1. Contactul
O puternica furtuna de zapada s-a iscat din senin in jurul muntelui venerat, Pectusan. Dupa ce s-a potolit la fel de subit, pe versantul proaspat nins stralucea caligrafiat numele marelui conducator, generalul Kim Jong Il. Cei care au vazut minunea n-aveau sa se bucure prea mult timp. Exact in acele momente, inima marelui conducator, generalul Kim Jong Il, inceta sa mai bata.
Crainica televiziunii a plâns in hohote ore intregi. Oamenii au cerut voie sa opreasca lucrul pe rând (se munceste 7 zile pe saptamâna) ca sa iasa pe strazi, in spatiile largi, sa jeleasca, sa se prosterneze in colectiv. La fel copiii, la fel militarii ce nu erau in post, marinarii ce nu erau in cart. Pasarile cerului s-au intristat si ele. Un cocor japonez a planat elegant in jurul unuia dintre monumentele marelui conducator, generalul Kim Jong Il (in continuare – m.c.,g.), apoi s-a oprit cu capul plecat, reculegându-se. Mai sociabile, dar si mai insistente, un stol de cotofene s-a oprit in pomii din jurul altui monument al m.c.,g. Kim Jong Il si n-a mai vrut sa plece de acolo. Furtuna de zapada a ajuns deasupra capitalei, inzapezind-o. Era clar ca intreaga natura participa la suferinta.
Restul omenirii priveste cu amuzament descumpanit aceste imagini si informatii. Amploarea si staruinta irealului blocheaza orice impuls de ridiculizare. Este cea mai onesta reactie. Cliseele de pâna acum ale mediei straine – dictatura, foamete, opresiune, arma nucleara, axa raului – desi fundamentate, nu ajuta cu nimic sa se priceapa ca R.P.D. Coreeana este un alt tarâm. Aceasta tara nu se afla decât geografic pe planeta noastra, daca n-o fi falsa pâna si aceasta aparenta. Ca spiritualitate, mentalitati, contur sufletesc, mod de comunicare, obiceiuri sociale este extraterestra. Dar tabloul de alta lume nu se infiripa decât daca traiesti un numar de zile acolo.
Am avut aceasta experienta existentiala in urma cu vreo 35 de ani. Pe atunci domnea tovarasul Kim Ir Sen, marele nostru conducator, mult stimat si iubit (in continuare m.n.c.m.s. si i.), si avea sa domneasca 49 de ani. Poate ca unele lucruri s-au schimbat intre timp dar esenta halucinatiei nu putea decât sa se cronicizeze. Replici, raspunsuri, explicatii imi sunt la fel de proaspete si suficiente ca sa explice fantasma nord-coreeana.
Era toamna si eram trei jurnalisti de la un ziar comunist, dintr-o tara comunista, cu similitudini politice dar totusi de alt fel. Nu se punea problema sa scriem reportaje in adevaratul inteles al cuvântului. Unul, doua articole protocolare, cel mult. Vizita in sine conta „pentru strângerea relatiilor“. Care erau extraordinar de strânse, România fiind in acel timp tara cea mai agreata si acceptata de nord-coreeni, circumspecti atât fata de sovietici cât si fata de chinezi. Ambasadorul Dumitru Popa ne-a marturisit in soapta ca, uneori, il invita insusi Kim Ir Sen ca sa-i asculte câte o parere.
De la Irkutsk, unde am ramas aproape singuri in uriasul avion, am simtit ca iesim din asta lume. Dincolo, pe aeroportul pustiu ( nepunând la socoteala militarii si personalul oficial) ne astepta ambasadorul. Au fost singurele momente in care am vorbit cu el. „Sper ca nu mi-ati adus si voi malai.“ „Ba da.“ Luaseram fiecare câte o punga. „Nu stiu cine naiba a raspândit vorba ca nu gasim cu ce sa facem mamaliga. Ne-au adus si celelalte doua ziariste.“ „Mai sunt ziaristi români aici?“ „Da, tovarasa Costache, de la «Femeia», si inca o tovarasa… Dar nu cred ca o sa le vedeti. Oricum, aveti un program extraordinar. Pâna si la metrou va duc. Eu incerc de câtiva ani sa-l vizitez si nu primesc autorizatie.“
Autorizatie?
Hotel pentru oficialitati, vizavi de Teatrul de Opera. N-avea birou de receptie. Nici lift-boys sau alti exploatati de felul acesta. Un numar de barbati in costume de doc inchise pâna la gâtlej, tip Mao, populau holul. Stateau in puncte cheie (lift, scari, iesire) sau pe canapele. Check-in, check-out – notiuni necunoscute. In R.P.D. Coreeana nu circulau pe atunci bani. Nu existau salariu, comert, prestari de servicii si alte asemenea mijloace de asuprire a omului de catre om. Exista ca reper de calcul moneda nationala won, dar numai pentru exprimari statistice. In practica totul se asigura prin repartitie directa (masa, casa, haine, caldura, electricitate) si prin bonuri. Bonuri de mers la dispensar, bonuri de mers la cinema sau la teatru pentru fruntasi. Cartile tovarasului Kim Ir Sen, m.n.c.m.s. si i. erau gratis. La fel tablourile, bibelourile cu chipul sau pamântesc, steguletele. Transportul la si de la locul de munca sau la locul de desfasurare a unei manifestatii il asigurau intreprinderile. Coreeanul nu circula alandala prin oras. Când nu lucreaza, are sedinta, când n-are sedinta participa la o lectura in colectiv din operele m.n.c.m.s.si i. Pot exista cazuri foarte rare in care cineva sa trebuiasca sa se deplaseze justificat in alta localitate. I se da un pasaport, ca la gara nu se intra decât cu pasaport. De ce exista metro? Urmeaza sa vedem.
