Sari la conținut

Apocalipticul… chiar acum!

Autor: NICOLAE BÂRNA
Apărut în nr. 311

Octavian Soviany, Viata lui Kostas Venetis, roman, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2011, 412+4 p.

Octavian Soviany s-a afirmat ca un scriitor cu totul aparte, apartinator, desigur, generatiei lui si vremurilor de azi, însa de o originalitate atât de frapanta, încât e perceput, în primul rând, ca un fel de „mare izolat“, greu de „repartizat“ cu precizie si fara ezitare într-una sau alta din „casutele“ diferitelor grupuri, miscari sau orientari literare. Un scriitor care, se poate spune fara a exagera prea mult, alcatuieste de unul singur un adevarat „curent“ literar, pe care îl ilustreaza cu mare brio. Un scriitor, ca sa zicem asa, „pluridisciplinar“, un scriitor complet: critic exceptional, eseist de profunzime si subtilitate, dramaturg interesant, poet pe cât de original, pe atât de remarcabil, si, pe lânga toate acestea, autor al acelui adevarat giuvaier al prozei noastre din ultimele doua decenii care este extraordinarul (mic) roman (?) „Textele de la Monte Negro“.
Asa stând lucrurile, e firesc ca oricare noua carte a scriitorului sa fie – odata ce îi este anuntata ori banuita aparitia apropiata – asteptata ca un eveniment. Asa s-a întâmplat si cu al doilea roman al sau, „Viata lui Kostas Venetis“, iesit din tipografie mai zilele trecute: aparitia propriu-zisa a fost precedata de un fel de halo de farâme difuze ale unei (daca putem spune asa!) receptari anticipate, ori, mai bine zis, ale unei disponibilitati (a publicului deja „fidelizat“ pentru literatura lui Octavian Soviany) pentru o receptare favorabila, situatie generata fara îndoiala si de un anume „folclor“ relativ la aceasta carte pâna mai ieri misterioasa, constituit în timp pornind de la declaratii ale autorului, fragmente publicate ori prezentate în lecturi publice, „zvonuri“ si referiri diverse. Acum, dupa aparitie, acea asteptare colorata de curiozitate si receptivitate anticipata s-a dovedit cu totul justificata: cartea are succes si trebuie spus, de la bun început, ca este o opera puternica, cu totul deosebita, care nu prea „seamana“ cu ceea ce se scrie si publica în mod „obisnuit“ în momentul de fata, la noi. Ea „seamana“, mai degraba, cu (ori duce cu gândul la… ) scrieri precum „Manuscrisul gasit la Saragosa“, al unui Jan Potocki, ori cu nuvele de Cervantes, cu scrieri ale clasicilor literaturii picaresti etc., decât cu romanele colegilor de generatia ai lui Octavian Soviany. (Desi… „seamana“, totusi, si cu acelea, dar într-un sens anume: o chestiune asupra careia voi reveni.)
Exista, bineînteles, tentatia de a o compara cu „Textele de la Monte Negro“. Asemanari între cele doua carti de proza ale scriitorului exista, desigur, dar ceea ce iese în evidenta în primul rând sunt mai degraba deosebirile. Cele doua romane sunt neîndoios diferite, ceea ce confirma mai vechea constatare ca Octavian Soviany, manifestând fara îndoiala o unitate definitorie de viziune si „strategie“ la nivelul tuturor productiilor sale, e un autor care se „reinventeaza“ (într-o oarecare masura) periodic, evitând autopastisarea etc. E vadit ca, în vreme ce „Textele de la Monte Negro“ înfatisa o distopie extrema si, roman fiind, putea fi perceput totodata ca un rascolitor poem în proza, taios ca o lama de cutit, „Viata lui Kostas Venetis“ este o sarbatoare a povestirii, etalând o proliferare de naratiuni asa-zicând clasice, cu totul compatibile cu perceptia prozei „realiste“.
