Florin Irimia, Câteva lucruri despre tine, Polirom, 2014, 232 p.
Motto: „Să ai curajul să fii mediocru, să-ţi asumi mediocritatea până la capăt, iată un mod absolut onorabil de a-ţi duce existenţa!“
(Florin Irimia, Câteva lucruri despre tine)
În lipsa discuţiei reale despre o literatură făcută de amatori (pentru că termenul pare să complexeze automatisme de valorizare a minoratului), orice prozator, poet sau eseist devine, în momentul publicării, un scriitor pursânge (inerţie a mitului importanţei statutului de autor). La fel cum apropierea de literatura mondială (prin traduceri şi o mai bună cunoaştere a literaturii exterioare – prin acces media şi lectură online) poate uşor aplatiza criteriile prin relativizare şi poate face ca discuţia valorică a criticii să pară cantonată în preconcepţii. Însă nu mai miră pe nimeni astăzi faptul că universitarii scot romane proaste sau că traducători foarte buni şi scriitori bine conectaţi la literatura universală ies în faţă cu producţii mediocre. Cum nu mai miră pe nimeni astăzi că anumite romane româneşti traduse în străinătate nu pot concura nici măcar cu producţiile obscure alte veleitarilor provinciali, atât de bine evitate de critica mainstream.
Astfel că, dacă planul editorial al Poliromului şi colecţia Ego-proză sunt câteva dintre cele mai bune momente ale literaturii române din ultimul deceniu, iată că se găsesc printre cărţile acestuia şi mici momente de derapaj: spre exemplu, romanul Câteva lucruri despre tine.
Mistere, ambiguităţi
Florin Irimia are un profil divers: critic literar (de literatură străină), profesor universitar şi prozator. Desigur, pe cât de divers este profilul autorului, pe atât de mari vor fi crescut aşteptările cu privire la noua sa carte. Ambiţiile tematice, referinţele livreşti şi proiectul narativ (o confesiune în faţa unui doctor) sunt extrem de mari: ele se ridică la nivelul aşteptărilor. Însă poate că exact această presiune uriaşă de a scrie pe fast forward despre mai toate temele grele ale literaturii (moarte, viaţă, iubire, depresie, sexualitate, vis etc.) l-a copleşit pe autor. Suntem anunţaţi încă din prolog că avem în faţă un proiect ficţional. Romanul debutează cu o scenă misterioasă: trezindu-se într-un hotel, naratorul nu ştie cine este şi ce trebuie să facă (Memento?). Primeşte telefoane de la necunoscuţi care par să îl cunoască şi poartă cu aceştia conversaţii ambigue: „– Alo, bună dimineaţa, de la recepţie vă deranjăm. Este ora trei dimineaţa. V-am sunat aşa cum aţi solicitat. – Poftim? – De la recepţie vă deranjăm… – M-aţi sunat cum am solicitat… – Exact. – Când? ş…ţ – E cineva în baie, cred… – Poftiţi? – Cred că e cineva la mine în baie. În cadă, mai precis. Cred că e cineva acolo… Cineva care… – Ce vă face să credeţi asta? – Nu ştiu. Intuiţia? – Lăsaţi intuiţia pentru femei, domnule Damian. – Poftim?“.
Deci, pe lângă o proastă gestionare a personajelor şi a discursului acestora, apare şi o poantă. Misterul mimat (până la parodie involuntară) este astfel subminat de gluma ieftină. Apoi, din nou, glisarea către un registru sobru. Un alt apel adânceşte misterul: „Pentru o secundă îmi vine să urlu, să iau telefonul şi să dau cu el de pereţi. Ce să rămână cum am stabilit? Lăsaţi-mă în pace sau spuneţi-mi ce naiba vreţi de la mine! Dar mă abţin. Număr în gând până la zece. Nu ştiu dacă fac bine sau rău. Mi se întâmplă destul de des lucrul ăsta. – Rămâne cum am stabilit, reuşesc, într-un final, să îngăim“. Cititorul va observa imediat forţările pe care romanul le impune: eterogenitate, confesiune falsificată naiv şi personaje în crochiuri. Lăsând la o parte isteriile amuzante în absurdul lor (până la finalul cărţii ele vor pendula între umor involuntar, patetic şi glume nesărate), marea problemă a discursului este inconsistenţa şi neangajarea. Mai departe, trecând nemediat la un regim meta-textual reflexiv, naratorul naşte o retorică gratuită despre condiţia sa: „Deci nu trebuie să vă mire că n-am încredere în cuvinte, indiferent dacă sunt spuse sau scrise. De aici şi dificultatea mea: pe de o parte, nu vreau să am dea face cu ele, pe de altă parte, nici nu pot fără ele“.
