Andrei Bodiu (27.IV.1965, Baia Mare – 3.IV.2014, Oradea), poet, prozator, critic şi istoric literar, este fiul lui Yvonne Bodiu (n. Chefneux), de origine elveţiană, şi al lui Anatolie Bodiu, ambii ingineri. A absolvit Liceul Naţional „Unirea“din Braşov (1983), iar în perioada 1984-1988 a urmat Facultatea de Filologie a Universităţii de Vest din Timişoara, specializarea română-engleză. În perioada liceului a participat la şedinţele „Cercul literar 19“din Braşov (coordonat de către Alexandru Muşina, pe care l-a recunoscut ca maestru), iar în perioada facultăţii a activat în cadrul cenaclului timişorean „Orizont”. În anul 2001 şi-a obţinut doctoratul în filologie la Universitatea de Vest, cu o teză despre poezia generaţiei ’80. În perioada 1988-1994 a fost, succesiv, profesor de limba şi literatura română la Apaţa (j. Braşov), redactor la revista Interval şi profesor la Şcoala Normală din Braşov. Începând cu 1994 este cadru didactic (din 2007, profesor) la Facultatea de Ştiinţe (ulterior, de Litere) a Universităţii „Transilvania“din Braşov, unde predă istoria literaturii române. A îndeplinit funcţiile de şef al Catedrei de Limba şi Literatura Română din Braşov (2001–2004), decan al Facultăţii de Litere (2004–2012) şi vicepreşedinte al Senatului Universităţii „Transilvania“(din 2012). A debutat publicistic în revista Dialog (nr. 100 din aprilie 1984), cu un grupaj compus din poemele Bijuterii muzicale, Vagabondaj, A.B. A.B. A.B. şi Double fantasy, iar editorial, cu volumul colectiv Pauză de respiraţie (1991), alături de Simona Popescu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea. A fost, între 1997 şi 2004, redactor-şef al revistei braşovene Interval, iar din 2011, alături de Alexandru Muşina, editor senior al revistei Corpul T.
A colaborat la publicaţiile Observator cultural, Familia, Euphorion, Transilvania, România literară, Caietele Echinox, Interlitteraria, Monitorul de Braşov ş.a. A coordonat sau a fost membru în echipele mai multor proiecte de cercetare (vizând predarea literaturii române în liceu, postmodernismul sau discursul cultural european) şi a organizat mai multe manifestări literare de tradiţie şi/ sau de anvergură (printre acestea: Maratorul de Poezie, Braşov, din 2001; Colocviului Naţional Universitar de Literatură Română Contemporană, Braşov, din 2005; Maratonul European de Poezie, Sibiu, 2007).
În cadrul „Grupului de la Braşov“(din care autorul a făcut parte, alături de Caius Dobrescu, Simona Popescu şi Marius Oprea, toţi formaţi sub influenţa lui Alexandru Muşina), poezia lui Andrei Bodiu se distinge în primul rând prin radicalizarea programatică a prozaismului. La Andrei Bodiu nu se întâlnesc nici arierplanul politic şi ideologic din lirica lui Caius Dobrescu, nici polifonia şi intertextualitatea Simonei Popescu. Dimpotrivă, autorul Poemelor patriotice practică în mod deliberat o artă austeră, menită să sugereze, prin chiar sărăcia ei, afină cu textele „ultimului“ Bacovia, lipsa de coerenţă, de sens şi de transcendenţă a lumii. Constante sub raportul viziunii, volumele lui Andrei Bodiu variază doar din punctul de vedere al formei şi al perspectivei. Compoziţional, se constată o tranziţie dinspre poemele biografiste de largă respiraţie, proiectate în manieră optzecistă – şi antologate cu precădere în volumele Pauză de respiraţie şi Cursa de 24 de ore (1994) – către o expresie cvasiaforistică, precum în următoarele „poezii patriotice”, extrase din Poezii patriotice (1995): „Tot timpul/ îmi sună un/ telefon/ în creier”; sau: „Îmi văd moaca în oglindă la televizor/ în ziare.