Aşa-zisul seism electoral francez şi toate emoţiile reale sau prefăcute pe care le-a suscitat (1) trebuie revăzute la adevăratele sale proporţii. În primul rând, să privim realitatea cifrelor. Frontul Naţional a primit 26% dintre voturi, la un procent de abţineri de 56,5%, adică 26% din 43% dintre votanţi, ceea ce înseamnă cam 11% din corpul electoral. Mai precis: FN reprezintă 4,48 de milioane de electori, Union du Mouvement Populaire (UMP) – 4,03 milioane, Partidul Socialist – 2,7%, Mouvement Démocratique (MoDem) – 1,92%, ecologiştii – 1,7% etc. În schimb, 25 de milioane de electori au preferat să se abţină! Singura concluzie ce poate fi trasă în aceste condiţii, este postura ridicolă a acestor partide. Adevărata victorie aparţine, de fapt, absenteiştilor care au refuzat să voteze atât pentru partidele clasice de la guvernare, delegitimându-le astfel complet (preşedintele Republicii şi prim-ministrul în funcţie, ca şi UMP n-au ieşit prea bine din aceste alegeri), cât şi pentru opoziţiile zise de extremă stânga, care s-au vădit insignifiante. Nici un simulacru previzionist de stânga sau de dreapta nu mai poate masca incapacitatea ansamblului clasei politice de a controla o criză acutizată de la an la an. Dacă adăugăm la asta şi faptul dovedit şi repetat că o majoritate de tineri şi de muncitori au votat pentru FN (2), abandonând toate partidele unei stângi mai mult sau mai puţin radicale sau suveraniste (Front de Gauche – Frontul de Stânga, Nouveau Parti Anticapitaliste – Noul Partid Anticapitaist, Lutte Ouvrière – Lupta Muncitorească, Dupont-Aignan, Union Populaire Républicain – Uniunea Populară Republicană a lui Asselineau), avem o imagine destul de exactă a ceea ce reprezintă cu adevărat aceste partide. Şi răul nu se termină aici: ştiind că PS pierde încet-încet votul emigranţilor integraţi, FN are să devină în curând marele partid al clasei muncitoare şi al micilor clase medii ale francezilor şi ale emigranţilor deopotrivă! (3)
Cât despre România, într-un context social diferit, partidul învingător nu stă totuşi mai bine decât FN-ul francez. PSD-ul şi cei doi sateliţi ai săi, adunând 42% dintre voturi, la un nivel de abţineri de 65,3%, şi reprezentând deci 42% din 35% dintre votanţi, adică 15% din întreg electoratul – nu prea are cu ce se lăuda. De fapt, într-o ţară unde cota abţinerilor depăşeşte 60%, aceste alegeri n-ar trebui văzute altfel decât ca o comedie sinistră; iar bla-bla-urile politicienilor şi un anume segment al intelectualităţii româneşti nu schimbă cu nimic peisajul (4).
Păi cum să iei de bune aceste alegeri când experienţa ne-a învăţat două lucruri: pe de o parte că deputaţii europeni n-au aproape nicio putere politică, în afara votării de decrete care impun dimensiunea capacelor de WC, care interzic brânza ciobanului pe piaţă, tăierea porcului şi distilarea şliboviţei în curtea ţăranului? După cum se poate lesne constata, o majoritate a cetăţenilor europeni au avut bunul-simţ de a le da cu tifla acestor măscărici, aleşi doar pentru a se face că muncesc, pentru a lua parte la unul dintre cele mai rele exemple de politică-spectacol, în care domnii Cohn-Bendit, Bonino, Vadim Tudor sau Becali s-au dovedit actorii perfecţi. Căci puterea nu e nici în mâna parlamentarilor aleşi, nici în mâna Comisiei Europene şi a preşedinţiei acesteia (care nu e aleasă prin vot), ci în mâinile finanţei euro-atlantice: ea dă ordinele de care ascultă alde van Rompuy, Ashton sau Barroso şi comisarii lor. Atunci cine e marele învingător în aceste alegeri-spectacol? şi să nu uităm de abţineri, dragul meu Watson, cu atât mai mult dacă le adăugăm numărul voturilor anulate sau albe… Cine a câştigat, deci? Aşa cum scrie Jacques Sapir, se pare că trăim momentul Chevènement (5).