În „Viata lui Kostas Venetis“, nu avem de a face cu un „univers paralel“, cu o lume alternativa, cu o distopie fatisa: desfasurarea romanului se înscrie în ceea ce obisnuim sa numim „lumea reala“ (bun, în fond o impresie înselatoare, poate, fiindca se poate spune: ce-i aia, „lumea reala“? desigur, în literatura, numai cea scrisa de câte cineva, de Soviany, în cazul de fata…).
În cazul „Textelor…“, lectura reprezenta o experienta ravasitoare, dureroasa, bineînteles ca asociata cu bucuria cu totul speciala, caracteristica, resimtita la contactul cu o capodopera, însa era incompatibila cu conceptul comod-“burghez“ de „lectura placuta“. În cazul „Vietii…“, însa, nu numai ca putem vorbi de „lectura placuta“, dar putem opina ca aceasta e în buna parte definitorie: cartea e o poveste captivanta, cu placerea parcurgerii, indiferent de dramatismul miezului ei anecdotic.
Ca procedeu de „motivare“, de introducere si „justificare“ a textului propriu-zis al romanului, autorul a recurs – fara îndoiala în mod deliberat, cu humor – la un truc stravechi, cel zis al „manuscrisului gasit într-o sticla“ (în cazul de fata nefiind invocata propriu-zis vreo sticla pescuita din ocean, ci vechi manuscrise cu origini incerte, depistate prin anticariate din diferite tari europene, vechi note si agende, carti bizare, fara mentiuni despre locul si anul aparitiei etc., relative la Kostas Venetis, pe care autorul pretinde, în cele „Câteva cuvinte de lamurire“ dispuse liminar în volum, a le fi tradus, compilat si redactat pentru a publica astfel „o mica parte din mica sluit arhiva Kostas Venetis“, precizând ca „singurul merit al paginilor care urmeaza este acela de a fi, întrucâtva, o opera arhivistica“.
Epoca istorica în care se plaseaza ispravile cu totul straniului personaj nu e greu de determinat, pornind de la elementele oferite de text: acel Kostas Venetis se va fi nascut, probabil, pe la 1855-1860, în orice caz razboiul ruso-româno-turc din 1877-1878, în vâltoarea caruia personajul se pomeneste la un moment dat cufundat, survine pe când acesta nu mai era un baietandru, ci mai degraba un tânar barbat. Iar printul de coroana Rudolf, arhiduce de Austria, care intervine în chip consistent în textura romanului – si în biografia protagonistului – a murit în 1889. Putem deduce asadar ca cea mai mare parte a evenimentelor relatate în roman au loc în deceniile al optulea si al noualea al secolului al XIX-lea. Însa prezentul „principal“ al cartii, cel cu rol de „rama“ temporala, respectiv acela al momentului presupusei ei scrieri efective, la Venetia, sub dictarea lui Kostas Venetis însusi, de catre tânarul iubit (iubit, nu iubita, fiindca orientarea sexuala a lui Venetis este de natura a-l califica, daca ar trai în ziua de azi, pentru apartenenta la comunitatea gay, iar într-o viziune conceptuala si un registru stilistic apropiate de epoca presupusei sale vietuiri si de tonul cartii, poate fi calificat ca „sodomist demonic“, cum a observat cineva, parca într-o prezentare din catalogul editurii…) al acestuia cunoscut sub porecla de „Nemtoaica“, este ulterior (o aflam chiar din gura protagonistului) cu peste treizeci de ani aventurilor narate, ceea ce ne aduce pe la 1910, poate 1914, în preajma izbucnirii primului razboi mondial. Pe de alta parte, în unele secvente din textul-cadru, fostul amant-scrib „Nemtoaica“ pare ca ni se adreseaza dintr-un „prezent“ ulterior cu alte câteva decenii epocii redactarii venetiene si momentului disparitiei lui Kostas Venetis: e un „tunel al timpului“ mestesugit administrat, caruia poate ca nici nu se cuvine sa cautam sa-i deslusim cu pedanterie etapele.
