Android View. val chimic, umilirea animalelor

val chimic, umilirea animalelor, postfata de Bogdan Perdivara, Casa de pariuri literare, 2010, 66 pag.

Pentru a recenza „umilirea animalelor“ am sa ma opresc mai intâi asupra a doua poeme: „noctarium“ si „MIT“. Cu ajutorul lor voi incerca sa descriu poezia lui val chimic si sa-i identific originalitatea; nu in ultimul rând, ma voi stradui sa arat de ce consider „umilirea animalelor“ drept unul dintre cele mai bune volume de poezie din ultimii zece ani. Recurg la aceasta modalitate din mai multe motive: 1. analizele de text sunt mult prea rare in spatiul criticii de intâmpinare, fiindu-le preferate prea adesea citarile de text; 2. este o poezie daca nu dificila, cel putin expusa prejudecatilor; 3. Alex Goldis a scris deja un excelent articol sintetic iin „Cultura“ – ar fi inutil sa-l dublez.

„noctarium“:

„in ultimul compartiment al metroului,/ imi imaginez cum viteza incinge peretii/ peisajul dilatat ca un airbag/ peste care se lasa corpul moale,/ inima atletica, inutila// o vedere cu podul brooklyn/ inainte de culcare// vreau pe cineva care sa ma entuziasmeze,/ sa ma faca sa imi tin calmul, numai pentru asta/ si l-as iubi// distanta se mareste intre mine/ si cei asupra carora m-am inselat,/ (viteza prevazatoare cu care masinile/ intra si ies dintr-un oras, benzi paralele si/ nici un incident)// nevoia de a sti ca in intuneric/ ar trebui sa porneasca un motor/ si niciodata o inima/ panoul de siguranta se aprinde de unul singur/ peste linia de productie/ prezenta umana are nervii sectionati,/ mâinile tocite pâna la umeri,/ e invingatorul cu capul taiat caruia/ mediul nu-i solicita nimic// ridicola aceasta cerinta a imaginatiei./ lichidul sta inghetat in etuve/ neoanele scalda in ape limpezi/ geamurile incaperilor transparente.“

