Sari la conținut
Autor: Teodor Brateş
Apărut în nr. 542

Anotimpul topurilor şi achiziţiile publice de… imagine

    Ambivalenţa finalurilor de an (bilanţ/perspective) a devenit, de mult, un stereotip blamat din principiu (ca în cazul oricărui stereotip) şi acceptat pragmatic cu un entuziasm real sau mimat (evident, în funcţie de diverse interese şi conjuncturi). Tradiţionalele Top-uri (îmbogăţite sau, dimpotrivă, diminuate pe genuri şi categorii de instituţii şi persoane care stabilesc ierarhii) au fost cuplate, în ultimul timp, mai ales înainte de demisia Guvernului Ponta, cu un număr aproape fără precedent de noi reglementări esenţiale, înainte de toate în sferele economico-sociale, între care care se situează – într-un altfel de clasament – legile privind achiziţiile publice.

    INADECVAREA LA OBIECT. Ar fi absurd să nu se identifice şi să nu se premieze performanţa. Presupunând că majoritatea Top-urilor, inclusiv ale „celor mai bogaţi români“ şi ale „celor mai iubiţi CEO“ sunt întocmite riguros ştiinţific (să zicem, mai puţin pretenţios, cu acurateţe), nu ne rămâne decât să constatăm că manifestările la care s-au decernat distincţiile aferente sunt şi un prilej de „achiziţie publică“ în materie de imagine. A confirmat-o, poate mai mult decât alte asemenea momente festive, TOP-ul Naţional al Firmelor Private din România (selecţia s-a operat dintr-un eşantion de peste 400.000 de firme), inclusiv cu participarea unui număr record de demnitari. Fireşte, nu-mi propun să scriu un reportaj de la „eveniment“, ci remarc doar un fapt demn de toată atenţia.
    Guvernanţii în exerciţiu în acel moment, în frunte cu primul-ministru, au prezentat, în aplauzele celor de faţă, diverse măsuri care vizează simultan reducerea poverii fiscale şi acordarea de alte stimulente pentru procesele pozitive din economie. În contrapartidă, mesajul preşedintelui Klaus Iohannis, citit de un consilier, a oferit o dublă „lecţie“ – una pentru guvernanţi şi cealaltă pentru întreprinzători. Ideea centrală suna astfel: „Avem nevoie de o guvernare care să intervină din ce în ce mai puţin în activitatea economică“. Şi această afirmaţie a fost adusă la cunoştinţa celor prezenţi taman în contextul în care exponenţii întreprinzătorilor cereau (chiar imperativ) Executivului să ia noi şi tot mai multe măsuri „de intervenţie“. Într-un joc al textelor şi contextelor, mesajul prezidenţial a gratificat statul cu calificativul (alt stereotip) de „prost gospodar în economie“, adică a fost vizat acelaşi stat care-l are drept şef pe nimeni altul decât dl Iohannis. Şi ca lucrurile să fie total lipsite de echivoc, în acelaşi mesaj s-a afirmat că este nevoie de „mai puţină grabă“ în adoptarea unor măsuri, între care a fost sugerată… impozitarea. Totul s-a încheiat apoteotic printr-un elogiu solemn la adresa „pieţei concurenţiale“, respectiv a acelei pieţe care, la noi, în spaţiul mioritic (din motive care impun o analiză aparte) îi cam „omoară“ pe întreprinzătorii mici şi mijlocii. Acestea fiind spuse, apare inevitabil întrebarea: în ce ar consta o eroare „bine făcută“?

    COSTURI ŞI PREŢURI. Prea dese şi, inevitabil, supărătoare sunt luările publice de poziţie care ne readuc în memorie celebra remarcă a lui Tudor Arghezi „una vorbim şi alta fumăm“. În vreme ce se închină ode unei idilice pieţe concurenţiale din care se exclude „intervenţia statului“, se emit critici severe (în cea mai mare măsură îndreptăţite) în legătură cu neîndeplinirea integrală a obiectivelor bugetare referitoare la investiţiile publice. Aici avem de-a face, într-adevăr, cu o temă de maximă seriozitate.
    Întrucât investiţiile operate de autorităţile centrale şi locale au la bază, în cea mai mare parte, achiziţiile publice, soluţiile dezirabile nu pot fi găsite decât în respectiva zonă, ceea ce rezultă şi din proiectele de lege aferente, aprobate recent de Guvernul care a demisionat. În prim-plan, se propune modificarea criteriilor de evaluare a ofertelor prin renunţarea la exclusivitatea „celui mai mic preţ“ prin introducerea atât a „celui mai scăzut cost“, cât şi a „celui mai bun raport calitate/preţ“. Principiul multicriterial este vital în evaluări corecte, întrucât sunt situaţii, cum ar fi achiziţiile publice pentru servicii intelectuale, care impun luarea în considerare şi a unui volum apreciabil de elemente de ordin strict calitativ. Sigur, aici intervine subiectivismul evaluatorilor, dar şi în această privinţă se impune o analiză separată. Esenţial este că s-a făcut un pas înainte în reglementarea adecvată a achiziţiilor publice, exact teritoriul de interferenţă între stat şi firme care generează marea corupţie.
    Şi pentru că tot m-am referit la Top-uri, ar fi foarte interesant de „inventariat“ persoanele menţionate în publicaţiile anuale privind „cei mai bogaţi români“. Câţi dintre ei au prosperat pe baza contractelor de achiziţii publice şi câţi se află în prezent fie condamnaţi definitiv şi irevocabil, fie parcurg diferite stadii de urmărire penală şi de judecată? În cartea pe care profesorul Marin Dinu şi cu mine am publicat-o în anul precedent – Răzbunarea trecutului – am încercat să identificăm, încă în prima fază postdecembristă a renaşterii capitalismului autohton, originile („păcatul originar“) înavuţirii prin intermediul afacerilor cu statul. Nu este vorba nici pe departe despre condamnarea „în bloc“ a acestor afaceri, aşa cum procedează unele instituţii de presă, mai ales cele care au beneficiat de achiziţii publice în afara legii, ci despre combaterea efectivă a actelor de corupţie cu ajutorul unor reglementări bine gândite şi bine aplicate.

