Arta de a supravietui intre Caragiale si… Caragiale

„Arta de a fi pagubas„ fusese proiectata de Niculae Gheran în patru volume. Volumul al patrulea urma sa se intituleze „Bordel nou cu dame vechi“ si ar fi trebuit sa „acopere“, dupa câte am înteles, epoca postdecembrista. Desi cum nu se poate mai sugestiv, acest titlu ar fi fost totusi, contrar aparentelor, foarte blând, de o poezie aproape suava în comparatie cu „proza“ de cea mai proasta calitate istorica, politica, economica, culturala, morala etc., a perioadei de dupa marea galagie „revolutionara“. Vreau sa spun, mentinându-ma în zona desemnata de metafora lui Niculae Gheran, ca nici macar bordelul nu e nou; este de import si înca unul second hand, platit nu numai cu toata averea acestei tari, ci si cu sufletul ei. Dar nu despre ceva ce ar fi putut fi înca un volum mi-am propus sa scriu. Gasesc ca e cel putin util, mai ales ca este vorba de o carte ce nu se difuzeaza în librarii, sa notez, asa-zicând, câteva impresii dintr-o galerie de memorabile portrete, fie ele, unele, si numai schitate. Caci asta este, înainte de toate, acest volum intitulat „Îndaratul cortinei“. Ca si precedentul, el e populat deopotriva de „oameni si javre“, pentru a relua deja arhicunoscuta sintagma a autorului. (Apropo, ce multime de javre ar fi avut de evocat în cheie grotesca sau sarcastica Niculae Gheran daca ar fi scris si volumul patru; cu siguranta ar fi portretizat-o în tonuri tari si pe „javra ordinara“, care, printr-un regretabil accident istoric, a urcat acolo de unde ne afecteaza grav nu doar viata de zi cu zi si viitorul acestei tari, dar pune în mare pericol însasi fiinta statului român).
Primul personaj, în ordine cronologica, nu neaparat ca importanta, al „cronicii de familie“ a lui Gheran, este Leonid Tismenitki, alias Leonte Tismaneanu, organizator de celule teroriste în favoarea puterii sovietice, în Basarabia din România întregita, kominternist cu state vechi de serviciu, fosta voce a postului de radio Moscova, emisiunea în limba româna, combatant în Razboiul civil din Spania, alaturi tovarasul sau de lupta Valter Roman. A avut proasta inspiratie ca la o sedinta a activului de partid, unde Gheorghe Gheorghiu-Dej se referise la posibilitatea si necesitatea medierii de catre Partidul Comunist Român a conflictului dintre rusi si chinezi ce se acutizase, sa comenteze recurgând la o zicala: „– Eu stiu una si buna: când se cearta leii, sa taca cateii“. Numai ca, paremiologia româneasca fiindu-i mai familiara lui Gheorghiu-Dej decât fostului lucrator la Radio Moscova „– Catelul tace, rumega replica si-l musca sângeros pe Tismenitki, ramas de-a doua zi fara masina la scara“.
Sa fi fost oare aceeasi masina care îl ducea pe fiul sau la scoala?
Basarabia, ca tot am pomenit-o, a ocupat un loc aparte si în biografia, ramasa înca necunoscuta în multe din datele si momentele ei, a lui Emil Bodnaras, care „în partid se dovedeste a fi cu multe capete deasupra celor din jur“. Devenise membru al P.C.R. relativ târziu – dupa stralucite studii militare si apoi de Drept la Universitatea din Iasi, dupa stagii la Moscova, la Cernauti, la Chisinau – si anume în1940, „când nu ezita sa treaca de partea factiunii nationale, nu a celei moscovite“. Retin ceea ce l-a frapat pe Niculae Gheran, în timpul unei sedinte „închise“, la care a vorbit enigmaticul lider comunist: „Este prima oara când îl ascult pe Bodnaras, mai ales ca vorbeste liber. Dintre toti conducatorii de partid, fostul militar este înzestrat cu arta elocintei mai mult chiar decât Ion Gheorghe Maurer, a carui retorica face parte din recuzita profesiei de drept (…) Bodnaras insista, surprinzator, asupra gravelor încalcari ale suzeranitatii nationale de catre rusi, facute în numele unei hegemonii pagubitoare. Câte ceva din cele zise le-am mai auzit si din gura lui Ceausescu, când Dej l-a pus sa-l însoteasca în tara pe Katusev, secretarul partidului bolsevic, care o fi blestemat ziua când s-a hotarât retragerea Armatei Rosii din România“.