Se observa, in primul rând, stilul relativ alb al textului. Predomina substantivele si verbele. Adjectivele nu deranjeaza sensul de baza al substantivelor. Figurile de stil aproape lipsesc: o comparatie precum „peisajul dilatat ca un airbag“, in loc sa produca, asa cum se obisnuieste, deturnare semantica, reajusteaza, dimpotriva, alonja „abstracta“ a combinatiei „peisajul dilatat“. O singura ruptura in compactetea discursului poate fi notata, prin versurile „o vedere cu podul brooklyn/ inainte de culcare“: acest gând ratacit reprezinta unul dintre foarte rarele ecouri intertextuale cu baza in mainstream strecurate in poezia lui val chimic – o poezie miscata in schimb de valuri subterane/ underground venind din literatura SF, din diverse lyrics&muzici ori din prospecte corelate cibertehnologiei recente. In acest sens seamana cu poezia scrisa de Gabi Eftimie – si ea tehnofila si, asa cum observa Adrian Schiop in prefata la „ochi rosii polaroid“(2006), influentata de grunge. Revenind la „podul brooklyn“, referinta la Hart Crane este „ratacita“ intr-un discurs in care astfel de referinte sunt rarisime, dar ea nu e deloc intâmplatoare. Poemul „Podul Brooklyn“ al americanului raporta trecerea unei zile newyorkeze, cu tot fluxul ei uman, eterogen si fluid, la referinta metalica si statica a podului. In fond, schema lui val chimic in „noctarium“ nu e alta; pentru a nu mai vorbi de versurile din textul lui Crane („Dintr-un metrou, o pivnita sau pod/ Spre parapet grabeste un nebun;/ Se-apleaca, bluza-i suiera in vânt“, trad. Rodica Mihaila si Irina Grigorescu) care fac o legatura directa cu metroul din „noctarium“.
Mai departe. Prima strofa instaleaza cele doua coordonate ale poemului. Prima tine de miscare si viteza, in regim atât fizic cât si imaginar; a doua, de imaginea inimii, ce va fi reluata si tradusa ulterior prin imaginea mecanica a unui motor. Vocea apartine unui personaj urban care circula cu metroul, unui corp pasiv si „moale“, cu o inima, deci, „inutila“. Miscarea subterana provoaca, printr-o serie de asocieri, miscarea gândurilor dinspre prezentul blazat catre un viitor descris de mici dorinte emotionale („vreau pe cineva care sa entuziasmeze“) sau catre un trecut marcat de regrete („distanta se mareste intre mine/ si cei asupra carora m-am inselat“). Aceasta din urma miscare catre trecut este tradusa prompt intr-o imagine de natura mecanica, a masinilor inscrise intr-un trafic fara „nici un incident“; abordarea va fi continuata prin secventa urmatoare, continând aprofundarea reveriei mecanomorfe prin substituirea dezirata a inimii (denotând afectivitate vulnerabila) cu un motor ce pare sa promita predictibilitate, siguranta si „airbag“ – imaginea acestuia, strecurata in primele versuri, nu este, iata, intâmplatoare). Fantasma este impinsa catre ultimele consecinte: substituirea umanului printr-o simpla piesa mecanica angrenata in productie. (Putem vedea aici o versiune new tech a ataraxiei si totodata un argument contra foucaultienilor pentru care conceptul umanului se schimba odata cu paradigma tehnica.) Deja, reveria privata atinge ideologicul, parând ca recreeaza, pastrând proportiile, faimoasa secventa din „Timpuri noi“ al lui Chaplin. In acest punct vad o diferenta fata de poezia primilor douamiisti, care era trivial-politica in sensul ca incorpora politicul ca referinta negativa concreta, ca greata fata de Iliescu, Nastase, PSD, CDR s.a. Dar aceasta lehamite nu devenea aproape niciodata intr-atât de abstracta incât sa fie ideologica. La Gabi Eftimie si val chimic alienarea – care este una dintre temele principale – e transpolitica, in sensul in care e produsa de un sistem mai mult conceptual decât real. Lucrul se vede si in cel de al doilea ciclu al volumului, „umilirea animalelor“ („noctarium“ face parte din primul ciclu, „zilele cu femeia chimica“): monologurile care il compun reprezinta o forma neagitatorica de feminism, compensând prin subtilitatea observatiei lipsa unei teze exprimate tranzitiv (de comparat cu ultimul volum al Elenei Vladareanu). Revenind la poemul citit pâna acum, impingerea catre ultimele consecinte ale reveriei mecanomorfe are rolul operatiei numite reducere la absurd, sfârsind prin a se autoinvalida; personajul isi ia seama si reintra in realitatea din care „plecase“. Poemul sfârseste pe muchie, adica ironic si in bucla, intrucât decorul metroului in care se intoarce e in acelasi timp unul supraexpus, accelerând deci insecuritatea („neoanele scalda in ape limpezi/ geamurile incaperilor transparente“), cât si unul artificial, precum fantasma tocmai parasita ca „ridicola“, dar fara airbag-urile acesteia. Un sfârsit ce pare ca trimite la „Collateral“, reflectia lui Michael Mann despre singuratatea metropolitana pornind de la ultima noapte din viata unui killer, terminata intr-un metrou newyorkez.

„MIT“:

„copilul-mami si copilul-tati au iesit tinându-se de mâna./ când vagonul metroului s-a pus in miscare/ mi-am dat seama ca oamenii de cancer erau aproape.// nu din presimtire sau dintr-un fior se apucasera de lucru, ci/ dintr-o dorinta de compensare,/ asa cum marea atrage tintele pneumatice// din departare au stârpit tipetele de placere ale copiilor,/ casele au ramas goale, tesuturile de celuloid/ au atacat membranele fara aparare// vorbeau despre necesitatea de a/ fi mai multi odata// din inconstienta si din desfrâu/ si-au lasat sculele la vedere,/ asa ca am profitat pâna la capat de tot/ copiii au mers la vulcanizare/ si si-au umflat capul// la final, dupa  satisfacere chinuita,/ au taiat la nivelul solului fiintele noi,/ capilarele au impânzit pamântul pâna la miez.“

