Cele doua volume publicate de Alexandru Ecovoiu in anii ’80 au trecut pe buna dreptate ignorate de critica.
„Fuga din Eden“ contine doua microromane. „Indarjirea“ prezinta evolutia catre asa-zisa constiinta proletara a minerilor dintr-un Targu Rece, „asezare cu peste opt mii de suflete“, in contextul imediat urmator rascoalelor din 1907. Elementul catalizator al procesului este Dan Potra, agent in localitate al societatii germane de exploatare miniera „Kellerman und Wolf“ si filosof diletant in timpul liber, care lucreaza la un tratat numit „Filosofia privata a individului“. Din instrument neutru al capitalului strain, Potra trece prin stadiul de educator ideologic al minerilor, pentru a sfarsi ca luptator in primele randuri si chiar ca victima a represiunii ulterioare. Relevabila pentru codurile epocii este relatia dintre tema (introducerea in roman a unor personaje mineri era potential subversiva in anii de dupa revolta din 1977) si tratarea ei ortodox-marxista. Sunt urmarite trecerile de la societatea patriarhala, condusa de un sfat al batranilor, la una rudimentar industrializata, caracterizata de munca salariala, concurenta si exploatare nemiloasa. Caracterul parabolic tipic literaturii lui Alexandru Ecovoiu se remarca deja aici; scena este redusa, dar pretentiile ei de reprezentare sunt maxime. Actiunea se compune mai mult din episoade secundare, prin care sunt introduse, cu o intentie tezista de exhaustivitate, tipologii umane si relationale, iar stangacia e vizibila in primul rand prin lipsa de individualizare a materialului (la nivel istoric-cultural, dar si stilistic) si prin cauzalitatile prea fortate. „Fuga din Eden“, a doua piesa a cartii, este compusa secvential, intr-o cheie asociativ-noncronologica, in stilul Anton Holban; tema ar fi aceea a aspiratiilor artistice emise de un ins care le rateaza pe rand, pentru a se reorienta catre dragostea matrimoniala, paternitate si natura. Ratand si aici, se intoarce la scris.
Volumul urmator, „Calatoria“ (1987), include de asemenea doua proze. Cea care da titlul pune un subiect de almanah sub o presiune simbolica: doisprezece calatori intr-un compartiment de tren in noaptea de Anul Nou. Mai interesanta – nu ca literatura – este prima proza, microromanul „Ispita“, plasata la sfarsitul secolului al XIX-lea – inceputul secolului al XX-lea si care, in interiorul tipologiei autohtone a parvenitului, inventeaza un erou negativ cu idei nietzscheene care transpune in mecanismul parvenirii un sistem propriu, aproximabil prin darwinismul social („Citise un articol despre Darwin si ideea de selectie naturala o transpunea aidoma, si-n societate. «Tot o jungla e si lumea… (…) Dreptul celui mai tare nu poate fi doborat…»“). Gavril Albu e si el un filosof amator, al carui tratat este de aceasta data propria viata. Albu urmareste un scop dublu: sa intoarca in favoarea sa relatia stapan-sclav al carei termen inferior il servise in punctul de plecare, eliberandu-se, prin avere, de mecanismul social; si sa se transforme, din personajul perceput de sine si de ceilalti ca „rau“, intr-un om mai bun. Primul obiectiv va fi indeplinit partial prin talentul in afaceri al personajului, care construieste o mare avere si devine „stapan“, nu si liber: dimpotriva, banii ii deturneaza alienarea, focalizand-o pe acumularea compulsiva de capital („ispita“). Al doilea obiectiv va fi ratat prin ratarea dragostei lui Albu pentru invatatoarea Ana. Starea de lucruri se optimizeaza abia cand Albu isi pierde averea si, debarasat astfel de „ispita“, o castiga pe Ana: dar mirajul nu dureaza, intrucat Gavril moare ucis de un fost servitor. Tendenta ideologica a miniromanului – simpla varianta samanatorista recadrata simili-marxist – nu mai trebuie demonstrata.