Unul din atuurile de neignorat ale „Vietii lui Kostas Venetis“ este stilul, limbajul masurat-arhaizant în care ni se înfatiseaza, optim pentru scopul pe care-l slujeste. Sigur, acceptând termenii conventiei propuse de cele „Câteva cuvinte de lamurire“ auctoriale, textul e presupus a fi fost tradus din cine stie ce limba…dar, vom remarca, „tradus“ foarte bine. Limbajul biblic, cel vechi-carturaresc si cel popular fara perdea se împletesc în armonie deplina în textul romanului, într-o limba curata si atragator-transparenta, frumoasa fara a fi „cautat“-calofila.
Alaturi de aceasta limba învaluitoare, dulce si aspra totodata, un alt factor cert de atractivitate al acestei carti – bineînteles, pe lânga acela, principal, constituit de caracterul aventuros si truculent al substantei ei evenimentiale, bogata în sex si violenta – este iscusinta autorului de a construi cu un relief si o pregnanta putin comune (dar fara verbozitate descriptivista, ci recurgând la un instrumentar voit limitat sub raportul proliferarii cantitative, remarcabil de dens ca sugestivitate, în schimb) atmosfera si culoarea locala a diferitelor meleaguri, cetati ori coclauri (Stambulul si Parisul, Venetia si Viena, mânastiri grecesti si câmpul de lupta al razboiului ruso-turc, în Bulgaria, lumea mahalagiilor din calea Plevnei a Bucurestilor anilor 1870 si muntii Transilvaniei etc.) în Bulgaria, pe unde îl poarta, de-a lungul si de-a latul Europei, pe Kostas Venetis destinul lui cu totul iesit din comun. Uneori, câteva cuvinte, câteva rânduri care evoca atmosfera, izul, climatul emotional al câte unui oras, de pilda, se constituie în adevarate mici poeme de atmosfera, cu o putere de sugestie irezistibila.
Sigur, încercând sa adun aici câteva remarci despre aceasta carte, n-am sa va insult (pe dv., cititorii, ca si pe autorul ei) apucându-ma sa v-o „povestesc“. În general, desigur, dar mai ales în cazul unor carti de felul acesteia, parafrazarea rezumativa e nepotrivita si indezirabila, fiindca fie e inutila (pentru cine a citit deja cartea), fie face efect de spoiler pentru cine n-a citit-o, subminând în chip nedelicat, pe de alta parte, travaliul artistic al autorului.
Departe de a fi – cum ar putea, poate, percepe lucrurile câte cineva, la o abordare grabita si superficiala… – un catalog si o apologie a actelor de abjectie, si nici un „roman popular“ marcat de grija de a obtine musai succesul în plan mercantil prin acumularea necontrolata de elemente de senzationalism etalate de-a valma, si nici macar o parodiere maiestrit „tehnicista“ a unor scrieri „decadente“ din alt veac, „Viata lui Kostas Venetis“ e o opera de edificare morala. Una deloc conventionala, filistina ori tezista, si de aceea cu-atât mai puternica, mai patrunzatoare.
