Unul dintre cei mai activi membri în „Comisiunea pentru reformarea ortografiei limbii române“ care a functionat pe lânga Academia Româna în ultimul patrar al secolului al XIX-lea a fost V. Alecsandri. Importanta este, mai ales, prezenta sa în dezbaterile anului 1879, soldate cu un Raport întocmit de Titu Maiorescu. De câteva, ori în acest Raport, Titu Maiorescu cedeaza în fata majoritatii, subliniind în mod expres: „Subscrisul s-a unit aici cu parerea majoritatii Comisiuni, numai pentru a nu face dezbinare asupra unui punct de o importanta mai mica, desi crede ca este o abatere de la regula generala primita pentru scriere“.
În acest raport ortografic nu se discuta apostroful – si vom cauta zadarnic atâtea si atâtea alte norme pentru scrierea limbii române, fara sa gasim explicatii despre acesta. Gasim, însa, un argument indirect, pe care-l consideram demn de luat în seama, ca apostroful era însemnat în mod natural, fie strâns, fie larg, dupa curgerea vorbirii. Iata, într-adevar, cum încheie Titu Maiorescu discursul sau rostit în plenul academic la 8 aprilie 1880: „Acesta este rezultatul dezbaterilor urmate în sânul comisiunii, ce ati binevoit a alege pentru lucrarea proiectului ortografiei. Spre a va da un exemplu practic pentru înfatisarea ce ar avea scrierea româna dupa aceasta ortografie, am onoarea a va alatura o transcriere conforma cu regulele aici stabilite. Este „Cântecul gintei latine“, ce l-am transcris, cântat de acel poet si coleg al nostru, caruia natura pare a-i fi dat menirea de a înfatisa generatiunilor contimpurane toata frumusetea eufonica a limbii noastre materne“. Urmeaza, desigur, textul poeziei – care, fiind o aplicatie, ne va interesa în mod deosebit. Iata ultimele doua versuri ale strofei întâi: „Ea merge’n capul altor ginte,/ Varsând lumina ‘n urma ei“. Este evident ca, fiind exemple alaturate de folosire a apostrofului, aici avem de citit conjunct „merge-n“, dar disjunct „lumina n-urma ei“ (grafiem astfel, cu liniuta post-pusa, pentru a sugera diferenta). Implicit, cuvântul „lumina“ cere, în acest caz, un accent suplimentar, devine proeminent în vers, ca si cum am zice „lumina“ si nimic altceva.
Recurgem, iarasi, la repertoriul nostru de exemple – si alegem, din Alecsandri, câteva versuri cu apostrof publicate în „Convorbiri literare“: „Frumos, sublim spectacol e’n fata omenirii/ Când un popor se ‘ntoarce din marginea peirii/ Ti’n foc redobândeste a lui neatârnare“ (poemul „10 mai 1881“; al doilea apostrof este larg); „Noaptea-i neagra ‘n jurul meu s…t Dar nimic nu luce’n zarea“ („Poclonul lui Penes„. Prima oara e spatiu, a doua oara nu este; noi scriem la fel: „neagra-n jurul meu, luce-n zare“). Acestea nu pot fi altceva decât probe de „frumusete eufonica a limbii noastre materne“, cum zice Maiorescu mai sus. Exemple sunt cu sutele, pentru ca întreaga poezie a acestor ani se scrie cu apostrof. Alecsandri, însa, pare a fi poetul care, în comisiile ortografice, verifica noile norme ale scrierii cu propria poezie; mai mult, el va scrie pentru a pune în evidenta aceste norme ortografice, pentru a servi drept exemplu. Este un retorism special, de aparat, mult studiat, desigur – detectabil, însa, numai în contextul acelei scrieri, a lor, a momentului.
Saltat din timpul sau si adaptat noilor norme ortografice, un poet ca Alecsandri devine euphonic, sters, ca si cum ai lustrui un basorelief: adâncimile si proeminentele nu mai exista, liniuta de unire (care rezolva, iata, patru situatii de limba într-un singur semn!) le anuleaza.