Cartea care l-a impus pe Alexandru Ecovoiu in lumea literara a fost „Saludos“ (1995; Premiul Uniunii Scriitorilor), unde sunt identificabile elemente tematice si de constructie care alcatuiesc din acest moment marca autorului: distopii, naratori necreditabili prin care sunt disimulati autori incapsulati in stil Matrioska, teoria conspiratiei, oculte planetare, textualism, speculari ale relatiei text-realitate: textul care se transforma in realitate, realitatea care se transforma in text, textul care se amesteca pana la indistinct cu realitatea. „Saludos“ functioneaza in baza a doi naratori-personaje; cel dintai, un fotograf, il intalneste la Paris pe Sey Mondy, unul dintre ultimii supravietuitori ai concursului Tardif-Globe-Trotter, ale carui reguli le inverseaza pe acelea din „Testamentul unui excentric“ de Jules Verne: castigator este cel care ajunge nu primul dupa ce a ocolit Pamantul, ci ultimul. Sey se transforma in Seherezada unor „intamplari extraordinare“ care constituie, „substanta“ romanului si care poarta ascultatorul din Franta si Spania pana in Statele Unite, Mexic, Brazilia, pampas chiliana, India s.a. Sfarsitul rupe naratiunea lui Mondy si introduce o conspiratie planetara, „Ratiuni Superioare“, ce ar fi urmarit „edificarea societatii perfecte“ prin impunerea unui „sistem educational perfect“, intr-o limba unica, mo. Fara sa fie o deturnare senzationalista a traseului anterior al romanului, aparitia „Ratiunilor Superioare“ finalizeaza de fapt o constructie minutioasa si subtila, in care diferentele dintre fictiunea lui Sey si realitatea in care o performeaza incep sa se stearga. Natura Ocultei este de altfel sibilinica, fiind disputata intre mai multe variante: fie o simpla proiectie schizofrenica a mintii fotografului-ascultator, stimulata de calatoriile extraordinare ale lui Sey, fie o distorsiune introdusa in realitate de puterea povestilor lui Sey fie o realitate de aceeasi factura cu aceea a celor doi naratori (ambii, oricum, necreditabili).
„Saludos“ este cartea cea mai buna a lui Alexandru Ecovoiu si, cu un an inaintea volumului intai din „Orbitor“ de Mircea Cartarescu, unul dintre primele romane romanesti de dupa 1989 care prelucreaza relevant voga occidentala a teoriilor conspiratiei. Cartile de mai tarziu ale autorului vor multiplica si autopastisa reteta, cu rezultatul predictibilitatii si al caricaturizarii modelului initial. Deservicii ii aduce lui Alexandru Ecovoiu, pe langa semnele uneori stridente ale autodidacticismului sau (pus involuntar in abis in mai toate cartile: eroii prozatorului tind sa fie autodidacti care ajung departe), si lipsa de versatilitate a stilului, redus la propozitii scurte, multe eliptice, si in care variatiile sunt minime, indiferent de tipul de naratiune sau de narator.
Distopia formulata in „Statiunea“ (1997; Premiul Academiei Romane) este pretextul pentru un neotextualism parabolic care experimenteaza transformarea textului in realitate si invers. Romanul vine din suprapunerea unui scenariu si a unui metascenariu. In scenariu, Statiunea, provincie minuscula a unui Regat, este condusa de un Magistrat care actioneaza ca un dictator si care, impreuna cu alte personaje generice – Filosoful, Romancierul, Eremitul, Eroul –, monologheaza pe tema puterii si a controlului. Aceste monologuri sunt adnotate – in metascenariu – de catre un Autor desemnat si prin initialele A. E., care isi proclama suveranitatea asupra Statiunii si asupra locuitorilor ei, anticipeaza recenzii literare, psihologice si sociologice ale romanului „Statiunea“, face referire la personaje plasmuite in alta parte (inclusiv la Sey Mondy din „Saludos“) si sfarseste, complicat, prin a confunda realitatea unde isi scrie fictiunea cu realitatea din fictiune, fiind internat la balamuc; se declara simulant, dar doctorul schizofrenic in mainile caruia a incaput experimenteaza la randu-i, tratandu-l ca si cum ar fi un nebun autentic etc.
„Cei trei copii-Mozart“ (2001) e o culegere de povestiri scrise in anii ’80 (la cateva dintre ele face aluzii „Statiunea“), majoritatea fantastice si/ sau parabolice. Caracteristica este povestirea „Caligraful“: virgula adaugata de un scrib intr-un tratat incheiat intre doua cetati rivale forteaza instaurarea pacii eterne intre beligeranti. Caligraful va plati eroarea cu viata, dar scrisul sau a influentat istoria. Privite intr-o perspectiva mai larga, prozele lui Alexandru Ecovoiu sufera de un deficit de personalitate, in sens inclusiv local („Vanatorul de lupi albi“ preia poanta narativa din „Menuetul“ lui G. M. Vladescu).