// Nu-mi mai spune aproape nimic”, iar apoi către „scenele“cu caracter ironic şi anecdotic din Studii pe viaţă şi pe moarte (2000) şi, mai ales, din Oameni obosiţi (2008; Premiul Uniunii Scriitorilor din România). Mai relevantă este, însă, cealaltă evoluţie, care marchează deplasarea de la confesiune la dedublare, mai exact, de la poemul monoplan, limitat la descrierea propriilor contingenţe biografice („Aici stau eu. (…) Aici/ şi acum. În camera 319/ printre pânze subţiri albe sau roşii/ şi cât de puternică e acum lumina ea atinge/ covorul plin de păr şi de/ fire de praf.// De aici înţeleg lucrurile;/ pasajul pavajul oamenii/ copacii banca ridurile/ precise”, 319), către un discurs care se naşte din parazitarea, coruperea şi deconstrucţia oricăror constructe semantice prefabricate, fie că e vorba despre reclame şi elemente ale culturii pop, despre retorica naţional-comunistă („Şi patria numai bună pentru un împărat roman// Şi patria pe care numai obosit/ Creierul nostru nu o dă de o parte.// Aruncată în şanţuri în navete de aer.// Priveşti în şcoală o icoană./ Stă perfect pe locul lui nea niţă de odinioară”), despre noua limbă de lemn a „Europei Unite“sau, pur şi simplu, despre poemele înaintaşilor („Parcă/ pădurea de pini s-a/ Împuţinat deasupra// E luna mare şi albă/ Gata să cadă pe/ Ruinele cetăţii.// Îmi trec prin minte numele paşoptiştilor/ şi pozele alb-negru din/ Cabinetul de română.// Mă întreb care ar face-o“– Un tren încetinind. La Feldioara). În ultima ei fază, poezia lui Andrei Bodiu tematizează cu obstinaţie modurile prin care realitatea dejoacă orice tentativă a ficţiunilor de a-i conferi o semnificaţie. Contingentul impregnează şi romanul Bulevardul Eroilor (2004), ale cărui personaje sunt reperabile atât în mediul universitar braşovean, cât şi în lumea politică românească din primii ani ai noului mileniu. Însuşi titlul ironic (împrumutat de la numele străzii pe care se află Facultatea de Litere din Braşov) sugerează natura (auto)biografică a volumului, pe care autorul o confirmă dezvăluind că şi-a propus să ofere „o imagine vie a lumii noastre de azi, pornind de la viaţa în universitate”. Andrei Bodiu inaugurează astfel o tradiţie a romanului universitar braşovean, pe care o vor continua, în anii următori, Caius Dobrescu şi Alexandru Muşina. Pe de altă parte, autorul declară şi că a scris doar o „poveste”, care urmăreşte să „amuze”. De altfel, dincolo de firava intrigă erotică în care este angrenat Liviu Tudose, romanul nu are un nucleu narativ bine conturat, iar artificiul de relatare la care recurge Mircea Banciu (alter-ego-ul lui Andrei Bodiu), constând în alternarea persoanei întâi cu a treia, pare lipsit de vreo justificare compoziţională. Tocmai de aceea, romanul rezistă în principal prin surprinderea psihologiei estudiantine, ca şi prin telescoparea mediului universitar şi social al României postcomuniste. Jurnalexpress Europa 2000 (2001) este rodul proiectului „Literaturexpress”, o călătorie cu trenul pe ruta Lisabona – Moscova – Berlin, de care au beneficiat 100 de poeţi europeni. Volumul interesează mai ales prin reflecţiile asupra diferenţelor care separă încă Estul de Vestul Europei, ca urmare a experienţei (post)comuniste pe care a traversat-o prima jumătate a continentului.
