a lui „Aghiuta“, va fi cântarit mult în luarea masurii punitive. Un ultim articol al lui B.P. Hasdeu, „Complotul“ (31 mai 1864) este publicat în „Buciumul“ lui Cezar Bolliac, ca un puternic protest împotriva tentativei de detronare a lui Cuza si de rupere a Unirii. În suplimentele din 10 si 11 mai 1864 ale „Monitorului oficial“, se notifica arestarea si deferirea catre justitie a lui Constantin Sutu, vechi ministru sub domniile regulamentare si parintele deputatului din Camera Grigore Sutu, Panait Bals, deputat, medicul mitropolitului, Lambert si sotia sa, care au uneltit pentru caderea Domnitorului si numirea, cu ajutor strain, a doi domni în Principate, unul la Bucuresti si altul la Iasi. O sageata este îndreptata si împotriva lui C.A. Rosetti care, în ziarul „Românul“, bagatelizeaza evenimentul, ce „nu poate tulbura nici apa dintr-un pahar“. Temerile lui B.P. Hasdeu nu erau în van. Bun cunoscator al miscarilor politice ale vremii, cu toate masurile drastice luate de Domnitor, prin desfiintarea Camerei la 2 /14 mai 1864, adversarii se vor regrupa si, la 11/23 februarie 1865, „monstruoasa coalitie“, la care va adera si liberalul C.A. Rosetti, va detrona pe Alexandru Ioan Cuza si va grabi aducerea pe tron a unui domn strain, printul Carol de Hohenzollern.
La începutul lunii iunie 1864, se produce schimbarea la fata. Într-o scrisoare deschisa, B.P. Hasdeu multumeste ziarului „Românul“ ca a fost singura publicatie care a luat atitudine fata de suprimarea revistei sale („Solidaritatea presei“, în „Românul“, nr. 48, 5/6 iunie 1864). Disputele sunt date uitarii si paginile ziarului sunt deschise pentru noi campanii hasdeiene. Statutul sau de observator al manevrelor politicianiste ale Camerei oligarhice nu se va schimba prea mult dupa alegerea sa ca deputat de Bolgrad, în decembrie 1867, în Adunarea Deputatilor din Dealul Mitropoliei. Fiul de nobil scapatat duce o adevarata batalie de presa împotriva boierilor retrograzi si a organelor de presa ale acestora în numele democratiei, al patriotismului si al închinarii fata de taranimea împilata. Într-o scrisoare din 17 noiembrie 1867 catre redactorul ziarului „Românul“, marturisea ca principiul sau politic a fost întotdeauna „de a combate boierismul“, „aparând sarmana opinca“. Politiceste, mandatul de deputat al lui B.P. Hasdeu fusese validat în 10 ianuarie 1868, ramânând în scaun pâna în 29 ianuarie 1869, când parlamentul era dizolvat. În viata personala intervenise casatoria, în 10 iunie 1865, cu Iulia Faliciu din Rosia Montana. În acesti ani, se intensifica activitatea sa literara: în ziarul „Buciumul“ îi aparuse, între 2 iulie si 25 august 1864, în foileton, „Copilariile lui Iancu Motoc“, prima parte a romanului istoric „Viata unui boier“, pentru ca, în septembrie 1865, sa tipareasca monografia „Ioan Voda cel Cumplit“; în 28 ianuarie 1867, are loc premiera piesei istorice „Domnita Rosanda“, iar în 7 februarie acelasi an, la Teatrul cel Mare, se pune în scena „poema istorica“ „Razvan Voda“. Toate aceste succese vor influenta articolele politice ale lui B.P. Hasdeu imprimându-le o evidenta tenta literara. Mircea Eliade a reluat multe dintre ele, în editia din 1937, ca parte integranta a vastei sale opere. În genere, B.P. Hasdeu introduce adeseori în articolele sale politice versuri din balade sau legende, din Anton Pann, Conachi, poetii Vacaresti, V. Alecsandri, D. Bolintineanu s.a., si chiar din scriitori straini consacrati. Într-un articol de vendeta politica pe tema boierismului, „Cugetari asupra ziarului «Tara»“, redactorul „Românului“, patronat de C.A. Rosetti, în confruntarea cu triumviratul Blaremberg, Pascal si Carp, adauga textului sau, din 4 mai 1868, 32 de versuri care vor constitui însasi esenta viitoarei poezii „Oda la boieri“, ce va aparea tot în „Românul“ peste aproape un an, în 20 februarie 1869. Pamfletul, devenit „Oda la ciocoi“ în volumul din 1873, va face cariera în literatura româna, considerat de Nicolae Iorga drept „o arma“, iar de Mircea Eliade „cea mai puternica satira politica din literatura româna“. Cât despre „cresterea“ fiilor de boieri în cele mai înalte scoli din Occident, B.P. Hasdeu le zice prozaic „o petrecere la Paris“, îngrosând în tara „lista nulitatilor patentate“. Si pentru a fi si mai convingator despre asemenea petreceri „prea putin stiintifice“, citeaza pe „nemilostivul“ Shakespeare care în „Henric al VIII-lea“ vitupereaza pe tinerii englezi, ce au adus din Franta doar „câteva grimase“. Virulenta stilului hasdeian prefigureaza pe Eminescu din poezia „Ai nostri tineri…“ .