    UNITAR ŞI/SAU UNIC. O altă temă actuală, cu un  mare potenţial conflictual, priveşte salariile bugetarilor. Miza considerabilă o constituie achiziţiile publice de… imagine. Modificarea unor acte normative în materie este o sursă garantată de populism, determinată de faptul că de peste un sfert de secol trăim într-o perpetuă campanie electorală, de fapt o stare de neîntreruptă beligeranţă, iar cei care plusează introduc în discuţie (dacă poate fi vorba – şi în acest caz – despre dezbateri autentice) un idilism extrem de păgubos. În unele sfere academico-universitare se marşează pe „literatura de ultimă oră“ (un fel de „ultimul răcnet“, după modelul contagios al Răcnetului Carpaţilor) care pledează pentru o maximă „flexibilizare“, evocând, între altele, o pretinsă concurenţă salarială neloială între sectorul bugetar şi cel privat (nu se vorbea, oare, despre „piaţa“ care trebuie să reglementeze totul?!). În schimb, în sferele politice (Putere/Opoziţie, în măsura în care avem de-a face cu aşa ceva în România transpartidică), asistăm la un concurs necruţător, „care pe care“, intitulat „Cine este cel mai mare amic al poporului?“ (după Ibsen).
    În aceste circumstanţe, se înregistrează, la cote fără precedent, pasiunea pentru contrafactual, punându-se întrebări de felul „ce s-ar fi întâmplat DACĂ în guvernarea voastră s-ar fi…?“ şi urmează tot felul de ipoteze „lung prilej de vorbe“. Aceasta nu înseamnă că – în condiţiile în care ne preocupă viitorul, inclusiv cel apropiat – nu este cazul să ne întrebăm „ce se va întâmpla DACĂ…?“, adică să recurgem la studiile de impact. Unii demnitari au avansat anumite creşteri pe care au fost forţaţi să le „corecteze“, să le „nuanţeze“. Apoi, s-a pus semnul egalităţii între un sistem „UNITAR“ de salarizare şi unul „UNIC“. Lucrurile s-au agravat când s-a purces la majorări de salarii pe „secţiuni“, de unde au rezultat frustrări, care tind să se transforme în conflicte sociale. De regulă, au câştig de cauză cei mai vocali, cei care au un acces mai facil (de ce oare?) la factorii decidenţi. Astfel, inevitabil, este deturnată ideea de „bine“ personal sau de „bine“ public. Nu mă refer neapărat la prezentatorii şi reporterii de televiziune, care-şi încep relatările cu „Bine v-am găsit!“ ori „Bine v-am regăsit!“ chiar şi atunci când urmează să anunţe dezastre, accidente, crime, ci la „binele“ înţeles şi ca respect faţă de valori, faţă de performanţă, inclusiv în raport cu modul în care se reglementează salarizarea UNITAR?, în situaţia în care avem de-a face cu un sistem atât de ramificat de clasificare a ramurilor şi subramurilor sectorului bugetar, cu schimbări spectaculoase în ponderile diferitelor tipuri de activităţi (şi, implicit, de profesii) la crearea PIB. Cu titlu de inventar, amintesc că există studii demne de tot interesul, care aduc argumente imbatabile în favoarea condiţionării salariilor din sectorul bugetar şi de obligativitatea includerii în „fişa postului“ a ceea ce se numeşte munca de natură emoţională, respectiv amabilitatea, zâmbetul, empatia faţă de cetăţean. Remarca este valabilă şi pentru cei mai înalţi oficiali, deşi sinceritatea comportamentului nu poate fi cuantificată. Tot necuantificabil este şi riscul de a se epuiza resursele de răbdare, stocul de „cecuri în alb“ destinat factorilor decidenţi la nivel naţional. Aşa că, tare mă tem (şi nu sunt singurul) că, în materie de salarizare UNITARA a bugetarilor (şi nu numai), avem de-a face cu o variantă mult mai contraproductivă, în plan socio-uman, decât tentativele de rezolvare a cvadraturii cercului. În aşteptarea momentului fast în care lucrurile se vor clarifica, să ne revedem cu „bine“.