Protagonistul romanului, Kostas Venetis, ar putea fi descris (ori identificat, asa, în câteva cuvinte, ca pentru un „Mic dictionar de personaje“) ca fiind un aventurier, de origine umila, grec de neam, cu un destin putin comun. De fapt, el este mult mai mult decât doar asta, e un personaj „mare“, consistent, memorabil. Savârsitor al tuturor pacatelor conceptibile, Kostas Venetis, pacatosul absolut, e omologul unui ascet. Agent – din propriu imbold, ori fiind manipulat ori constrâns de altii – al cruzimii si ticalosiei, el e un martir, de fapt. Acest Kostas Venetis, anti-erou absolut, e de fapt un erou, memorabil, dupa cum am mai spus, care aspira la o paradoxala mântuire prin supralicitarea abjectiei, fiind pe cale s-o obtina, în fond. El este, remarcam, un reflexiv, îsi comenteaza si interpreteaza povestea propriei vieti, cu siragul ei nesfârsit de grozavii, si o doreste consemnata. El e un picaro, desigur, dar deloc unul „oarecare“, fiind depozitarul unei adevarate teologii negative, al unei filozofii si etici alternative. Elemente precum referirea la „rotirea cercului“, la arcanele Tarotului, la „cercul care se învârteste înainte si înapoi“, formulari sententioase precum „ Cercul e prins între cele doua mâini ale lui Dumnezeu: mâna care apuca si mâna care sloboade. Cuvântul pleaca din gura lui Dumnezeu, e spânzurat pe Crucea Materiei si se întoarce apoi în gura lui Dumnezeu. Fiecare din nou purcede din Spirit si se întoarce în Spirit. Iar rotirea cercului – de la Coroana la Temelie si înapoi – amanuntit pe Arcanele Majore ale Tarotului“ etc. sunt doar o mica parte din instrumentarul conceptual si doctrinar pe care-l etaleaza „ticalosul absolut“ Kostas Venetis. Acesta e un observant si oficiant al „Legii ascunse“, acea „a adevaratilor alesi ai lui Dumnezeu“. Cine ar fi acei „adevarati alesi“ ai divinitatii? Iata un fragment lamuritor, din autocomentariul retrospectiv al lui Kostas: „Dumnezeu schilodeste ca sa îndrepte, iar blestematii de Dumnezeu, printre care socoteam ca ma numar si eu, sunt adevaratii alesi ai lui Dumnezeu“. Eroul clameaza, în limbajul cel mai verde, intentia sodomizarii lumii întregi, drept razbunare pentru cumplitele vulnerari îndurate de el.
Va întrebati, poate, daca nu se arata, în aceasta carte, si faimosul filon „conspirationist“, atât de frecventat de romancierii ultimelor decenii. Ei bine, da, el este prezent si aici! Ca la Pynchon, ca la Cartarescu (în „Orbitor“, conspiratia Stiutorilor, cu planul secret ORBITOR etc.), ca în „Saludos“-ul lui Ecovoiu, si ca în atâtea puternice romane – românesti sau nu – de la cumpana mileniilor, numai ca, desigur, în alt fel. „Viata lui Kostas Venetis“ nu se arata a fi un roman apartinator postmodernismului flamboaiant, însa e nu mai putin un roman apocaliptic (chestiune asupra careia voi reveni).
Exista, asadar, în roman o societate secreta, cu putere (cvasi-)universala, având drept scop (bineînteles!) controlul si mântuirea umanitatii (o mântuire „neagra“, dupa cum se va vedea). O figura memorabila a romanului, un simbol mai mult decât un personaj propriu-zis, este asa-numitul beizadea Mihalache, boier de descendenta fanariota, tartor al (ori, în fine, unul dintre tartorii) confreriei oculte în care se pomeneste si Kostas Venetis înregimentat. Beizadea Mihalache e un „nebun“ (dupa parerea unui personaj mai slab de înger), un adevarat Antihrist, expresia desavârsirii în rau. Un scurt fragment dintr-una din tiradele sale e lamuritor: „Îndrazneste! Eu am biruit în mine glasul Dumnezeului vostru, spânzurat de un lemn, caci acela e Dumnezeul celor bicisnici, O noua religie îl va aduce în loc de Dumnezeul iertarii pe Dumnezeul neîndurarii, în loc de Dumnezeul facatorilor de pace, pe Dumnezeul facatorilor de razboi“ etc. Ceea ce este cu deosebire tulburator, în aceasta carte plina de episoade dintre cele mai „tari“, e ca în discursul lui beizadea Mihalache despre societatea viitoare – în care se va instaura „Binele general si Pacea de o mie de ani“, scopuri pentru realizarea carora „orice crima e îngaduita“ – ni se pare ca recunoastem …imaginea societatii actuale, asa cum o descriu criticii ei cei mai