Arogantii, Mona Lisa, banii si noi (III)

Va asigur ca nu am fost influentat, in cele spuse in saptamânile trecute, de gândirea marxista. Nu am facut decât sa constat ce prapastie se casca intre muzeele bogate si cele sarace. De altfel, si in cele mai bogate tari din lume exista si muzee foarte sarace. Problema costurilor expozitiilor realizate cu obiecte din afara muzeului gazda ramâne, asadar, una globala. Ea afecteaza si muzeele din România.
La inceputul deceniului trecut, când a fost elaborat proiectul a ceea ce avea sa devina Legea muzeelor si a colectiilor publice, promulgata in 2003, specialistii din Ministerul Culturii au tinut sa introduca in textul actului normativ o prevedere care obliga muzeele sa isi asigure patrimoniul. Rostul acelui articol era cel de a face muzeele sa ceara ordonatorilor de credite sumele necesare pentru indeplinirea acestei obligatii legale, ceea ce muzeele au si facut. Fara nici un efect, insa, deoarece niciodata nu au existat banii necesari, asa incât prevederea a ramas litera moarta. Numai ca nu doar lipsa banilor a fost de vina. Putinelor muzee care au incercat sa forteze, totusi, mâna autoritatilor si sa le ceara o anumita suma de bani pentru asigurari li s-a cerut sa vina cu o evaluare a costurilor. Muzeele s-au indreptat catre societatile de asigurari, iar acestea au cerut, logic, o evaluare a patrimoniului detinut. Numai ca evaluarile bunurilor muzeale nu erau aduse la zi. In registrele de inventar ale muzeelor figureaza obiecte cu valori care merg de la câtiva lei la câteva miliarde, in functie de data la care s-a facut evaluarea. „Preturile“ ar trebui recalculate in lei denominati si, eventual, transformate in euro, pentru a oferi o baza solida de discutie cu societatile de asigurare. Asa incât, pâna la urma, bunurile muzeale nu sunt asigurate decât atunci când ies din muzeu, si numai pe perioada in care se afla in afara muzeului. Pentru asta, cel putin, se face o reevaluare a fiecarui obiect in parte, tinându-se cont de toti factorii posibili.
Numai ca nu este normal ca o lege sa nu fie respectata, numai pentru ca… nu sunt bani. Daca nu reusim sa respectam legea, mai bine o schimbam! Cu alte cuvinte, daca nu putem modela realitatea dupa lege, macar sa modelam legea dupa realitate…
Se pare ca nu suntem singurii care am ajuns la aceasta concluzie. Problema a intrat in atentia muzeelor din intreaga Europa cam de acum un deceniu, de când, pentru fiecare expozitie in parte, costurile au ajuns sa fie din ce in ce mai impovaratoare. Extinderea Uniunii Europene, de la 15 la 25 si, apoi, la 27 de membri a dat o alta anvergura problemei. In domeniul culturii, tarile care au facut obiectul celor doua extinderi au fost tratate, adeseori, drept membre de jure ale Uniunii, daca nu de catre autoritatile publice, macar de catre institutiile similare. Cu alte cuvinte, muzeele din Cehia pâna in Bulgaria au intrat in aceasta dezbatere, cu muzeele din vestul continentului, inca de la inceput. Incetul cu incetul, dupa nenumarate runde de dezbateri, s-a cristalizat ideea ca autoritatile publice, fie ele centrale sau locale, trebuie sa isi asume o raspundere directa pentru patrimoniul din muzeele pe care le administreaza. Lipsa banilor este cronica – iar aceasta este o realitate pe care nimeni nu o poate eluda.
Solutia cea mai la indemâna a fost cea a asigurarilor de stat.
Nu are rost sa rezum, aici, intreaga istorie a discutiilor europene in jurul „mobilitatii colectiilor“ (cum a fost denumita problema). Statele au ajuns, intre timp, sa legifereze sistemul prin care, in momentul in care primesc o expozitie importanta, pentru care muzeul primitor nu are resursele necesare pentru asigurare, isi asuma raspunderea ca, in cazul unor deteriorari, distrugeri sau disparitii ale bunurilor, sa plateasca muzeului proprietar despagubirile cuvenite. Evident, statul nu isi poate asuma o asemenea obligatie, fara sa isi ia masurile de precautie cuvenite: sisteme securizate de transport si expunere.