George Vasilievici, Viseptol, Bucuresti, Casa de Pariuri Literare, 2011, 220 p.
George Vasilievici (1978-2010) a avut un destin tragic. Din putinele informatii biografice la care avem acces, aflam ca s-a sinucis, la doar 32 de ani. Pâna atunci, scriitorul constantean publicase, între 2001 si 2008, sase volume, activase ca redactor al revistei „Tomis“, dar si în mediul on-line, si îsi pusese toate sperantele într-un nou proiect. Dupa insuccesul romanului „Yoyo“ (Editura Tomis, 2008), Vasilievici a lucrat la „Viseptol“, proza fantezista si iconoclasta, de un experimentalism dezinhibat, pe care nicio editura nu a îndraznit sa o tipareasca. Dezamagit de lipsa unui feedback pozitiv, autorul a ales, pe calea autoironiei, o solutie de compromis, imprimând „Viseptol“ în 13 exemplare la o editura inventata, Editura Ta. Aparitia postuma a romanului la Casa de Pariuri Literare (2011) repara si recupereaza, pe cât se poate, portretul unui om pe care viata si literatura l-au înabusit.
Naspirine
Asa cum afirma Mihail Vakulovski pe coperta a patra, întâlnirea cu ultima carte a lui Vasilievici produce impresia unei neverosimile autenticitati si forte de sugestie, ce te poate face sa crezi ca ai în fata o traducere dintr-un rus, american sau olandez, nicidecum o scriere autohtona. O asemenea senzatie o pot produce doar unele secvente decupate din corpul textual, nu si ansamblul. Un exemplu în acest sens îl constituie picturalitatea si insolitul unor scene reverberate din „eterul mintii“. Totusi, vigoarea lor (si chiar materialitatea) este aplatizata de ambitia masochista a autorului de a soca, ostenta, inova cu un subiect ofertant, ce-i drept, dar deja îndelung batatorit. Desi bine scris, romanul nu este si bine închegat. Imaginarul psihedelic colorat cu accente distopice ori cu motive biblice dauneaza diegezei. În loc sa-si orienteze scriitura catre o miza clara – alta decât a experimentului pur, iesit dintr-un delir în felul paranoiei critice dalidiene –, sa tina strânse frâiele povestirii, Vasilievici multiplica si mai tare palierele bizareriei, plusând permanent si riscând sa dea în verbiaj.
„Viseptol“ coaguleaza doua intentii oarecum antagonice: pe de o parte este vadita aglomerarea de simboluri, situatii ciudate si actanti prada narcomaniei ori ilogicului, iar pe de alta parte, contra exhaustivitatii evidente, se opereaza defectuos cu o devoalare a motivatiilor intrinseci ale textului. Romanul îsi autocontine grila de lectura. Atât titlul, cât si interventiile propriu-zise ale naratorului ofera prea mult. Savuroasa în cartile-cult ale lui Richard Brautigan era posibilitatea complacerii într-un absurd pe care nici cititorii, nici personajele sau autorul nu simt nevoia sa îl explice, cu-atât mai putin sa-l altereze. Lui George Vasilievici nu-i reuseste acest lucru, deoarece orienteaza actiunea, dar si hermeneutica, pe o pista explicita. Inovatia lexico-stilistica adusa de termenul „viseptol“, prin palatalizarea labialei „b“ din cuvântul „Biseptol“ (un medicament recomandat în cazul racelilor grave), lumineaza mecanismele scriiturii si anticipeaza desfasurarea de forte din conflictul epic.
Cu ajutorul paratextului, observam ca actiunea se alimenteaza din starile hipnagogice provocate de pastile. Nu sunt apele lustrale ale visului romantic, ci întunecimile drogurilor. Consumul de halucinogene îi viruseaza protagonistului rationamentele, condamnându-l la un vis ca o piemie perpetua: „Sunt dependent de creier (…). Vreau creiere chimice si, mai ales, nefolosite. Creierul folosit este ca pâinea veche de o luna. Numai bun de dat la porci“ (p. 9). În pofida hipnozei pe care radacina „vis-“ din titlu o poate exercita, ea este rezultatul unui experiment facil. Ce e „viseptolul“, pâna la urma, daca nu un fel de „naspirina“ (un barbarism mai putin plastic, desigur), acidul acetil salicilic care se trage (aspira) pe nas pentru a produce senzatii… si apiratii high.