radicali, fie ei anarhisti ori teologi crestini: „Dupa ce toate puterile întemeiate pe silnicie se vor fi naruit, prin lucrarea acestor razboaie si revolutii cum nu s-au vazut de la facerea lumii sbeizadea Mihalache vorbeste pe la 1880 si se refera la un viitor destul de îndepartat, când lucrarea conspiratiei lui va fi biruit – n.n.t, va veni împaratia belsugului. Nu va mai exisa saracie, caci fiecare va fi hranit si îmbracat mult mai presus de nevoile sale. Banii vor fi la dispozitia tuturor gratie unor asezaminte care vor gospodari toate avutiile, vor trece peste vechile granite si vor revarsa peste tot bunastarea, dovedind ca nimic nu-i uneste mai tare pe oameni decât creditul si dobânda, profitul si interesul; patima batrânicioasa a agoniselii, care a strâmbat si ofilit atâtea suflete, va fi înlocuita cu patima tinereasca a risipei, aplecarea spre cheltuielile abundente va ajunge o virtute încurajata prin toate mijloacele, iar cetatenii vor fi judecati nu dupa marimea pacatelor lor, ci dupa aceea a cheltuielilor. Cu vremea, majoritatea oamenilor or sa devina datornici, iar asta le va spori respectul si supunerea fata de Stat, legându-i totodata si mai mult unii de altii. În felul acesta duhul de razmerita o sa fie stârpit cu desavârsire fara nici o violenta din partea autoritatilor, iar pacea sociala se va instala pentru totdeauna, glasurile cârcotase fiind înabusite de grosimea facturilor“ s.a.m.d.
Iata, asadar, ca aceasta carte nu este doar o „poveste de epoca“ si un roman „negru“ de lectura captivanta!
Octavian Soviany este, cum spuneam, un scriitor complet si complex, si orice noua productie a sa nu poate fi, de fapt, examinata fara recurs la constatari deja depistate si, ca sa zicem asa, consfintite cu privire la scriitura sa. Or, în legatura cu opera lui anterioara, s-a acreditat constatarea ca aceasta prezinta o îmbinare – putin comuna, caracteristica – de textualism si autenticitate, de textualism si miza existentiala. Observatie ce se confirma si acum, într-o forma particulara. Textul acestui roman, pe cât e de agreabil-lizibil si fluent, pe-atât e de „lucrat“ si de puternic, ca text. În fond, în cadrul conventiei de „veracitate“ (fictionala) a romanului, el are o paternitate incerta si o fidelitate (ori credibilitate) discutabila: ar fi scris de acel tânar, „Nemtoaica“, dar chiar sub dictare? Ori reconstituit ulterior, din amintire, si deci modificat si amendat? Iar fragmentele în care „Nemtoaica“ se adreseaza direct cititorului, în nume propriu, ei bine, acelea nu mai emana de la Kostas Venetis, si nu fac parte propriu-zis din „viata lui“, ci din istoria transmiterii ei… Caleidoscopul somptuos al administrarii diegezei, comutarea frecventa, rapida si prin „punere în abis“ a naratorului (ba ne vorbeste, prin text, „Nemtoaica“, ba Kostas Venetis, în transcrierea „Nemtoaicei“, ba, în cazul nu putinelor „Istorii“ ale unor personaje – Yussuf, Kiva, parintele Makarios s.a. – , inserate în discursul lui Kostas, chiar acele personaje însele, care se exprima la persoana I, însa prin dubla mijlocire a citarii lor, mai întâi de catre Venetis, citat la rândul lui de „Nemtoaica“ …) sunt definitorii, esentiale, în organizarea cartii. Zig-zag-ul între diferitii naratori, jocul de oglinzi al diegezei atrage atentia, în fond, asupra povestirii ca atare, indiferent de emitatorul ei, asezând-o în prim plan, aproape ca pe un „personaj“ (poate ca principal…) al romanului. Chestiunea „veracitatii“ (bun, în cadrul fictiunii, desigur…), a raportului între adevar si închipuire, e reglata transant de însusi protagonistul, într-o explicatie-îndemn catre scribul sau de ocazie: „Unele din lucrurile pe care ti le povestesc s-au petrecut poate cu adevarat, altele doar în vis si-n închipuire. s…t Dupa ce carnea putrezeste în adâncul pamântului, iar sufletul se reîntrupeaza într-un alt corp, s…t ramâne povestea. Asa ca tu trebuie sa pui totul pe hârtie, fara sa schimbi nimic, si fara sa adaugi ceva de la tine, dar mai ales fara sa-ti bati capul daca cele povestite sunt adevarate sau nu, caci faptele noastre si închipuirea noastra sunt una, de vreme ce vin deopotriva din spirit“.
