Adrian Sângeorzan, Intre femei, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2013
Adrian Sângeorzan sta sub semnul cratimei. Este un doctor-scriitor româno-american nascut în Bistrita-Nasaud si scolit în Cluj-Napoca, care scrie în tonalitate tragi-comica cu o tehnica literar-cinematografica. As putea continua sa îl descriu pe acest om aflat „între lumi“ cu astfel de compusi ce îi evoca liminalitatea, dar emotia ce m-a cuprins citindu-i cea de a doua carte de memorialistica ma obliga sa folosesc un cuvînt simplu si fara echivoc. Frumos. Doar asa îmi vine sa îi calific noul volum, „Între femei“, jurnalul unui „doctor de femei“ care pleaca prea târziu din România si încearca prea târziu sa se afirme ca medic în SUA, dar care reuseste în pofida tuturor obstacolelor.
Poate ca ar trebui sa explic în doua vorbe ce înteleg prin acest cuvânt – frumos – pe care criticii îl folosesc rar si cu oarecare stinghereala. Frumos – adica aflat în armonie cu sine, cu partile ce îl compun, dar si cu lumea dinafara. Frumos – adica stârnindu-ti admiratia si bucuria de a îl privi, de a îi fi martor. Frumos – adica reusit cu naturalete, fara cazna, ostentatie ori panas. Frumos – adica atragator si împlinit, nu excitant, adictiv ori hipnotic. Adica frumos.
De ce e frumos ce scrie Adrian Sângeorzan? E frumos cum priveste el femeile, aparitia unui copil, rolul doctorului, viata cu suisurile si coborâsurile ei. Nu va asteptati la efuziunile siropoase ori la profunzimile stereotipe pe subiecte ca miracolul vietii, misterul frumusetii feminine ori sanctitatea maternitatii. Va trebui sa îl cititi ca sa întelegeti. Va trebui sa cititi un pasaj ca acesta ca sa îi simtiti profunzimea simpla, neostentativa a meditatiei asupra destinului sau de om ce si-a îmbratisat autoexilarea ca pe o noua casa: „De când ma stiu am vrut sa ma mut, sa fug dintr-un loc în altul si am facut-o. Dupa ce am ajuns la New York, un loc complet strain pe care n-am putut sa-l asociez cu nimic, n-am mai simtit nevoia sa plec niciunde si m-am molipsit de statornicie. Parca as fi ajuns la un capat al lumii. Îmi era clar ca de aici nu mai aveam unde fugi. Poate de aceea m-am si apucat de scris la un moment dat“.
Va trebui sa îi cititi cartea cu atentie la micile diamante ale spiritului, formule paradoxale, vorbe de duh si butade în care stau, ca într-o fiola ce contine câteva picaturi datatoare de viata si alinare, stropi de întelepciune si ascutime a mintii. Iata cum suna o paralela între economia medicala a României comuniste si a Americii capitaliste, cu un punch-line auto-ironic la sfârsit: „Apoi, pentru deruta, le-am facut colegilor mei de la Jamaica un rezumat sumar al comunismului românesc, în care în final disparuse aproape totul ca într-o scamatorie macabra: mâncarea, medicamentele din spitale, siringile, catgutul cu care coseam în operatii, manusile de plastic, prezervativele din magazine, speranta. Le-am povestit cum ne trezeam cu degetele goale în mijlocul unei operatii pentru ca manusile etern resterilizate se rupeau, sau despre acele ruginite cu care faceam anestezia spinala, despre ata de matase cu care le coseam când disparuse catgutul si atâtea alte smecherii. De asta nu-mi placea mie risipa la care asistam în America unde vedeam tonele de ambalaje aruncate peste tot în spital. Trei manusi trase pe o singura mâna, instrumente de laparascopie scoase din cutie aruncate nefolosite. Totul de o singura folosinta, cu exceptia noastra, pe care ne refoloseau fara mila câte 100 de ore pe saptamâna“.
