Desigur, nu este datoria mea de a raspunde la aceasta permanenta provocare careia trebuie sa îi faca fata Muzeul National de Arta Contemporana al României: ce anume ar trebui sa expuna?
Un raspuns de genul „arta contemporana româneasca, normal” este nu numai insuficient, ci s-ar putea sa fie si foarte contestat. Contestarea se face, deja, din doua directii. Prima dintre ele este legata chiar de definirea artei contemporane. Strict terminologic, ar trebui sa fie arta timpului nostru. Daca, pentru istorici, epoca istoriei contemporane din emisfera nordica, cel putin, este considerata a cuprinde, în general, perioada ultimelor doua secole (cu plus sau minus câteva decenii, în functie de aria geografica avuta în vedere), pentru istoricii de arta, perioada contemporana începe dupa Al Doilea Razboi Mondial. Numai ca, evident, nimeni nu poate taia creatia artistica precum o felie de pepene. Nu se poate spune, în mod serios, ca arta contemporana a lumii a început în ziua de 10 septembrie 1945 (decât daca esti Peter Greenaway si spui – spre deliciul naivilor –, ca cinematografia a murit în ziua de 31 septembrie ssic!t 1978)! Marile nume ale secolului trecut s-au afirmat, mai degraba, acum un veac, decât dupa razboi. Chiar si în cazul unui artist precum Jackson Pollock, de exemplu, afirmat abia prin 1946-1947, lucrarile lui sunt considerate acum drept parte a patrimoniului, fiind, asadar, în cel mai putin amabil sens al cuvântului, muzealizate. Cu alte cuvinte, pentru generatia celor aflati acum în jurul vârstei de 30 de ani, Pollock este un clasic despre care se învata la scoala, în fond, unul chiar ceva mai batrân decât batrânul Andy Warhol, de pilda, si întregul curent pop art, lansat dupa ce Pollock se savârsise din viata. Pentru România, lucrurile par si mai complicate. Îl putem considera pe autorul celebrului „Grivita, 1933” (reproducerea tabloului aparea în toate manualele scolare de istorie de pâna prin 1969, când Gheorghiu-Dej a început încet-încet sa dispara din istoria oficiala), pictorul Miklóssy Gábor, nascut în 1912, un exponent al artei contemporane? Strict temporal, da. Conceptual, între el si Pollock este distanta dintre doua lumi complet diferite. Chiar si facând abstractie de propovaduitorii realismului socialist, daca ne referim la viitorii maestri, afirmati la începutul anilor ’50, de la Ion Bitzan (înca de pe când îl chema Bitan) si Paul Gherasim pâna la Stefan Bertalan si deja mai tinerii Horia Bernea si Constantin Flondor, care au avut norocul sa se nasca abia în 1938 si în consecinta au scapat de obligatia de a picta portretele celor patru corifei ai marxism-leninismului, este limpede ca a fost nevoie de ceva mai mult timp si de ceva mai multa libertate de creatie si de miscare pentru ca artistii români sa fie conectati la fluxurile dominante în arta mondiala a acelor ani si ulterior sa dea masura propriei originalitati si a propriei puteri de creatie. Cu alte cuvinte, abia din deceniul al saptelea al secolului trecut acest lucru a fost posibil. Din aceasta cauza, ca ne place sau nu, de abia dupa ce puterea a fost preluata de Ceausescu, iar artistii au beneficiat de aproape un deceniu de relativa libertate de creatie si de miscare, se poate vorbi despre o adevarata participare a artei românesti la arta contemporana universala. Dar, cum judecarea istoriei este, întotdeauna, relativa, nici acest lucru nu a durat mult, iar ceea ce a urmat în ultimul deceniu al regimului comunist, când multi artisti de valoare s-au compromis prin lucrarile executate la comanda, care înfatisau cuplul dictatorial în ipostaze – pentru noi – comice, din nou, nu mai poate fi considerat cu adevarat „arta contemporana”, oricât de mult ar fi prizat azi acest gen de catre snobii din SUA care colectioneaza arta comunista – e adevarat, nu pentru valoarea sa intrinseca, ci pentru ca respectivele obiecte sunt considerate drept curiozitati, asa cum curiozitati erau acum doua secole vitelul cu cinci picioare si sarpele cu doua capete. Pe de alta parte, este perfect adevarat ca nu toata lumea a acceptat sa faca pactul cu partidul si sa câstige usor niste bani frumosi. De la artistii care au ales sa nu se mai întoarca în România pâna la cei care au preferat sa ramâna, dar „sa taca” public, au fost destui aceia care au continuat sa faca ceea ce au crezut ei si ceea ce era, într-un fel sau altul, arta generatiei lor.