Captivantul roman se încheie într-un chip, totusi, neasteptat: Kostas Venetis nu moare, ci pur si simplu dispare. Dispare fara preaviz si explicatii din mizerabila lui locuinta-ascunzatoare venetiana, si, ne relateaza „Nemtoaica“, odata cu el, „disparusera si hârtiile pe care asternusem povestirea acestuia“.
Totul ramâne deschis si în suspensie: „Viata lui Kostas Venetis“ e departe de a fi fost epuizata, au ramas nerelatate cele câteva decenii dintre ultimele episoade povestite si epoca sesiunii de „dictari“ venetiene, dar si cele ce se vor fi întâmplat cu personajul de atunci încoace, de-a lungul, probabil, a altor decenii, pâna la moartea lui (asta – daca ea va fi survenit vreodata, fiindca ultimele cuvinte ale cartii sunt: „Din orice poveste care se termina, se naste mereu o alta poveste. Cine stie, poate Kostas Venetis n-a murit niciodata“). Si e foarte posibil – putem spune chiar: foarte probabil, daca ne ghidam dupa cele declarate foarte recent de Octavian Soviany într-un interviu… – ca scriitorul sa ne ofere cândva un alt volum, „continuarea“ povestii…
Sigur, dat fiind ca Octavian Soviany e nu numai poet, dramaturg si prozator, ci si un critic de elita si de „suprafata“, cu contributii de neignorat la identificarea si deslusirea unor chestiuni teoretice istorico-literare, se iveste ispita sa ne raportam la propriile lui contributii critice pentru a încerca sa limpezim semnificatiile operelor lui de fictiune. Procedeul poate ca nu e oportun în cazul multor critici-scriitori, dar în cazul în speta mi se pare avantajos si fertil. Se stie ca Octavian Soviany s-a distins, între altele, prin introducerea, definirea si fundamentarea conceptului de „apocaliptic“ în studiul si rânduirea actualitatii literare. „Apocalipticul“ ar fi matricea acelei literaturi actuale pe care criticul o valorizeaza si o considera a corespunde modelului existential prevalent în lumea de azi. Un model postulat a fi nu antropocentric, ci nihilocentric, nihilocentrism ce, observa criticul, nu trebuie confundat cu nihilismul modernitatii târzii. „Apocalipticul“ ar include atât „textualismul“, cât si „postmodernismul“, acestea „nefiind decât niste forme particulare ale ultimei faze a culturii burgheze, care este cultura dorintei de moarte“. Apocalipticul procedeaza la „adulatia mortii si a Nimicului“, iar modelul apocaliptic, opineaza criticul, „se defineste esentialmente ca o reprezentare de Nimic, ca un balet iluzionist ce îsi propune sa-i confere Nimicului aparentele Fiintei“, ca o „productie de miraje ce confera legitimitate Nimicului, peste care suprapune aparenta realului“. Asumarea apocalipticului este propusa ca o pedagogie a responsabilitatii, ca o paradoxala cale catre reinventarea sperantei prin neliniste ss.n.t, preferabila, de aceea, dupa parerea criticului, ideologiei postmodernismului, pentru ca postmodernismul „linisteste“, or – opineaza Soviany ?, „omul actual are nevoie acum mai putin decât oricând de soporifice“.
Ei bine, cred ca o opera reprezentativa pentru acest fel de pedagogie a responsabilitatii promovata de literatura apocalipticului – o cale catre paradoxala reinventare a sperantei prin neliniste – putem recunoaste în acest roman putin obisnuit, care, la fel ca toate cartile pe care Octavian Soviany ni le-a oferit pâna acum, e, sub multiple raporturi, ceea ce se cheama o carte rara!