În articolul de săptămâna trecută remarcam însuşirile de fin portretist ale lui Niculae Gheran. Psiholog, ziceam, născut, nu făcut, scriitorul şi editorul descifrează în limbaj, în fizionomie, în gesturi şi ceea ce nu se vede în fiinţa „de hârtie“a unui autor. Admirabilele portrete din trilogia Arta de a fi păgubaş o dovedesc cu prisosinţă. În galeria lor se înscrie şi cel pe care i-l schiţează istoricului Alexandru Zub, căruia i-a editat Bibliografia critică a lui Mihail Kogălniceanu, un manuscris de peste 1.400 de pagini nu lipsit de „probleme“, cu un termen din limbajul cenzurii de la acea vreme. Apoi Xenopol, Vasile Pârvan, monografii ce fac parte din fondul principal de valori al istoriografiei şi culturii româneşti. Iată-l pe Alexandru Zub, aşa cum l-a cunoscut Niculae Gheran la începutul anilor ’70: „Avea o puritate neobişnuită în priviri şi un zâmbet dezarmant, cu care abia îndrăznea să te contrazică sau să sublinieze o idee ieşită din comun, mai mult ca o scuză, lăsând mereu comunicării o fereastră deschisă. Nici un rid nu-i marca trecerea prin infernul detenţiei, iar părul blond-auriu îi lumina şi mai pregnant trăsăturile juvenile. Doar fruntea, nefiresc încreţită continuu, îi trăda neliniştea interioară, făcându-te uneori să simţi că, deşi alături, cotrobăie cu mintea pe alte coclauri. Alergând mereu contra cronometru, se încăpăţâna parcă să recupereze un timp pierdut. Viaţă de sihastru, împlinită prin carte şi pentru carte, într-o lume ostilă celor hărăziţi să rămână în istoria neamului prin înălţimea minţii şi nu prin agoniseala lor…, obişnuiţi să lucreze mult şi să numere puţin“.
Şi, într-adevăr, Alexandru Zub s-a aflat mereu departe de orice scop lucrativ. În drumurile sale europene a achiziţionat cărţi cu care a îmbogăţit fondul prestigiosului Institut „A.D. Xenopol“ din Iaşi, pe care l-a condus cu competenţă şi discretă autoritate mulţi ani. A refuzat funcţii importante în perioada când la conducerea ţării s-a aflat Convenţia Democrată, pentru a-şi onora misiunea şi vocaţia de om de ştiinţă. Sunt fapte şi poziţionări ce întăresc tuşele definitorii ale unui portret intelectual şi moral.
Într-o zi de toamnă târzie a anului 1976 l-am cunoscut şi eu direct, nu doar din cărţi, pe Alexandru Zub. Ne-am dat întâlnire chiar la Institutul „A.D. Xenopol“ de pe Bulevardul Catargi (atunci Karl Marx), din, vai, imediata vecinătate a clădirii unde a avut loc procesul politic în care a fost condamnat. Avea să treacă apoi pe lângă ea o viaţă întreagă, în fiecare zi, în drumul său spre şi de la institut. Venisem pentru un interviu din seria celor ce le-am publicat în Convorbiri literare şi apoi într-un volum. Alexandru Zub m-a primit într-un spaţiu auster, ticsit de cărţi, documente, fişe orânduite în cutii etc. Ceea ce m-a frapat, între altele, au fost liniştea din vocea sa, care stimula dialogul fecund, şi frazarea impecabilă. Citisem monografiile Xenopol şi Pârvan, ca şi studiul consacrat junimismului (Junimea, implicaţii istoriografice) ce tocmai apăruse. Retorica sa mi s-a revelat ca fiind a aceluiaşi narator de idei şi portretist pe care îl ştiam din cărţile amintite, ca şi din alte texte. Alexandru Zub vorbeşte aşa cum scrie şi scrie aşa cum vorbeşte. Stilul său este stringent, expresiv şi de o limpezime de cristal. Citindu-l, ascultându-l, proape că tânjeşti după o stridenţă. Mi s-a părut firesc să aduc în discuţie şi ideea necesităţii ca istoricul să fie şi un narator care să captiveze nu doar prin conţinut, ci şi prin stil, de vreme ce istoria este, cum invariabil îşi încheie o atractivă emisiune la TVR un mai tânăr confrate al său, cea mai frumoasă poveste: „Există – mi-a spus atunci academicianul de astăzi – cercetători ai istoriei care cunosc enorm de multe fapte, dar care se exprimă anevoie şi trag un profit prea mic din travaliul lor. Probabil că unii dintre ei sunt victime ale prejudecăţii de sursă pozitivistă că forma ar avea o importanţă minimă. Eroarea mi se pare evidentă. Mari istorici au fost, în acelaşi timp, şi mari scriitori. Tacit, Vico, Montesquieu, Gibbon, Ranke, Michelet, Toynbee sunt şi capitole de istorie literară, ca şi Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Kogălniceanu, Bălcescu, Hasdeu, Iorga, Pârvan. Citez în acest sens o mărturisire a lui N. Iorga: «Aş fi vrut din partea mea să am mai mult talent poetic pentru a fi mai aproape de adevăr». Istoricul «plonjează în epoca pe care o ia în studiu încercând să-i surprindă determinările intime, pulsul inefabil. Cu cât valenţa artistică este mai pronunţată, cu atât el are mai multe şanse de a surprinde pulsul epocii şi de a-l comunica cititorilor, contemporanilor săi. Şi nu numai de a comunica, dar şi de a fi convingător»“.