Este, poate, momentul sa amintim, aici, o notatie a lui Eminescu pe marginea traducerii sale din „Arta reprezentarii dramatice“ de Th. Rötscher. Ajungând la „accentul simbolic“, poetul scrie în marginea traducerii: „Vezi poezia «Bosforul» de Alecsandri“. El distinge, asadar, într-o poezie a aceluiasi Vasile Alecsandri o nuanta suplimentara a recitarii, foarte greu de redat si de catre artistii (actorii) profesionisti cu mare experienta, si anume acest accent simbolic. Ar fi interesant de urmarit editiile succesive ale textului acestei poezii: ce fel de apostrofuri foloseste autorul în prima tiparitura, daca le pastreaza în cele ce urmeaza, cum sunt schimbate ele de editiile ulterioare. Din experienta editiilor eminesciene, stiu ca apostrofurile se schimba (cele strânse devin largi si invers) dupa epoci, dupa urechea editorului, chiar dupa gust.
Las experienta lui Alecsandri în grija cuiva pasionat si dornic sa continue acest dialog (mi-ar lua enorm de mult timp si alergatura). Ma grabesc spre o concluzie pe care as dori-o oarecum teoretica. În preambul, trebuia sa spun câteva lucruri despre un sector special al studiilor eminesciene, si anume acelea privind versificatia poetului. Am în fata una dintre cartile de exceptie, datorata d-lui prof. Adrian Voica si intitulata chiar asa: „Versificatie eminesciana“ (Editura Junimea, Iasi, 1997, colectia Eminesciana nr. 58). Este, daca nu ma însel, a patra carte a autorului dedicata acestui subiect. Dânsul se ocupa de metrica, implicând ritmurile poemelor eminesciene. Marturisesc ca am privit cu mult scepticism aceasta carte – si cartile de acest fel în general, mai ales dupa ce am gasit acele nuante ale scrierii cu apostrof în timpul lui Eminescu: ce pot face metricienii când nu stiu unde sunt forme legate ori dezlegate în intentia autorului? Ei bine, nu e chiar asa. Desigur, dl Adrian Voica îsi aplica masuratorile sale la textul editat astazi, fara accente, fara „u“ final, fara variantele dialectale (ori locale) din originalul poeziilor, fara indicatiile de lectura (apostrofuri). Ei bine, aflati ca dânsul reuseste destul de binisor sa intre în intonatia eminesciana. Mi se pare ciudat, aproape un miracol; oricum, chestiunea tine de cunoasterea desavârsita a limbii române, de o intuitie formidabila etc. Dl autor nu masoara cuvinte ori propozitii, ci sonuri; dânsul are acel curaj neasteptat, poate, de a merge catre melodia interioara a versului eminescian, de a descoperi aceasta melodie (nu de a inventa una). Practic, ar trebui sa-si ia Conservatorul sub brat si sa stabileasca muzica interna a tuturor poeziilor eminesciene.
Chestiunea este însa urmatoarea: ca sa ajunga la aceste performante, autorul n-a tinut cont de scriere ci a recitat poezia eminesciana pâna la satietate, s-a lasat purtat de cuvântul rostit, de intonatie, de jocul vocalelor. Mi se pare ca ajungem la o concluzie, si anume ca muzica este al doilea suport al poeziei, pe lânga scriere. Muzica, adica, în fond, oralitatea intentionata melodic. Toti poetii nostri din contemporaneitatea lui Eminescu au scris poezii cu melodie implicata. Cât despre Eminescu, toate poeziile sale au o asemenea linie melodica interioara. Acesta a fost un ideal: ut musica poesis, nu ut pictura poesis.
Asta îmi spune mie experienta Adrian Voica. Nu discut, desigur, destul de multele abateri datorate necunoasterii apostrofului la Eminescu; se pare, totusi, ca formele care nu necesita apostrof sunt covârsitor de multe si imprima metrica generala. Revin, însa, la oralitate ca model de salvare a literaturii (cum a devenit, se pare, prin acest exemplu al metricienilor). Dar în vorbirea orala, mai ales în sate ori la piata – si pe strada – sunt foarte evidente cele doua apostrofuri, formele conjuncte si cele disjuncte se deosebesc cu mare usurinsa dupa intentia vorbitorului. Si atunci, ma întreb, totusi, cum stam cu principiul fonetic al ortografiei noastre, dupa care scriem cum auzim? Eliminarea apostrofului din scrierea limbii române mi se pare o încalcare a acestui principiu.
Sa n-o luam, însa în tragic: noi nu vrem sa scoatem lumea în strada pentru apostrof! Ne intereseaza aceasta taina de a scrie în româneste în scopuri pur stiintifice – mai bine zis, estetice: fiind ceva de prisos, care nu trebuie nimanui, este, si aceasta, ceva care misca spiritul, deci place. De altfel, apostroful tine mai mult de retorica – iar aceasta nu se mai preda astazi în scoli.