„MIT“ (titlul poate trimite fie la Massachusetts Institute of Technology, fie la sensul de „poveste“) este unul dintre poemele cele mai obscure ale volumului; oricum, sensibil mai dificil decât „noctarium“, care, in termeni de fizica a scenariului, nu era mult diferit de pastelurile lui Alecsandri (decor initial – evaziune provocata de catre un element al decorului – reintoarcere in spatiul initial, imbogatit printr-un mic adaos anecdotic). Nici aici nu gasim prea multi tropi – de fapt, doar o comparatie; stranietatea e instalata din capul locului, prin substantive care ii tes autist realitatea, si se pastreaza, cvasi-impermeabila, pâna la capat. Relatarea este de o raceala perfecta; nici o urma de emotie sau de implicare. Poemul mizeaza pe suprapunerea perfecta dintre un scenariu sexual (pe traiectoria desfrâu – sculele – satisfacere) si un scenariu al exterminarii – de factura, sa zicem, SF-apocaliptica (v. succesiunea oamenii de cancer – tintele – au atacat – fara aparare – au taiat). Dublul sens al cuvântului „sculele“ (de penis si de instrument), plasat in miezul poemului, este cât se poate de caracteristic pentru intentiile lui. Interpretarile sunt, desigur, mai numeroase decât cele doua secvente de baza. De pilda, in prima strofa, culeasa in italice, si care suna ca un citat din culegerile experimentale ale lui Zaica, pot fi gasiti sâmburii unei interpretari care trimite la un scenariu infantil, de tip „joaca de-a mama si de-a tata“, asadar de explorare timpurie a sexualitatii. Poemul ar fi, deci, o parafraza foarte amortizata a gesturilor cunoscute, transferate unor copii. O alta posibilitate sta in unificarea celor doua scenarii in versiunea poemului ca „descriere“ a unui act sexual protejat – care extermina deci, din proiect, nenascutii copii.

Ce este nou

Noutatea cel mai usor de observat a poeziei lui val chimic tine de vocabularul plin de cuvinte tehnice, din chimie, fizica etc. observarea acestei noutati trezeste in principiu doua tipuri de reactie. Prima de respingere in fata unei forme „specializate“ de literatura – asemanatoare cu repulsia incercata de toti oamenii seriosi in fata SF-ului. A doua reactie sta in sublicitarea noutatii lui val chimic pe considerentul ca poezia ei reprezinta un simplu update terminologic provocat de presiunea acestui formidabil mediu & instrument care este internetul: cam asa cum poezia sfârsitului de secol XIX a dat sareta pe automobil, fara a suferi prin asta vreo schimbare.
De fapt, acest import lingvistic a inceput de mult, inca din anii 80 ai „postmodernismului fara postmodernitate“. Nici conceptul de „poezie SF“ nu este nou. Almanahul „Anticipatia“ publica in anii 80, sub aceasta eticheta, poeme de Magdalena Ghica, Traian T. Cosovei, Mircea Cartarescu, Calin Vlasie (citez din memorie, deci lista reala poate fi usor diferita…). Toti acestia fac parte din mainstream (mai putin Vlasie, dar nu pentru ca ar scrie o „poezie SF“). Deci aceasta noutate a lui val chimic este falsa.

Originalitatea ei reala sta in sase chestiuni.
In primul rând, alaturi de Gabi Eftimie, val chimic scrie poezia cea mai lipsita de referinte in traditia autohtona. Tot ce s-a scris in anii 2000 poate fi descris in raport cu precedenta compusa din Mircea Ivanescu, Marin Sorescu, Ion Muresan, Angela Marinescu, Cristian Popescu sau altii; nu si poezia celor doua.
In al doilea rând, forjeaza un aliaj in acelasi timp dens si imersiv intre o intranzitivitate (obscuritate, daca vreti) foarte modernista si un imaginar cibernetic extrem de postmodern.
In al treilea rând, la nivelul filozofiei implicite, ofera pe ample secvente o perspectiva foarte rece si in acelasi timp foarte analitica, pe care nu o mai gasesc altundeva, de tip android-view. Un tagline al acestei poezii ar suna astfel: Cum aratam vazuti prin ochii unui android.
In al patrulea rând, nu am gasit nici un poem dezamagitor in tot volumul.
In al cincilea rând, poemele nu sunt uzate dupa un numar mare de lecturi: dimpotriva.
In al saselea rând, textele lui val chimic sunt virale ca niste hituri. Paraziteaza memoria, chiar daca tot timpul ramâne o distanta intre ceea ce ai vrea sa fredonezi si ceea ce, de fapt, ingâni.