Anecdotele lui D. Teleor

Într-un lung subcapitol din „Istoria literaturii române de la origini pâna în present“ (1941), G. Calinescu îl considera pe medicul Dimitrie Constantinescu Teleorman zis D. Teleor „cu mult deasupra“ nivelului unor scriitori dintre 1890-1900, precum: Veronica Micle, Gh. din Moldova (Gh. Kerenbach), Artur Stavri, Ioan S. Nenitescu, Ion Gorun (Alexandru Hodos), Constanta Hodos, Scarlat Orascu, V. Cosmovici, Stefan Cruceanu, Dem Moldoveanu, V. Bilciurescu, Ludovic Daus, C. Radulescu-Niger, Haralamb G. Lecca, N. Tinc, D. Rosetti-Max, Radu D. Rosetti, Th. D. Sperantia si P. Dulfu, a caror creatie lirica o prezenta mai mult decât fugitiv.
Marele critic îl caracteriza pe D. Teleor ca „un autor plin de gratie si ceea ce se cheama un fantezist“.
Poeziile sale i se pareau a fi „încarcate de emotie discreta – fragile castele de carti de joc risipite printr-un gest malitios al mâinii“.
G. Calinescu nu se sfia sa afirme chiar ca, „înainte de Topîrceanu si cu mai mult umor plastic decât Caragiale, facuse parodii, ca gratioasa „Idila“, paralela a „Luceafarului“ în lumea felidelor, cu excelente imagini si cu o neprevazuta poanta filologica“.
Si mai departe: „nebagat de seama de nimeni, sD. Teleort scrie o poezie rafinata de parnasianism moderat, evocând tristetea lui Ovidiu la Tomi… sau fondul nostru atavic de indolenta bizantina“.
În sfârsit: „în somptuoase „Sonete patriarhale“ ne sunt prezentati un tânar boier de altadata… o pereche în vesminte de vizita… si o frumoasa din vremea lui Pazvante, ajunsa la vârsta rememorarilor“.
Asemenea aprecieri pe marginea creatiei lirice a unui poet ramas ca si necunoscut în posteritate – cu toate încercarile de a pune în descendenta sa nume mari ulterioare (D. Anghel – St. O. Iosif, G. Ranetti, Mateiu I. Caragiale) – tradeaza nu atât consideratia valorica în sine, cât marturisirea voalata a descoperirii în trecut a cuiva cu tuseu si înclinatii asemanatoare.
Si paralelismul – macar al textelor citate – cu acorduri lirice calinesciene sau cu preocupari identificabile în romanele criticului s-ar putea întreprinde oricând.
Cât priveste proza, G. Calinescu lansa aprecierea sibilinica a caracterului ei fantezist, „în care umorul se joaca cu lirismul“.
„Umorul fantezist“ era probat printr-un imn al plopilor, iar existenta „unor figurine gratios grotesti“ era ilustrata prin invocarea personajelor „baba Visa“, „sir John urâtul“ si mai ales „Jean frantuzitul“, creionate în maniera caracterologica a lui La Bruyère.
Evident, într-o sinteza de proportiile celeia realizata de G. Calinescu, nu se putea spune mai mult. Înclinam sa credem chiar ca D. Teleor e supraapreciat cu foarte multa bunavointa, tinând cont de faptul ca opera lui zacea – si mai zace înca – în zecile de publicatii la care a colaborat cu cele mai diverse specii de materiale – toate infuzate de lirism si fantezie, care le apropie de hotarul literaturii, daca nu sunt cumva parte directa a ei.
Neavând posibilitatea stapânirii plenare a tot ce a scris D. Teleor – fapt realizabil doar printr-o îndelungata munca de cercetare în sine, în cadrul careia e greu de crezut ca se va identifica vreodata paternitatea textelor nesemnate – ne oprim deocamdata la una din sectiunile cele mai ample ale creatiei sale, ilustrata de anecdote.
*
Întrevedem câteva motive esentiale care l-au facut pe D. Teleor sa cultive cu perseverenta, de-a lungul întregii sale vieti, acest gen placut, atât pentru autor, cât mai ales pentru public.
Mai întâi, scurtimea anecdotelor îi permitea autorului sa le elaboreze imediat, la cerere, printre alte obligatii redactionale, si chiar cu placere, neobligându-l la mari eforturi. De altfel, D. Teleor nu prea s-a angajat în timpul vietii la opere de largi dimensiuni. Tip comod, dupa cum se autocaracterizeaza nu o data, boem chiar – placându-i sa-si petreaca viata în anturajul unor prieteni, în discutii agreabile, facilitate de un vin bun, de obicei de Dragasani, si de felurite aperitive – se pare ca le scria chiar la cafenea si le dadea de îndata drumul la tipar.
În al doilea rând, înaintea chiar a editorialelor, atât de necesare publicatiilor, care îi oripilau pe redactori, anecdotele erau cele mai cerute de foile vremii, întrucât dadeau viata revistelor si ziarelor, facându-le vandabile. Nu întâmplator ele apareau si în cele mai serioase ziare ca si în cele mai implicat politic.
În al treilea rând, pentru ca D. Teleor – care traise mereu printre mari personalitati si trasese cu urechea la ce se spunea si despre unii si despre altii si mai ales despre cei dinaintea lui – avea întotdeauna la îndemâna un bogat material, deja rotunjit, în forme artistice, de circulatia orala, cvasi-folclorica.
Oricum, nicio alta structura literara nu a zburat si nu zboara înca mai liber din gura în gura ca anecdota. Ea a ramas pâna astazi – într-o vreme în concurenta intensa, frenetica, cu bancurile – la fel de vie ca acum o suta de ani.