Deconstructing: fast forward
Cât despre compoziţia părţii centrale a romanului, ea nu depăşeşte cu nimic acţiunea previzibilă a telenovelelor sau a filmelor de duzină. În afară de faptul că autorul îşi propune să adune chiar toate plot-urile majore posibile şi să le înşire în această ficţiune fast forward. Ceea ce costă însă la nivel stilistic este exact radicalizarea scriiturii pentru îngrămădirea acţiunii: mama are un amant în vârstă de paisprezece ani şi un iubit mai în vârstă şi rămâne însărcinată. După moartea ei, băiatul învaţă să dispreţuiască femeile. De aici începe jurnalul sexual în trei acte, rezolvat tipologic şi clişeic: relaţii pasagere, compromis de coabitare consensuală, reveniri ale relaţiilor pasagere şi rezolvări ale acestora în cheie dramatică. Însă ceea ce ar trebui să înţeleagă cititorul subiacent (ontologia) este expus de autor fără rezerve, simplificat până la inconsistenţă. După menţiunea autorului în introducerea cărţii, ceva din Deconstructing Harry-ul lui Woody Allen supravieţuieşte: neo-existenţialismul, libertinajul, procesul psihanalitic ironic etc. Ba chiar adresarea către un doctor imaginat trimite către şedinţele la psiholog proiectate constant de cineastul american (relaţia între pacient şi psihiatru). Însă talentul lui Allen (precar în literatură, evident în cinema) nu pare să fi lăsat decât o amprentă schematică asupra lui Irimia. Pentru că dumele şi poantele sunt la fel de slabe pe întreg parcursul cărţii: „Eram la facultate deja, dădusem, dacă vrei, şi bacalaureatul sexual odată cu cel, cum să-i spunem?… şcolar, deşi, dacă m-ai fi întrebat atunci, ţi-aş fi spus că, din punctul ăsta de vedere, al sexului, aveam deja doctoratul“. Unde mai punem faptul că argoul este metaforizat (Doamna Marijuana)? Pe de altă parte, când treburile devin serioase, responsabilizările narative sunt nişte metafore eşuate din pricina uzurii lor intrinseci: „În dorinţa de a n-o speria, de a n-o îndepărta de mine, confecţionasem de-a lungul timpului un fel de quilt în care fiecare petic era o altă minciună, când, de fapt, ar fi trebuit să-i dau o singură sticluţă de adevăr, o esenţă tare, otrăvitoare – atenţie, a nu se administra decât în doze mici, o dată pe săptămână! – ş…ţ“; „Eram un cavaler medieval, proaspăt îndrăgostit de-o domniţă, un prinţişor înamorat de-o regină“. Atitudinea porno-analitică a naratorului, gândurile naive şi retorica goală în jurul marilor concepte sunt marile ţinte ratate ale cărţii.
Deci avem două niveluri de supra-aglomerare: cel stilistic (este sufocantă frecvenţa imaginilor plate şi a metaforelor la mâna a doua) şi cel tematic (unde acţiunea acumulează moartea mamei, moartea iubitei, moartea copilului şi, într-un final, ambiguitatea ieftină a morţii naratorului). Toate, suprapuse când ironic, când grav. Ambiţiile despre care vorbeam rămân astfel la stadiul de proiect, căci răspunsurile la o întrebare de genul „cine sunt eu?“ rămân suspendate în mici ironii biografice şi gag-uri discursive: „Aş vrea să cred că mai toţi scriitorii cochetează într-un fel sau altul cu feeling-ul ăsta, chiar şi cei successful. Pot să zic feeling? Successful? Adică cu sentimentul ăsta, adică de succes, aţi înţeles, nu?“. Iar când pastişarea fără miză sau proiect a specificului Woody Allen este atât de evidentă, nu ne rămâne decât să sperăm că celelalte referinţe vor fi folosite mai eficient. Însă mare va fi dezamăgirea când Roman Polanski va apărea doar ca o altă butadă narativă. Discuţia despre pedofilie şi relaţia regizorului cu minore este folosită de Irimia doar ca gest de paradă ficţională: se caută permanent un pattern pentru problema biografică. Amestecul de acţiuni, de registre narative şi biografii devine aici istorie contrafactuală pierdută în scenarii livreşti radiografiate fără miză artistică: „Nimic nu contează cu adevărat, nimic nu are valoare, viaţa e suflare de vânt, cum zicea Dylan. Iar omul, o trestie cugetătoare, cum zicea Pascal. Sau a candle in the wind, cum zicea cântăreţul ăla britanic… cum îl cheamă… homosexualul… În fine, îmi scapă acum“.
În fine, relaţia cu doctorul este şi mai ciudată pentru că nu doar cititorul este subestimat. Destinatarul intratextual al discursului este uneori atât de tare subestimat, că i se explică ce este Biblia („biblia, ştii tu, cartea aia neagră scrisă pe hârtie subţire, pe care copiii o folosesc ca să-şi ruleze ţigări…“). Şi, deseori, naratorul trebuie – dinadins, probabil – să facă glume proaste pentru a coborî la nivelul personajului pe care l-a creat (aici putem bănui că e chiar vina autorului): „Şi, mai presus de toate, scuze, doctore, că mă durea în pix şi de ea!“; „Glumesc, doctore, din când în când îmi mai permit şi eu câte o glumă, cum alţii îşi permit să tragă un pârţ!“. Mai mult, voracitatea narativă care dă rateuri prin aglomerare este dejucată voit deseori de lehamite: „Sau poate că totul nu e decât o legendă, un mit, sau o poveste. Sau ceva ce-am scris chiar acum, neavând altceva mai bun de făcut“.
Romanul Câteva lucruri despre tine este un delir necontrolat. Şi ca scriitură, şi ca atmosferă. Probabil cel mai prost roman al ultimilor ani. Dacă nu, unul dintre marile rateuri ale prozei ieşene. Problemele principale ţin de ficţiunea aglomerată, stilistica extrem de slabă şi de faptul că între doi regizori mari şi un prozator ieşean există doar o singură legătură: un roman ratat. Mă tem că Florin Irimia a creat cel mai plictisitor şi mai delirant narator din literatura recentă.