Totuşi, nu e mai puţin evident că asistăm la o ascensiune masivă şi fără precedent a partidelor anti-europene de dreapta sau de stânga, pe care establishmentul le defineşte drept extremiste, ca şi cum capitalul financiar apărat de partidele zise de bun-simţ – via delocalizări şi emigraţie sălbatică – n-ar fi expresia unei violenţe fără milă, a unei mişcări care a destructurat colectivităţile locale şi naţionale, punându-i pe oameni pe drumuri, sub spectrul a doar două posibilităţi de alegere: ori să devină şomeri sau să rămână plătiţi mizerabil, ori să devină consumatori fără limită şi deci sclavi ai creditelor.
Prea puţin surprinzător pentru cine i-a studiat discursul şlefuit de multă vreme, FN a venit deci să-i reprezinte pe acei oameni care au pierdut totul sau aproape totul, cu excepţia unui singur lucru: ideea că o naţiune suverană îşi apără mai bine cetăţenii decât un conglomerat de colectivităţi unite printr-o suprastructură juridică fără consistenţă istorico-culturală, al cărei unic liant stă în economie, adică în piaţă, în biznisul bancar, în fluxurile financiare şi în exportul-importul de mână de lucru ieftină. O dinamică a capitalismului de tipul al treilea care a generat o nouă burghezie, care nu mai e o burghezie naţională, ci o super-clasă jet-set, pusă bine cu toate puterile pentru a favoriza investiţiile şi colectarea cât mai rapidă a plus-valorii. În aceste condiţii, orice personal politic e bun, că sunt conservatorii, dreptacii zişi „republicani”, sau „stânga” care se pretinde a fi social-democraţia burghezilor boemi, o aliată a capitalului de când hăul. Tot acest personal poate fi permutat (ca şi jurnaliştii, de altfel) în aşa fel încât puterea reală să rămână, în ultimă instanţă, în mâinile decidenţilor viitorului nostru – băncile şi societăţile de investiţii, precum şi a legăturilor lor din superstructura de stat.
De fapt, votul FN m-a făcut să mă gândesc la o afirmaţie de forţă a lui Jaurès, pe care a ştiut şi să şi-o asume: când proletarii au pierdut totul, scria el la începutul secolului al XX-lea, doar naţiunea le mai rămâne. Şi nu e prea târziu – iată o lecţie la care ar trebui să mediteze stânga autointitulată radicală, dacă doreşte să recucerească spaţiul politic şi să regândească destinul omului, care nu trebuie limitat la factorul economic. Dar cum ar putea stânga radicală să viseze la o astfel de cucerire dacă până acum, rămânând mereu cu un pas în urma evenimentelor, n-a fost în stare s-o gândească în radicalitatea sa autentică?
Traducere din franceză de Teodora Dumitru
NOTE:
(1) Să nu băgăm în seamă lacrimile de crocodil ale lui Mélenchon – penibil ca un comic bătrân, care nu mai face pe nimeni să râdă.
(2) Chiar unul dintre posturile de radio franceze oficiale a fost obligat să admită că o anchetă în rândul sindicatelor a arătat că: i) 33% dintre membrii sindicatului reformist Force Ouvrière (FO) – Forţa Muncitorească au votat în primul rând cu FN; ii) în cazul CGT (Confédération Générale du Travail – Confederaţia Generală a Muncii), sindicat apropiat al Frontului de Stânga, FN s-a clasat pe locul al doilea, după Frontul de Stânga; iii) în cazul CFDT (Confédération Française Démocratique du Travail – Confederaţia Franceză Democratică a Muncii), sindicat apropiat de Partidul Socialist, FN s-a clasat de asemenea pe locul al doilea, la egalitate cu MoDem. Este, de altfel, singurul sindicat (compus îndeosebi din cadre şi din funcţionari) care a creditat în primul rând Partidul Socialist.
(3) Televiziunea France 24, 27 mai 2014: „Se numesc Farid, Karima sau Myriam, sunt francezi de origine arabă, musulmani şi… au votat pentru Frontul Naţional (FN). I-au adoptat ideile şi militează pentru propagarea lor în rândul musulmanilor din Franţa”. Iată un fapt cât se poate de nou în peisajul politic francez.
(4) Abţineri: 87% în Slovacia, 80, 5% în Slovenia, 79% în Repubica Cehă, 77,3% în Polonia, 75,7% în Croaţia, 70,8% în Letonia, 70% în Ungaria şi 65, 3% în România.
(5) Jacques Sapir, http://russeurope.hypotheses.org/2322,
28 mai 2014.