Dar mai este ceva. Daca pâna la începutul secolului XX, schimbarea expresiei artistice se facea doar în limitele genurilor consacrate, de când Marcel Duchamp a inventat ready-made-ul, însesi genurile traditionale au început sa devina ilustrari ale trecutului. Sincretismul, arta video, instalatiile, happening-ul, land art-ul sunt expresii ale unei arte care încearca sa iasa complet din rama tabloului si forma pietrei. De aici pâna la a considera ca pictura si sculptura sunt, în sine, niste genuri depasite nu a mai fost decât un pas. Stiu critici care strâmba din nas la orice opera a unui artist (nu mai conteaza vârsta) care alege sa creeze în tiparele genurilor clasice considerând, din capul locului, ca respectivele lucrari nu pot fi tratate drept arta contemporana (doar pentru ca Damien Hirst, cel care considera ca arta este cu atât mai reala cu cât nu este un tablou, scufunda vaci în formol; pe linia aceasta, nu trebuie sa ne mire ca Hirst a afirmat ca imaginile cu turnurile WTC atacate de teroristi la 11 septembrie 2001 sunt în sine o opera de arta, indiferent de tragedia provocata – si poate ca si sunt niste imagini „frumoase”, ca orice alte explozii; dar, oare, ne putem atât de usor obiectiva?). Pe acest criteriu, un artist cum este Stefan Câltia, de exemplu, expune arta moderna.
A doua directie de contestare vine de la cetatenia artistilor. Într-o lume în care, daca nu ai avut ghinionul sa te nasti în Coreea de Nord, ca sa ai nevoie de aprobare pentru a merge oriunde în afara tarii, exista posibilitati destul de mari de miscare, mai ales pentru cei care traiesc în „lumea libera” si pot alege sa se stabileasca, pentru a lucra, oriunde, de la Pittsburgh la Focsani, cetatenia a devenit, într-adevar, irelevanta. Stiu ca sunt multi românii care se simt ofensati când citesc, prin muzeele lumii, etichete din care reiese ca Brâncusi a fost sculptor francez sau, în cel mai bun caz, sculptor francez de origine româna. Dar ce te faci cu artistii de azi despre a caror cetatenie sau origine curatorii expozitiilor nu te mai informeaza nicicum? Daca citesti despre ei prin revistele de specialitate poti sa afli în dreptul numelui ca „traieste si lucreaza la Londra”. Când numele este unul specific turcesc, indian sau african, nici nu mai stii daca artistul în cauza s-a nascut acolo sau doar a emigrat în Anglia. Si, în fond, pe cine intereseaza? Important este ce face, nu unde s-a nascut. Pe aceasta logica globalizatoare, nu mai conteaza daca MNAC expune doar artisti nascuti în România sau artisti din lumea larga; important este sa fie arta de calitate. Si judecata pare sa fie corecta. În fond, daca un artist din România reuseste sa se afirme suficient pentru a deveni interesant pentru un muzeu cum este SFMOMA (Muzeul de Arta Moderna din San Francisco), puteti fi siguri ca respectatul muzeu american îl va invita sa expuna acolo. De asemenea, este limpede ca publicul românesc este interesat sa vada ceea ce se creeaza în domeniul artei contemporane în întreaga lume, iar MNACR ar putea sa fie vectorul ideal pentru acest scop. Si, totusi, nu e asa simplu. Pentru a vedea ce fac artistii din lumea larga exista diverse manifestari periodice (bienalele, trienalele), unde ei ar trebui sa fie atrasi sa expuna. Muzeul din Palatul Parlamentului este platit, pâna una-alta, din banii contribuabilului român si, oricât de xenofil ar fi acesta, oricât de cetatean al planetei ar fi, mi se pare normal ca prima (nu si singura, evident) preocupare a Muzeului sa fie arta contemporana din România. Este o opinie personala, desigur.