Critica lui Andrei Bodiu se află într-o vădită consubstanţialitate cu beletristica lui. Exceptându-l pe Ion Barbu, autorul abordează monografic mai ales subiecte cu care se simte afin, fie prin dimensiunea prozaismului, fie prin aceea a livrescului. Astfel, deşi respectă rigorile unei cercetări doctorale, volumul I din proiectul întrerupt Direcţia optzeci în poezia română (2000) conţine şi o evidentă notă pro domo. Precizând că „a defini optzecismul drept postmodernism e inexact“şi arătându-se circumspect faţă de o eventuală „echivalenţă între postmodernism şi valoare”, Andrei Bodiu preferă să lucreze cu conceptul generaţionist de „optzecism”, pe care îl consideră „ultimul model poetic românesc”, întrucât raza sa de acţiune „începe la sfârşitul anilor ’70 şi continuă şi astăzi”. Naşterea optzecismului e identificată cu o succesiune de patru acte fondatoare consumate în intervalul 1977-1979 (înfiinţarea Cenaclului de Luni; grupajul lunedist publicat în mai 1978 în România literară; ancheta Dreptul la timp din Echinox şi debutul lui Traian T. Coşovei cu Ninsoarea electrică), în timp ce sfârşitul paradigmei ar fi fost amânat de faptul că, „în ce are mai bun, poezia născută în anii ’90 continuă, adânceşte modelul poetic propus în anii ’80”. În opinia lui Andrei Bodiu, trăsăturile „modelului“optzecist ar fi starea socială de „semi-ilegalitate”, puternica solidaritate de generaţie, apetitul teoretic, „realismul”, biografismul, demetaforizarea, oralitatea, ironia, sarcasmul, „umorul amar“şi „luciditatea”. Dacă nu toate aceste trăsături sunt la fel de pertinente sau de relevante în caracterizarea optzecismului, cartea lui Andrei Bodiu se distinge, în schimb, prin evidenţierea minuţioasă a „diferenţelor specifice“în cazul celor şase poeţi analizaţi (Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Mariana Marin, Ion Mureşan, Alexandru Muşina, Liviu Ioan Stoiciu). Fervoarea analitică este punctul forte al istoricului literar şi în şapte teme ale romanului postpaşoptist (2002), volum consacrat reprezentării amorului, societăţii, oraşului, suferinţei, morţii, Celuilalt şi scrisului într-un eşantion romanesc din deceniul 1855–1865, unde fineţea observaţiilor de amănunt (precum conexiunea dintre intensitatea Erosului şi teatralizarea epicului) compensează adeseori riscul decontextualizării. Dintre micro-monografiile elaborate de Andrei Bodiu – Mircea Cărtărescu (2000), George Coşbuc (2002), Ion Barbu (2005) –, prima cuprinde în plus faţă de comentariile din Direcţia optzeci… doar o secţiune consacrată prozei lui Mircea Cărtărescu, care se configurează ca o problematizare a prezumtivului „manierism“ narativ al scriitorului. Cea mai reuşită piesă a tripticului monografic este aceea dedicată lui Coşbuc, care se impune atât prin coerenţă, cât şi prin originalitate, descriindu-l pe scriitorul ardelean ca pe „un poet livresc, un profesionist care, sintetizând o experienţă culturală majoră, a încercat, deloc nepotrivit canoanelor vremii, să transforme lumea sub semnul frumuseţii”. Mai puţin convingător e studiul Ion Barbu, care îl recomandă pe modernistul interbelic drept un poet al „lumilor posibile”, dar se instalează pe suprafaţa unor generalităţi, evitând dialogul atât cu teoriile contemporane ale fenomenului ficţionalităţii, cât şi cu o mare parte a exegezei barbiene postbelice. Evadarea din vid (2008) este o carte scrisă din „unghiul de vedere (…) al poetului“despre poeţi pe care Andrei Bodiu îi consideră „cel puţin interesanţi”. Se resimte de-a lungul întregului volum o anume complicitate cu scriitorii comentaţi, chiar dacă aceştia – majoritatea (post)optzecişti – acoperă un spectru eterogen de formule şi realizări, care se întinde de la Ion Pop, Marin Mincu şi Ioan Flora la Doina Ioanid, Dan Sociu şi Ruxandra Novac.