Va trebui sa cititi povestea primei sale nopti de garda care l-a convins ca alesese o meserie ce îi va satisface „nevoia de actiune“ si care te plaseaza într-o versiune româneasca a trepidantelor hospital dramas gen „ER“ sau „Dr. House“ ca sa întelegeti de ce cartea lui se citeste dintr-o rasuflare.
De ce e frumos ce scrie Adrian Sângeorzan? Pentru ca e frumos cum scrie. Scrisul lui e ca o masina de ultima generatie calibrata pentru uzul citadin. Toarce discret, dar sub capota zac hergheliile puterii brute. Te poarta cu eleganta si iuteala la viteze ce nu îti mai par atât de mari pentru ca sunt parcurse lin si usor, chiar si când trebuie sa manevrezi taios, fara menajamente. Pe doctorul-scriitor îl citesti cu sufletul la gura, uitând de ceas si de alte treburi, fara sa te mai saturi. E ca un maistru de ceremonii stilat – îti aranjeaza pâna în detaliu o experienta perfecta, fara sa îti dai seama ca exista. Notatiile doctorului sunt la obiect, de o precizie clinica, dar privesc nu detaliile observatiei medicale rutiniere, ci extraordinarul, spectaculosul, dramaticul. În tot acest timp, vocea povestitorului e cea a unui ardelean, retinut si molcom, dar cu o sensibilitate si un simt al esteticului debordante. Nu veti întelege ce spun decât citindu-l – stiu asta prea bine. Scriitorul Sângeorzan se retrage cu modestie din peisaj, lasîndu-te ba sa respiri sacadat când îti istoriseste povesti pe muchie de cutit cu destine sterse în treacat de loviturile sortii, ba sa te amuzi de coloratura etnica ori de idiosincrasiile faunei spitalicesti (personajele au pitorescul curtilor de justitie din „… And Justice for All“ cu Al Pacino), ba sa ramâi tintuit de schita unui portret a carui frumusete îti strapunge sufletul ca atunci când, vadindu-se pentru o clipa, piciorul unei femei dezvaluie fulgurant în mintea ta misterul unei zeitati. Dar arta scrisului e mereu acolo, lucrând eficace în culise.
Îi simti arta scrisului înca din introducerea care explica alegerea acestei meserii. Raspunsul necalculat si usor stângace al tânarului doctor Sângeorzan „poate pentru ca e vorba mai mult despre viata…“ e reluat într-un cerc al timpului si al povestirii la sfârsitul capitolului de un alt tânar stagiar pe care autorul îl întâlneste în curtea vechiului spital la reîntoarcerea peste ani în România – o coincidenta ce transforma vorbele nesigure într-un adevar adânc, de dincolo de timp si indivizi.
Îi simti arta scrisului în felul în care manevreaza firesc, dar expert, ca pe un instrument chirurgical, metafora spitalului ca o gara, cu triaj, sali de asteptare si multimi în miscare, deschizând subtil perspective filozofice asupra actului nasterii ca rit de trecere, ca o bataie de inima în pulsul umanitatii: „Sala de nastere e ca o gara în care toate trenurile ba au întârziere, ba ajung mai multe deodata pe aceeasi linie. s…t Nou nascutii nu vor de felul lor sa vina la ora fixa si se lasa uneori atât de asteptati, încât apare schimbul doi si trei de matusi si prietene, care nu sunt de fapt decât niste întariri odihnite ce maresc aparenta dezordine în plina desfasurare. Când crezi ca lucrurile încep sa ia o întorsatura buna, pentru ca una din gravide naste si multimea se mai risipeste fericita ca dupa un meci câstigat, apar alte gravide aduse de familie, de taxiuri, de ambulantele orasului, de cele ale politiei, ale aeroportului JFK, sau chiar de catre ambulantele pompierilor“.
Îi simti arta scrisului peste tot în carte, dar scriitorul nu e nicicând prezent. El priveste din culise cu un zâmbet cald si un sentiment adânc al împlinirii, cum oamenii se bucura de frumusetea vietii pe care el a fost chemat sa o moseasca. Fiindca mai e ceva frumos la aceasta carte a experientelor cu cratima de la hotarul dintre lumi, de la hotarul dintre neant si viata. E frumos omul pe care ni-l dezvaluie…