Angela Marcovici, Intimitate, Editura Charmides, Bistriţa, 2013, 52 pag.
Volumul Intimitate al poetei Angela Marinescu, de această dată semnând Angela Marcovici, posedă ample trăsături fluide, clar-obscure, totul într-o aparentă inerţie cu scop bine definit întru osificare. Sensibilitatea degajată are un anumit stil propice îngheţării. Fiorul decadenţei profund asumate contestă actul maternităţii, la orice nivel s-ar manifesta acesta: „au venit ţiganii cu aparatele de măturat/ parcurile de joacă pentru copii/ să fie curat ca lacrima spaţiul de sub nasul/ progeniturilor./ pisicile stau la soare, încremenite,/ de parcă ar fi găuri negre cu circumferinţe/ iluminate./ de ce ar mai trebui să iasă la suprafaţă/ puii lor vulnerabili până la obscenitate?// neputinţa puilor este hipoplazică şi rece“ (Peisaj). Conştiinţa damnării este singura certitudine acceptată. Sunt adânci corespondenţe, antropomorfizări care vor să dovedească atotputernicia sângelui sfâşiat. Un perete obişnuit poate lua valori de axis mundi, cu pulsaţii ascetice şi fizionomie emaciată. Toate metamorfozele indică o formă paradoxală de fineţe a sfârşitului, prosternare absolută în faţa extincţiei imanente: „vibraţiile matematice ale intensităţii privirii/ peretelui/ le am în sânge, nu în creier/ vibraţiile matematice ale suferinţei adânci pe/ care/ mi-o dă imaginea ireală a peretelui/ le am în sânge, nu în creier// sunt o cădelniţă ce se clatină şi se prăbuşeşte/ în faţa peretelui, adică a tabernacolului/ fulgerat şi trăsnit/ nu mai este nevoie de niciun fel de distorsiune/ sau contorsionare/ totul este atât de alb şi precis/ ca un abur rece al aurorei boreale/ de o frumuseţe pe care nu o pot vedea// aici nu este poezie/ nu este agonie sau moarte/ sau blasfemie/ nu este extaz nu este murdărie/ nu este/ nimic“ (Lumina dimineţii). Suplicierile au un tip de insurgenţă demitizantă. „Limfa de gheaţă“ ritmează tuşele abisale. Maladii astrale determină aceste treptate desprinderi situate sub tutela ternară a revoltelor obscure: „mulţimea, melancolia şi moartea“. Poeziile se scriu cu sânge pe fondul intenselor ratări spectrale. O prezenţă ce poate fi asimilată unui alter ego renegat ocupă zona revelaţiilor privilegiind obsesia: „vorbeam în şoaptă, cu o fiinţă ciudată, nu o/ puteam/ defini, dimpotrivă, mă delimitam de ea, nu/ voiam/ s-o ating sau măcar s-o privesc,/ eram detaşat, ca un obiect sexual/ ce imploda, chiar atunci, în faţa ei/ şi îi spuneam: «eu merg pe intensitate»,/ adică pe intensitatea masivă şi rece pe care/ ţi-o dă boala“ (Insinuare pe lângă o fiinţă ciudată). În aceste circumstanţe, se realizează sinteza eros-thanatos, ceea ce bulversează fundamental coordonatele fiinţei: „singură, boala este aceea care îţi exacerbează/ instinctul sexual, îi spuneam, umilă, şi te/ complexează,/ pe drept cuvânt,/ deoarece devii o nenorocită/ încât nici măcar nu mai poţi să-ţi recunoşti/ profundele imperfecţiuni intelectuale şi nici/ profesionale,/ poate doar/ credinţa, cacofonia şi oligofrenia (triada/ indestructibilă/ a sufletului feminin)“ (Insinuare pe lângă o fiinţă ciudată). Spectrul insanităţii, conştientizat cu acuitate, marchează pluralitatea neliniştilor. Dezechilibrul caută părţi umbroase, puţin uzitate. Detalii de sorginte naturalistă accentuează rătăcirea. Viscerele sunt consonante cu frica, generând o ideatică dureroasă. Lipsa vitalităţii favorizează lichefierile şi loviturile încărcate de fiori vinovaţi: „a fost un măcel autentic./ rezistau numai obsedaţii pentru că numai/ obsedaţii puteau fi călugăriţi şi apoi/ omorâţi./ a fost o întrecere, o luptă pe viaţă şi pe moarte./ a fost întuneric“ (În afara mea). „Un soare sterilizant“ veghează toate aceste întunecate deambulări. Corporalizările frizează apogeul delirului, în siajul indiferenţei covârşitoare cu nimb taciturn. Flagelările parcurg trasee erotizate, punctate nevrotic: „somnoroasele femei/ pasive, lascive, impregnate şi penetrate/ pe la cuiburi se adună/ eu le spun cu gâtul sfâşiat/ de neputinţă/ singură/ ca o larvă de fluture/ profund integrată în natură/ neterminată şi dezabuzată/ dinainte de a fi/ protejată,/ «noapte bun㻓 (Somnoroase păsărele). Se întrevede finalul, pulsatil pe căile depresiei. „O nonpoezie din ce în ce mai întunecată“ derivă de aici, cu trăsături câteodată vindicative. Invaziile sunt tot mai numeroase, cumva în genul unei ultrainflamate gravuri düreriene: „vin animale slăbănoage pe sârmă/ şi parcă nu ar veni/ când ridic pleoapele/ îmi propun să văd deşi nu văd/ cum pupila se dilată/ pentru că intră în ochi/ imaginea rece a melancoliei/ albastră neagră oranj şi de un galben sinistru“ (Artificial). Se impun radicale eviscerări ce au proporţii hipertrofiate. Condiţia fiinţării conjugă nenumărate realităţi blestemate. Iată vibraţia neantului: „câtă precaritate întunecată/ în această aşteptare a morţii/ ce se dezice de viaţă“ (Mirosuri). Pare că totalitatea fluxului liric stă sub influenţa unei perpetue criogenări a esenţei vitale, exteriorizând scindarea unei atotcuprinzătoare tăceri: „poezie de gheaţă, asta am reuşit să fac/ copil atras de abisul mamei tale/ şi de abisul tatălui tău/ sugrumat de aerul tare al nimicului/ gheaţă subversivă/ indecentă, spartă, rareori,/ de imenşii peşti canivori dinăuntru,/ în cap, duplicitate perpetuă/ separare şi ruptură/ ne se mai poate simţi decât/ gheaţa întinsă pe spaţii nesfârşite“ (Cădere de nivel).