Din galeria lui Niculae Gheran nu putea lipsi Dumitru Popescu, zis si Dumnezeu, omul cu cele mai înalte demnitati în sistemul culturii si de propaganda. Aflat multa vreme în primul esalon al puterii, numele si supranumele sau erau organic legate de controlul institutiilor de spectacole, al mass-media, de coordonarea activitatii editoriale, îndrumarea uniunilor de creatie si, fireste, nu în ultimul rând, consilierea ideologica a lui Ceausescu. Or, Niculae Gheran si-a propus sa înfatiseze în primul rând tabloul lumii culturale si artistice din care el însusi a facut si face parte ca editor, ca scriitor, ca unul ce a detinut functii importante în spatiul culturii. Zeflemitor, cinic, intratabil când era vorba de o opinie contrara, „motanul încaltat“, cum îl poreclisera cei de la Comitetul de Stat pentru Cultura si Arta, pe când era vicepresedinte al acestui organism, dupa zgomotul pantofilor ce aveau catarame metalice, se situa, ca si Stefan Andrei, deasupra prelatilor partidului prin orizontul cultural si nivelul sau intelectual: „…niciodata – precizeaza Niculae Gheran care a lucrat cu Dumitru Popescu la CSCA – nu i-am pus la îndoiala capacitatea, ci doar caracterul“. Ceea ce detesta în persoana înaltului functionar de partid este „dumnezeul de cacat al unei slugarnicii sanctificate, devenita conditie de existenta, obligatorie întregului aparat de partid si de stat“. Mai ales ca redactor sef al ziarului „Scânteia“, dar si ca secretar cu probleme de propaganda al Comitetului Central a muncit cu zel la construirea cultului personalitatii. Aceasta „vina – crede Niculae Gheran – „depaseste isprava plutonului de executie de la Târgoviste“.
Un alt activist din esalonul superior, Gheorghe Pana, este surprins de scriitor într-o scena pe cât de simpatica în ceea ce-as numi bonomia ei, pe atât de româneasca în fond. Impresia de bonomie si nonconformism este potentata de celalalt protagonist al scenei: Fanus Neagu. Autorul romanului „Frumosii nebuni ai marilor orase“ critica la un moment dat realitatile din România socialista, si asta tocmai într-un seminar de învatamânt ideologic, unde si venise mai târziu si „arase întreaga adunare dupa ce ochise un scaun liber în fundul salii“. Este chemat la mai multi tovarasi pe linie ierarhica, pentru a fi prelucrat. Acestia tot insista, spre a explica si a bagateliza oarecum episodul, în dorinta de aplanare a conflictului, ca stricatorul sarbatorii venise la sedinta baut. Secretarul de partid de la sectorul 1 al Capitalei, „doritor sa împace lucrurile“ si neîndraznind sa foloseasca cuvântul baut, apeleaza la o formula eufemistica:
„– Tovarase Fanus sa convenim ca atunci «ati luat»!
– Nu, nu! N-am luat nimic. Îti repet si dumitale ce-am spus acolo si te invit sa mergem când socotesti în orice unitate din cele pastorite de sector sa vedem cum se munceste si ce zic oamenii despre munca si traiul lor. Discutii libere, nu cu milogi dresati!
Aceeasi comedie s-a repetat si la Capitala, unde Gheorghe Pana, descurcaret, a cerut secretarei sa nu-i deranjeze nimeni, dupa care a umblat în biblioteca si din spatele unor volume din clasicii marxism-leninismului a scos o sticla de whisky, a turnat în doua pahare si s-a pronuntat scurt:
– Fanus, te-am chemat sa te critic. Hai noroc si considera-te criticat!
Când Belu Zilber spunea despre comunismul din România ca se situeaza între Marx si Caragiale, avea dreptate“.
Dându-i si eu dreptate, nu-mi pot reprima însa o întrebare: unde se situeaza capitalismul, democratia de dupa decembrie ’89, pâna azi? În spiritul observatiei lui Belu Zilber, am putea raspunde cu aceeasi îndreptatire: între Caragiale si… Caragiale. Se pare ca specificul nostru national abia acum, în capitalismul subdezvoltat, primitiv si „de cumetrie“ este ilustrat în toata splendoarea sa. Pai, nu e Caragiale cel mai national scriitor român – cum bine a spus Mihail Ralea?!