Sari la conținut
Autor: Bedros Horasangian
Apărut în nr. 480

Armenian Street Festival

    Iată un generos proiect. O bună iniţiativă. Plecată din Bucureşti, România, din entuziasmul unor tineri – bănuiesc, nu avem dovezi – care, sperăm, va prinde. Adică cele trei zile de voie bună, prieteneală şi comunicare inter şi multiculturală să se extindă. Trei zile în care pe Strada Armenească s-a derulat un festival armenesc. Teoretic. Căci participarea unor grupuri artistice şi contribuţia membrilor din alte etnii a dat culoare şi farmec, prin cântece, dans şi cuvinte meşteşugite ideii că, orice am face, suntem impreună. Un „împreună“ care mai scârţâie pe alocuri prin lume, un together, ensemble, zusahmen sau vmeste greu de asumat într-o realitate mult mai complexă. Şi totuşi. Şi totuşi a doua ediţie a Festivalului Strada Armenească a fost un succes. Şi totuşi – fără totuşi! – Festivalul Strada Armenească a adunat în trei zile câteva mii de oameni, nu doar armeni – de unde să strângi atâţia prin Bucureşti? –, ci mai ales români, curioşi să vadă pe viu ce e şi cu armenii ăştia. Sigur că toată lumea ştie de Varujan Vosganian, de ani în şir fiind o prezenţă activă şi vorbăreţ-zâmbăreaţă pe la televiziuni sau pe unde apucă. Sigur că toată lumea românească îl cunoaşte pe Varujan Pambuccian ca lider al grupului minorităţilor – altele decît maghiarii – din Parlamentul României, care a asigurat, cu răbdare şi mult calm, echilibrul politic românesc în momente de cumpănă. Dar puţină lume (româneasco-nearmenească) ştia de calităţile de entertainer ale celor doi oameni politici dedaţi la animarea unei serbări populare. Căci o mare serbare populară a fost – şi sperăm că va mai fi – această Stradă Armenească. Nu facem un bilanţ, artistic, financiar, culinar sau bahic, dar a ieşit bine. Toată lumea s-a ales cu ceva. Că a cumpărat artizanat sau că a băut un suc sau o bere. Că a căscat gura la desenele lui Cik Damadian sau la expoziţia cu foto-uri de prin Armenia, sau a făcut ochii mari la anunţurile bilingve, româneşti-armeneşti (oare nu trebuia scris şi pe ungureşte, ca să nu existe probleme cu minoritatea maghiară?) care anunţau kariciur (bere). Programul a fost complex şi bine asortat pentru dimensiunile actuale ale manifestării. Ideea de a internaţionaliza Festivalul nu e rea. Ideea de a se crea în acelaşi timp câte o stradă armenească prin mai multe colţuri ale lumii în acelaşi timp e generoasă. Poate aduna în jurul ei mulţi oameni sub semnul prieteniei şi bucuriei de a trăi. Pe acelaşi pământ. Faptul că există câte o Strada Armenească prin diferite oraşe ale României – şi prin lume – ne spune ceva. Că mulţi dintre armenii acestei lumi NU trăiesc în ţara lor. Care e ţara lor? Regatul Armean nu mai există de multă vreme. Republica Armeană creată în 1918 s-a năruit în doar câţiva ani după ce a fost împărţită între URSS şi viitoarea Republică Turcia. Abia după explozia URSS-ului s-a născut o nouă Armenie. Pe resturile rămase RSS Armenia. Este asta Armenia? Nu spunem mai mult, este o realitate. Tocmai de aceea există câte o Stradă Armeneasă prin te miri ce oraş din lume pentru că armenii sunt dincolo de ţara lor şi dincoace de trecutul lor. În Republica Armenia, la Erevan, nu există o stradă armenească. Pentru că ei, armenii din Armenia, sunt în ţara lor. Strada Armenească e a armenilor care nu trăiesc în Armenia. Ei sunt cei care sunt armeni la Paris, New York, Beirut, Paris, Veneţia, Buenos Aires sau Marsilia, în mod cert la Los Angeles sau Stuttgart, unde am şi eu prieteni. Poate nu ar fi o idee rea ca la Erevan să existe începând cu 2015 o Stradă Armenească. Care să adune toate străzile armeneşti din lume. Care să pună laolaltă armeni şi nearmeni