Intoxicari
Incipitul ex abrupto al romanului ne introduce într-o lume funambulesca din care nu lipsesc drogurile genetice, crimele pentru creier uman, câinii transformati în senile de tanc, personajele desprinse, parca, din filme horror sau din învataturile biblice (Ultimul Papa, Colectionarul, Îngerul Copil, Îngerul cu Aripi de Peste, Maharul Înaltimilor, fratii Ateu si Cristi – copiii Mariei). Dificultatea de a plasa actiunea într-un cadru bine determinat este data de simbioza deicticelor spatiale concrete cu cele fara un referent: str. Traian, banca Reiffeissen, Cartierul Rosu din Amsterdam, Templele Industriale, Fabricile de Biblii, casa Colectionarului. Primul semn al dezordinii ontologice la care iau parte toti acestia este apelul telefonic al naratorului catre colega sa de apartament. Îi relateaza femeii faptul ca Rom, câinele lor, s-a metamorfozat într-un animal de câteva ori mai mare decât dimensiunile obisnuite. Distorsionarea realitatii si experientele liminale de-abia încep. Cei doi protagonisti (Ela si naratorul pe care, peste câteva sute de pagini, vom afla ca-l cheama Stan) pleaca la Amsterdam pentru a cunoaste libertinajul substantelor interzise. Strainul întâlnit acolo le furnizeaza atât mult doritul viseptol, cât si ultimele noutati în materie de soporifice, drogurile genetice. Pastilele lichefiaza gândirea, producând vedenii si anamorfoze: „Mi-am pierdut de mult controlul si nu prea stiu ce sa cred. Nu stiu daca situatia este una reala sau daca viseptolul este de vina. Confuzia îmi creste si mai tare când Strainul îsi scoate basca cu tot cu partea creierului ca si cum cineva i-ar fi sectionat în doua capul de sub sprâncene în sus. I se vede creierul“ (p. 38). Veridicitatea întâmplarilor este pusa la îndoiala chiar de narator, care ne da de înteles ca sunt falsificate de constiinta amortita a narcomanului: „Mi-am luat la revedere de la Ela si am iesit în strada. Acesta este un moment în afara istoriei. Un moment ce trece neconsemnat si nu exista pentru cititorii împatimiti. Orgasmul. Controlul suprem. Stoarcerea vietii“ (p. 43). Chiar daca se vrea a fi o remarca plina de ironie a autorului postmodernist, self-aware de vrajile metafictiunii si ale enuntarii devoalate, afirmatia citata limiteaza orizontul de asteptare al lectorilor, îndreptatindu-i sa descalifice ca fiind reale toate actiunile urmatoare. Deci, sa le considere drept simple aberatii iesite din creierul intoxicat al eului narant.
Drogurile genetice – pastile albe, stantate cu un mic simbol – promit consumatorului senzatii organice nemaipomenite: sa-i creasca aripi si sa zboare, sa devina invizibil, sa dobândeasca ochiul întelepciunii etc. Ele îi faciliteaza protagonistului calatorii beatifice acasa la Colectionar, în înaltul cerului si catre alte spatii fantasmagorice. În casa Colectionarului asista la un spectacol sado-maso care ne aminteste de Guillaume Apollinaire. Asemanarea dintre scena violului si a decapitarii Îngerului Copil si cea a spasmului final al baietelului chinez ucis în „Amorurile unui hospodar“ este izbitoare. Taierea mâinilor ca masura de siguranta împotriva atacurilor aviatice, banuiala celorlalti ca se ocupa cu „ciordeala de suflete“ (motiv esentialmente gogolian), o molima fatala, dependenta de creier uman sunt doar câteva dintre experientele personajului povestitor. Sevrajul de carne îl chinuie mai tare decât cel provocat de absenta drogurilor. Nu poate reitera cuplul adamic împreuna cu Armina Colocolo, întrucât afla ca sunt deopotriva frati si veri. Ucide pentru a-si stavili foamea satanica, este condamnat la 701 pedepse cu moartea, va fi venerat ca un Mesia, dar si hulit ca Antichristul. Într-o scena demna de Adalbert von Chamisso, umbra i se detaseaza de corp, pentru ca, ulterior, barbatul sa îndrume un ateu pe calea credintei. În fapt, toate actiunile lui întruchipeaza obsesiile sublimate ale omului dintotdeauna: zborul, dorinta de a fi invizibil, de a ucide fara a fi pedepsit, la a lua parte la orgii sexuale s.a.m.d. Spiritul exhaustiv al autorului este vizibil în toate acestea.
Pentru amatorii de senzatii tari, „Viseptol“ este un must read. Cititorii caliti cu proza americana sau rusa a unor William Burroughs, Hunter S. Thompson, Vladimir Sorokin, Viktor Pelevin s.a., scriitori ai narcodependentei, vor întelege ca scenariile bizare si actele scandaloase mai au nevoie si de ceva în plus, tocmai acel ceva care îi lipseste romanului lui Vasilievici. Spre deosebire de literatura mizerabilista a lui Burroughs, profund angajata social, pledând împotriva manipularii si opresiunii (caci adictia e tot o forma de control), „Viseptol“ prezinta o escamotare a realitatii fara un telos anume, rulata în imagini fulgurante si ostentative, dar evanescente.