Alte articole, „Confesiunile boierismului“ (3 decembrie 1867), „Ultima situatiune a boierismului“ (14 decembrie 1867), „Probele ziarului «Tara» despre patriotismul boierilor“ (22-23 aprilie 1868), „Cine a facut pe 1848?“ (5 mai 1868), cele trei „Epistole despre politica de la Bacau“ (din 21 si 28 aprilie 1869), vin sa întregeasca amploarea demersului împotriva clasei oligarhice a deputatului de Bolgrad. Toate bataliile sale de presa îsi au izvorul în sentimentul nobil al pastrarii si consolidarii Unirii. Asa îsi va explica el însusi pozitiile aparent contradictorii, schimbând cu dezinvoltura convingerile sale de „maist“ (când Al. Ioan Cuza dizolva Camera) cu cele de „februarist“ (când Domnitorul este fortat sa abdice) si chiar acceptarea domnului strain. Mai târziu, fervoarea aventurii politice se va domoli. Preocuparile stiintifice vor trece pe primul plan, nemaigasind timp pentru campanii de presa istovitoare. Un rol în asumarea acestei noi atitudini va fi având si severa sa sotie. Într-o scrisoare din Paris, doamna Hasdeu îsi admonesta barbatul pentru un discurs tinut la Iasi (11 octombrie 1882) de încurajare a industriei nationale, fara amestec strain: „Cu ce scop ai vorbit? Nu cumva vrei sa te apuci iar de politica? Gândeam ca seriozitatea «Columnei», cum a început sa iasa în anul acesta, va goni toate acele fumuri desarte care trec într-o clipa fara a lasa vro urma-n calendar si ca chiar dusmanii d-tale vor fi siliti sa înghita veninul ce îl varsau contra d-tale. Ce îmi faci însa? Vii si sapi subt edificiul ce l-ai cladit cu atâta munca si sudoare în curs de atâtia ani“.
B.P. Hasdeu era preocupat si de problemele stringente de dezvoltare a tarii, cum ar fi construirea unei linii ferate. În „Scufica de margaritar“ (26 ianuarie 1864) întelegea bine dificultatea proiectului lui Sutu, Mavroghei si Portier. El glosa însa pe marginea costurilor, care sunt de cinci sau sase ori mai mari decât în alte parti, pentru ca „la noi banii tarii se cheltuiesc totdeauna cu aceeasi usuratate cu care se cheltuiesc numai banii furati…“
La finele notelor noastre vom mai retine articolul „Patriotism si neîncredere“ (1 septembrie 1868) pentru vizionarismul sau. El constata cu amaraciune ca „în România, cuvântul patriotism se pare a fi proscris de o bucata de vreme. Oricine-l rosteste se expune neaparat râsului, ironiei, sarcasmului acelor ce-l asculta“. Încearca o definitie a acestui sentiment sacru, dezaprobând atitudinea unor români de a simti „o placere intima de a trâmbita mereu despre slabiciunile natiunii sale“, atitudine neîntâlnita la vecinii nostri: sârbi, poloni, unguri. Alegatiile redactorului „Românului“ sunt de cea mai stricta actualitate!
G. Calinescu observa ca B.P. Hasdeu, spre deosebire de Maiorescu, a avut o viata „miscata“, plina de aventura si neprevazut. Tocmai publicistica este aceea care ne dezvaluie trairile interioare ale scriitorului. În literatura româna au existat publicisti si polemisti redutabili. B.P. Hasdeu se considera însa „heliadist“, recunoscând, implicit, continuitatea spiritului marelui sau înaintas, desi modalitatea punerii în pagina a ideilor veacului, idealul democratic si sentimentul patriotic constituie originalitatea sa, subliniata, cu obstinatie si exces, de catre savant.
Autor: STANCU ILINApărut în nr. 426