În deceniile ce au urmat am citit mai ales eseistica de o rafinată colocvialitate, pe teme şi subiecte variate, a lui Alexandru Zub, publicată în volume sau în periodice de cultură, ca şi o excelentă carte de dialog cu Sorin Antohi, intitulată Oglinzi retrovizoare. Istorie, memorie şi morală în România ce mi s-a părut printre cele mai definitorii privind profilul său intelectual şi moral. Cu atât mai mult, cu cât Zub e mai degrabă reţinut în a se confesa. Referirile la experienţa carcerală, altminteri discrete, enunţurile, punctele de vedere sunt mereu însoţite, aş spune riguros, de analiza lucidă, obiectivă şi de respectul pentru adevăr. Istoricul observă, de pildă, că „regimul Ceauşescu, instalat în 1965, n-a fost uniform, că protocronismul nu s-a impus de la început, că unele erau aşteptările din primul deceniu al acestui interstiţiu şi altele după aceea, în momentul când Ceauşescu a devenit stăpânul absolut al statului român, al partidului, şi a putut să-şi impună după plac voinţa, cu un aparat ce l-a servit cu obedienţă. Trebuie deci să facem aceste distincţii. Pe de o parte, să observăm că, în primii ani, a existat o propensiune regenerativă, de reconsiderare a trecutului, «valorificarea moştenirii» devenind un program de stat. Aici şi-au făcut loc oamenii de carte autentici, care au lucrat pe texte, au construit ediţii până la zeci de volume, lucru foarte important pentru o cultură relativ nouă în aceste forme moderne. S-a creat astfel un fundament de care nu s-a putut face abstracţie mai târziu, chiar şi în momentele cînd partidul-stat a dorit să controleze mai bine domeniul“. În context, istoricul face trimitere la lucrarea lui Marc Ferro, L’histoire sous surveillance, de unde se poate vedea ce s-a petrecut în privinţa subordonării istoriei în Rusia, nu numai în Rusia Sovietică, ci şi în cea ţaristă, dar şi în astfel de condiţii „a existat întotdeauna un filon critic, şcoli ce au cultivat libertatea de spirit, rigoarea metodologică, o adecvare teoretică în raport cu câmpul disciplinelor despre om în ansamblu. Toate acestea au coexistat, dar într-o măsură prea mică. De aceea, şi sub regimul comunist (de la noi – nota mea) a supravieţuit o istoriografie onorabilă, care continua linia lui Xenopol“. Cât priveşte istoriografia actuală postdecembristă cu ai săi „demistificatori“, între care Lucian Boia, referirile lui Alexandru Zub la „discursul istoric şi seducţia imaginarului“ sunt polemice: „Prea multă ironie strică, prea mult negativism strică, a pune totul în cheie derizorie, atunci cînd omul are nevoie de raportări cît mai solide şi care să-i asigure o continuitate, este contraproductiv“. Şi aminteşte că astfel de demersuri le semnala cu îngrijorare, la vremea sa, şi Vasile Pârvan, autorul Geticii deplângând faptul că „prea mulţi în lumea carpato-danubiană acceptau să ţopăie de la o idee la alta, de la un proiect la altul, astfel încât lucrurile nu se legau, nu aveau minima coerenţă necesară discursului solid, credibil, cu o valabilitate cât mai durabilă“. Tema manualelor alternative, a celor de istorie în acest caz, e una dintre cele ce nu pot fi ocolite. Alexandru Zub are toată autoritatea să se pronunţe „că nu oricine are competenţa de a se rosti en historien“, discursul profesioniştilor fiind „singurul legitim“. Apoi, el observă şi postulează: „Am sentimentul că discursul istoric trebuie să fie elaborat la diverse niveluri, în funcţie de adresant, că există un discurs pentru erudiţi (care «iese din arhivă, ca să se închidă în arhivă»), pentru istoricii de foarte strictă aplicaţie, care îl folosesc pentru a nuanţa. Discursul public însă are alt rost şi trebuie făcut cu foarte multă precauţie, pentru a nu produce reacţii anapoda“. Istoricul trebuie să fie şi o conştiinţă civică şi să comunice responsabil cu publicul preocupat de istoria naţională, acel public care „continuă să se intereseze de elemente ale tradiţiei noastre istorice“, deşi „dispune de nenumărate alte oferte de amuzament şi de informare“. Spiritul critic nu înseamnă autostigmatizare. „Abia dacă pot să-mi explic – mărturiseşte cu o undă de amărăciune Alexandru Zub – de ce, după 1989, s-a creat o asemenea stare de autodenigrare, de acceptare benevolă a unor imagini excesiv de negative, nejustificate de o corectă analiză a lucrurilor, o stare răspîndită cu frenezie în mass-media, care a acaparat deja planeta prin distorsiuni şi reducţionisme specifice. S-a ajuns ca mai toată lumea să fie de acord că românul nu e bun la nimic, că trecutul lui nu e decît o serie de mistificări, că nu avem de-a face, până la urmă, decât cu tentative de a ne construi şi reconstrui un trecut nedemn“.
Dacă istoria este magistra vitae, discursul istoricului trebuie să fie şi un act de conştiinţă. Este tocmai modelul pe care îl reprezintă, prin opera şi atitudinea sa civică, Alexandru Zub, un mare istoric ajuns în această cea mai frumoasă lună a toamnei la o vârstă care îi relevă şi mai mult tinereţea spiritului.
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 491