de pretutindeni, într-o generoasă înfrăţire. Mai ales că în 2015 se vor comemora 100 de ani de la ceea ce am tot numit DOSAR 1915. Strada Armenească ar putea fi un nou început pentru destinul – Khasmet! – întregii omeniri. Nu doar de Strada Armenească e nevoie. De pace şi prietenie de care s-a ales praful în ultimul secol XX. Avem nevoie de multe străzi pentru a recrea ţesătura vitală a viitoarei omeniri. Şi de strada românească, turcească, evreiască – Ia uite ce face Bedros, i-a pus pe turci înaintea evreilor, trebuie schimbat, nu putem lăsa aşa ceva! – bulgărescă sau chinezească, tot aşa până ce adunăm toată omenirea pe străzi pentru a ne bucura, şi nu a protesta. Oktoberfest este altceva decât Euromaidan-ul din Kiev care a generat morţi şi răniţi. Strada, străzile au devenit noua agora a lumii moderne. Depinde ce facem cu ea, cu ele. Cu străzile. Este vorba de a forţa imposibilul, raţiunea, logica şi faptele concrete ale unei realităţi brutale care au făcut să fim unde suntem. Omenirea, la început de secol XXI, este la marginea unei noi provocări. Ce se întâmplă acum în Ucraina, Fâşia Gaza sau poate exploda în Caucaz este o problemă a tuturor. Globalizarea ne-a adus pe o altă spirală a comunicării. Vrem, nu vrem, ne place sau nu. Suntem peste tot, suntem nicăieri. Strada Armenească ar putea arăta drumul către noi înşine. Că suntem armeni, evrei, greci, turci, azeri sau englezi. O Stradă Armenească la Londra, aşa cum s-a promis, din discuţiile purtate chiar pe strada Armenească anul acesta, ar fi o idee generoasă. Vom avea un duplex de străzi Bucureşti, măcar cu Londra. Fie! Hm!
    Să sperăm că entuziasmul tinerilor armeni bucureşteni – placat pe romanahaiutiun-ul plin de bune intenţii neduse la capăt, dar altfel asumate cu bucurie şi veselie la o bere rece sau un şpriţ ce fac viaţa frumoasă şi când se alege praful, să fie pus în practică. Prefer personajele entuziaste şi păguboase ale lui William Saroyan decât acei winners, meschini şi hapsâni, din romanele lui Balzac. Asa haie? ar putea întreba un armean din Londra vigilent şi atent la acurateţea informaţiilor din care a făcut bani în City şi casă în West End. Garabet, do you know, Balzac is Armenian? I didn’t know till now!
    Ca să nu lungim vorba – nu ştiu cum să traduc erganparak –, mă bucur că Festivalul Strada Armenească a fost un succes şi un prilej de bucurie pentru toată lumea. Sper din toată inima ca acesta să devină o marcă înregistrată – Aman, of, ov bidi vaze tuhteră îne? (cine o să alerge să facă hârtiile!) – a bucuriei de a trăi. Fie ca mesajul armenilor, un popor care a trecut prin multe, să fie bine înţeles şi asumat de toată lumea. Cineva ar trebui să compună un Armenian Street Festival. Cine ar putea să-l convingă pe Paul McCartney? Ar fi ceva extraordinar. Eu, unul, m-aş bucura cel mai tare. Şi nici nu aş cere bani la Uniunea Armenilor din România pentru idee. Asta e tot.

    P.S.: La sfârşit de luna iulie s-au împlinit 90 de ani de la naşterea lui Serghei Paradjanov. Un mare artist, nu doar un regizor de geniu – îi reproşa asta lui Andrei Tarkovski, prietenul lui –, ci şi un… nici nu ştiu cum să numesc lucrările lui. Colaje dintre cele mai subtile, compoziţii dintre cele mai stranii şi năstruşnice, alcătuiri supra şi hiperrealiste, care emană emoţie, sensibilitate şi un feeling aparte a tot ce este omenesc. Două albume editate anul acesta la Tbilisi, oraşul său natal, îmi încântă aceste zile când nu ştiu cui îi mai arde de Paradjanov în România. Poate, acolo unde e, amicului Alex. Leo Şerban, care-l preţuia în mod special. O lacrimă pentru unul, o îmbrăţişare pentru Serghei Paradjanov. Când am sosit eu la Erevan în 1990, el murise de două luni. Păcat.