Neobservând ceva asemanator unui serviciu de receptie, am intrebat-o pe translatoare daca tovarasa Costache o fi cazata tot acolo. Dupa lungul dialog in coreeana pe care aceasta l-a purtat cu insotitorul principal, cel de la protocol, mi-am dat seama ca gafasem. N-am primit niciun raspuns.
Restaurantul hotelului – daca poti numi restaurant un loc in care se manânca fara sa platesti – era o sala foarte mare (tot ce e cladit in Phenian la suprafata e de la foarte mare in sus) cu mese rotunde pentru câte 15 persoane. Scaune erau numai fix pe locurile pe care urmau sa se aseze putinii meseni. Eram trei, deci lânga masa uriasa erau grupate 3 scaune, aproape unul de altul ca sa ne putem auzi. Gazdele asteptau afara. In linistea de sanctuar am deslusit vorbindu-se sotto voce maghiara. Am intors capul; la masa din spate erau numai doua scaune; barbatul avea parul alb, femeia era tânara si foarte frumoasa. Imaginea lor m-a urmarit câteva zile pâna ce colegul P. m-a intrebat: „Ce tot intorci capul?“ „Pai dac-au pus scaunele sa stau cu spatele la unguroaica!“ La masa de seara scaunele erau mutate cu 180 de grade. Puteam sa ma tot uit la unguroaica. Colegul a schimbat cu mine o privire complice si a murmurat ca pentru sine: „Ce ceaiuri minunate sunt aici! Dar ce mi-as mai dori sa gasesc in camera orice zeama neagra care ar semana a cafea…“ Pâna la cina, in termosul din camera lui a aparut zeama neagra.
Programul a durat in prima zi pâna la zece si jumatate seara. „Speram ca sunteti multumiti de programul nostru. Va dorim odihna placuta“. Dupa plecarea insotitorilor, n-am rezistat ideii de a face o scurta plimbare pe cheul fluviului Tedon, care curgea pe sub ferestre. Imediat ce am iesit din camera, caraula de pe palier a pus mâna pe telefon; când am ajuns la parter, unul dintre oamenii in tunici gri, inchise pe gât, era deja in picioare, lânga iesire. Nu si-a facut probleme din a se tine dupa noi la nici trei pasi distanta. Ne-am intors repede.
Dimineata, perechea insotitoare era plina de mâhnire si repros: „Ne cerem scuze ca ati fost nemultumiti.“ „Da de unde, suntem foarte, foarte multumiti“ (A se retine ca, intr-o tara in care toata lumea e multumita, a fi nemultumit echivaleaza cu a fi dusman) „Ba nu, ati fost nemultumiti de program.“ „Programul a fost bogat si interesant.“ „Atunci, de ce ati mai plecat din hotel?“ „Am vrut sa ne plimbam putin pe malul fluviului.“ „Vedeti?! Trebuia sa ne spuneti si programam o plimbare pe malul fluviului.“
In zilele urmatoare au avut grija sa ne tina ocupati pâna la miezul noptii. „Mâine plecam la ora 8:27.“ „Adica la 8:25 sau 8:30?“ „Nu, nu, nu, la ora 8:27“. S-a intâmplat sa intârziem doua minute. Ne-am invatat minte. Toate semafoarele erau pe rosu, macar ca nu mai circulau si alte masini. Din turnul de control al intersectiei, militianul cerceta prin binoclu numerele de circulatie ale masinilor noastre – singurele din „trafic“ – rasfoia hârtiile de pe pupitrul sau, mai dadea un telefon si numai dupa ce primea ordin comuta pe verde.
A venit si ziua vizitarii metroului. Pe atunci termenul de comparatie il oferea metroul moscovit. Inca de la intrare ne-am dat seama ca diferenta e ca intre o sonda si Turnul Eiffel, in favoarea coreenilor. Ajungând pe scara rulanta ce parea sa duca in fundul pamântului, i-am intrebat pe insotitori: „Formidabil. Ce adâncime are?“ Au sporovait in coreeana si mi-au comunicat ca o sa aflu jos. La baza scarii, in fundul pamântului, in statia majestuoasa, placata cu marmura, ne-a intâmpinat un sef al metroului in uniforma militara. Grupuri de posibili pasageri zaboveau nu stim de ce pe peron, altii sedeau in trenul care nu pleca, asteptându-ne. „La ce adâncime ne aflam?“ Ofiterul a raspuns fara sa clipeasca: „Adâncimea este variabila de la o statie la alta.“ „Bine, bine, dar in statia aceasta cât e?“ „Si in statia aceasta adâncimea este variabila.“