In „Sigma“ (2002), constructia este aceeasi din „Saludos“ sau din „Statiunea“ in sensul in care exploateaza dialectica scenariu – metascenariu. In primul plan, databil candva dupa Reforma, Mentorul, membru a unei oculte care il lansase in istorie pe Martin Luther, planuieste sa demistifice Evangheliile pe care le interpreteaza „realist“: Iisus avusese un frate geaman care ii preluase rolul dupa crucificare si moarte. Episoadele acestei fictiuni religioase alterneaza cu episoadele metatextuale ale „scrierii“ ei. Apare, la fel ca in „Statiunea“, personajul unui Autor care sfarseste prin a fi contaminat de propria-i fictiune: ajunge sa se creada Saul si moare intr-un spital de nebuni, crucificat de pacienti. Probabil ca exista o motivatie pentru oscilarea romanelor lui Alexandru Ecovoiu intre mai multe niveluri de realitate fictionala si incapacitatea autorului de a-si data si localiza scrierile, in general de a produce efect de realitate. Comparatia cu diverse thrillers occidentale care prelucreaza neortodox teme biblice sau gnostice asemanatoare nu poate fi facuta pentru ca, dincolo de palidele coincidente ale subiectului, „Sigma“ treneaza mai mult in metadiscurs decat intr-un discurs tranzitiv care sa faca transparenta o actiune oarecare.
Tema puterii, prezenta in toate cartile lui Alexandru Ecovoiu, reapare in romanul „Ordinea“ (2005; prefata de Ion Simut) in sensul imanent al politicului. Filip, care si-a ratat prin alcoolism toate marile insusiri cu care fusese daruit, se reactiveaza in preajma varstei hristice ca ideolog al Ordinii pe care vrea sa o impuna unei societati macinate, slabe, dezorganizate si corupte. Si aici pot fi inventariate, pe rand, personajul autodidactului (Filip ca politician), tema distopiei (totalitarismul pe care il proiecteaza acelasi Filip) si a Ocultei (numita de aceasta data „Comitetul“), amestecul de lumi si identitati narative. Privind cel din urma aspect, Filip imagineaza tara Virto – de la virtual < virtus, sau anagrama pentru „vitro“ – care ar urma sa se substituie lumii reale; dar cum in cuprinsul romanului Romania este numita constant, „cu cheie“, Virto, romanul ar putea fi „opera“ lui Filip – acesta nefiind altfel singurul „autor“ prezent ca personaj in fictiunea lui Ecovoiu: sunt de amintit alchimistul Johan si scriitorul Ieronim. In rest, cartea e mai mult un „roman-eseu“, cum ii spune Ion Simut, blocat in stadiul unor nesfarsite debate-uri intre personaje in jurul unor chestiuni precum ordinea, libertatea, dictatura, drepturile omului… Partile de roman cu cheie au fost poate influentate de fictiunile lui Ioan Petru Culianu despre „jormani“. Daca acestea erau rele literar dar relevante speculativ, la Alexandru Ecovoiu si nivelul „discutiilor“ este inferior, stabilizat la zona filosofiei de Cismigiu. In rarele ocazii cand iese din eseu, romanul e cu totul pueril (Filip isi pregateste lovitura de stat aratandu-se frecvent in parcarea de langa Parlament, pentru a intra astfel in constiinta politicienilor…).
Alexandru Ecovoiu e autorul unei singure carti mari, „Saludos“. Restul este antiteza ei exagerata.
ECOVOIU, Alexandru (3.XI.1943, Bucuresti), prozator. Este fiul Elenei (n. Minca) si al lui Constantin Ecovoiu, tehnician. Absolva liceul la Bucuresti. Ulterior va fi muncitor, functionar, proiectant, intendent de muzeu, apoi scriitor liber profesionist. Debuteaza in 1979 la „Viata studenteasca“, iar editorial in 1984 cu „Fuga din Eden“. Mai este prezent in „Contemporanul“, „Viata romaneasca“, „Romania literara“, „Luceafarul“, „Contrapunct“ s.a.