În al patrulea rând, anecdota îi permitea autorului sa se scoata în evidenta, cu mai multa usurinta decât în alte specii în ipostaze favorabile: de atoatecunoscator, de bun conviv, de om cu largi legaturi, de depozitar al unor tezaure de documente umane, de spirit ascutit cu mare putere de intuitie a caracterelor si faptelor…
În sfârsit, pentru ca gazetarul îsi apropiase de la începutul carierei sale într-atât anecdoticul ca metoda literara, încât el patrunde vizibil, dincolo de micile texte de sine statatoare, ca modalitate de narare si chiar de conturare a personajelor.
Caci, daca se va observa, mai toate „nuvelele“ si povestirile sale au o tenta, daca nu vizibil, cel putin mascat anecdotica.
*
În aceste conditii – impuse, la urma urmelor de necesitatile gazetaresti – D. Teleor devine unul dintre cei mai productivi autori de anecdote, a caror numar nu se cunoaste înca. O parte, care s-au dezvoltat ciclic în jurul unei anume personalitati – C. A. Rosetti, Al. I. Cuza, Eminescu – putând fi grupate, au fost adunate partial chiar de autor si publicate în mici volumase.
Dar nici în cazul acestora nu ne putem face o impresie precisa despre bogatia textelor publicate. Pilduitor e volumul „Eminescu intim“ (1904) în care D. Teleor a inclus noua texte. Or, din cercetarile noastre, cu pretentie de exhaustivitate, pe lânga ele am mai descoperit înca douasprezece. Deci, mai mult de înca o data.
De asemenea, e mai mult ca sigur, ca pe lânga numele care dau titlurile unor volume vor mai fi fost si alte personalitati sau fapte literar-artistice sau istorice evocate.
*
Daca, în genere, anecdota se refera la o întâmplare marunta din istorie sau din viata cuiva, ca specie literara ea reprezinta o povestire de cele mai multe ori hazlie, desfatatoare, satirica, cu final neasteptat.
Desi pagina autentic memorialistica, ea e însa o amintire potentata care atesta intrarea personalitatii sau a evenimentului înfatisat în circuitul oral, premergator legendarizarii.
În ce priveste tehnica artistica, avem de a face în cazul anecdotelor, cu naratiuni în care istorisirea – în genul snoavelor – e spusa de un povestitor, identificat în marea majoritate a situatiilor cu autorul.
Nu o data, chiar D. Teleor, apeleaza la formele verbelor dicendi: „se spune“, „se zice“, „se povesteste“, preluate din tehnica naratiunilor populare, ce vin din afundul istoriei.
Mai frecvent însa, D. Teleor recurge la dialog, la convorbirea cu un personaj istoric real, contemporan lui, numit sau personalizat printr-o initiala autentica.
Sunt însa si cazuri în care autorul apeleaza la nume fictive sau la initiale imaginare.
Forma dialogata preferata de D. Teleor este, într-adevar, mai vie, constituindu-se într-o mica sceneta, care s-ar putea reprezenta. E, de altfel, originalitatea ei principala, în epoca.
Dialogul poate capata si aspectul unui interviu luat cuiva pe o tema punctuala. Caci, de regula, anecdota lui D. Teleor este uniepisodica: o întâmplare, o problema, un aspect sunt rezolvate într-un spatiu cât mai concentrat.
Sunt însa si cazuri în care autorul trece de la o anecdota la alta, anuntându-le pe altele, spre a stârni curiozitatea asupra vietii în întregul ei a personajului evocat.
Astfel, dupa ce încheie practic anecdota despre capitanul trimis de C. A. Rosetti de la Ministerul de Interne (unde era titular) sa-si prezinte inventia (de a sparge douazeci de nuci cu mâna) la Externe (la ministrul Eugeniu Statescu), de a carui competenta ar fi fost, D. Teleor continua, invocând subiectul altor trei anecdote si încheind cu nararea integrala a înca uneia:
„Nu-ti spui, la rândul meu, cum Rosetti, la 1848, din beciurile politiei unde fusese arestat de Voda Bibescu, a fost chemat ca ministru, dupa propunerea lui I. C. Bratianu; nu-ti spui cum a umblat pe saca tot pe la acea epoca, cum a plâns ironic la arderea «Regulamentului organic»; ci am sa-ti spun o anecdota cam de pe la 1881 când era ministru de Interne.
– Spune.
– Într-o zi, intra la audienta un om cu o petitie în mâna, si îndata ce se apropie de Rosetti, cade în genunchi. Rosetti vazându-l, cade si el în genunchi înaintea petitionarului fixându-l cu vioiciune. Observând ca acesta continua a sta prosternat, Rosetti striga la el:
– Nu ti-e rusine, domnule, sa stai asa în genunchi? A trecut vremea robiei si a ciocoilor când trebuia sa stai cu capul plecat!“
Exista, pe de alta parte, anecdote în care accentul este pus pe straluminarea personajului principal (Cuza, de exemplu), pe câta vreme în altele (cele despre Eminescu) se urmareste creionarea atmosferei de epoca, proiectând figura poetului pe fundalul vremii în care a trait.
De asemenea, exista, la D. Teleor, pe lânga tendinta de a da anecdotelor sale curgerea fireasca – spre faptul neasteptat, care trebuie sa le încheie – si preocuparea expresa fata de elementul biografic în sine, care nu mai constituie o descarcare a naratiunii, ci umplerea unui gol documentar.
Curgerea narativa e – cum ar spune G. Calinescu – „gratios lirica“, cu irizari satirice, de subtil umor.
Ne aflam în fata unei proze delicate, care nu numai ca ne informeaza si ne învata, dar ne si mângâie, lectura ei facându-ne placere.