De 99 de ani, vara, orasul lui Romeo si al Julietei sale cunoaste febra spectacolelor grandioase de opera. Timp de doua luni si jumatate, aproape seara de seara, 15.000 de melomani inunda arena din centrul orasului si asista la seri magice sub semnul stelelor din înalturi si al celor de pe scena. Este o onoare pentru orice artist sa cânte aici. Toate marile vedete si-au înscris numele pe afisele din Piazza Brà pentru unul dintre cele mai celebre festivaluri din lume. Titlurile alese vizeaza în primul rând monumentalitatea productiilor, spre care conduc dimensiunile impresionante ale amfiteatrului roman datând din anul 30 d.C. Nu înseamna ca repertoriul este limitativ. Capodoperele literaturii lirice universale sunt prezente, chiar daca specificul unora inspira mizanscene minimaliste. Multi bani se ruleaza pentru montari, dar si încasarile sunt pe masura. Festivalul de la Arena din Verona este o uriasa industrie care aduna, în cele cincizeci si una de seri ale sezonului, peste 750.000 de spectatori.
În prefigurarea lui 2013, An Verdi-Wagner, dar si An Centenar al Arenei, actuala productie a lui Gianfranco de Bosio cu „Aida“ a evocat montarea din 1913, de la inaugurarea festivalului, datorata eforturilor legendarului tenor Giovanni Zenatello. Figuratie impresionanta, cai si care de lupta, balet numeros si spectaculos, decoruri somptuoase, costume bogate si intens colorate, panasuri din pene de strut, bijuterii, fast, totul a redat atmosfera traditionala a Egiptului antic. Mi-am amintit de memorabila montare clasica a lui Jean Rânzescu, facuta acum aproape saizeci de ani în conditiile de spatiu redus al scenei Operei Române: echilibru, logica, maretie, într-un cuvânt, splendoare. O productie pentru eternitate.
La arena, în rolul titular, soprana chineza Hui He s-a recomandat cu succes drept una dintre importantele voci verdiene ale zilei. Patrunde stilistica maestrului de la Busseto cu înalta stiinta a frazarii, în care sunetele pianissimo, prezente pe tot registrul, îmbraca linia vocala fluida si omogena. Acutele de forta sunt glorioase, bogate si stralucitoare, domina ansamblurile iar expresia este impecabila în conturarea sfâsietoarelor trairi ale eroinei. Confirma astfel tipologia de glas atât de specifica marilor roluri verdiene de maturitate, reprezentata de o voce lirico-spinta în care tesaturile acute trebuie indispensabil servite si prin expunerea unor sunete moi, catifelate, fara ruperea arcului cantabil al frazelor muzicale. Daca i-as reprosa ceva lui Hui He ar fi câteva momente de intonatie eronata, remarcate în ultimele masuri, „Numi, pietà del mio soffrir“, ale primei scene din actul al II-lea sau chiar în finalul ariei „O, cieli azzurri“, îndeosebi pe unele note grave. Pot fi însa abateri conjuncturale.
Fata de o prestatie anterioara, tot ca Radamès la Teatro alla Scala din Milano, spaniolul Jorge De León, un nume nou pe esichierul liric important, mi-a aparut într-o mai buna forma. În rolul generalului egiptean s-a încalzit pe parcursul serii si si-a expus cu succes calitatea, forta, siguranta si penetranta acutelor, îndeosebi ale Si bemol-urilor prezente la tot pasul în partitura tenorala. Este prototipul de artist care serveste cu eroism paginile lui Verdi si se preocupa pentru înmuierile poetice de sunet atât de necesare în aria „Celeste Aida“. Le-a reusit însa pe deplin în liricul duet final. La pasiv, as nota un vibrato mai accentuat pe unele note centrale si, data fiind dorinta de a epata, emiterea cu avânt sporit a unor sonuri înalte, cu rezultanta în situarea peste tonul corect. În aceeasi directie, De León fragmenteaza chiar fraza muzicala pentru obtinerea unor efecte mai prelungi, spectaculoase, cum ar fi în ultima replica a actului al III-lea, „Io resto a te“.
Baritonul Ambrogio Maestri (Amonasro) are o voce stâncoasa precum îi este si statura uriasa, de aproape doi metri. Servit îndeosebi de momentele puternice ale rolului, „Suo padre!“ (actul secund) sau „Dei Faraoni tu sei la schiava!“ (actul al III-lea), italianul se fereste sau… îsi arata neputinta la unele desene melodice calde si duioase, precum celebra fraza „Pensa che un popolo vinto, straziato“ din duetul cu fiica sa. Si, din nou, gândul mi-a zburat catre un mare artist român, baritonul Serban Tassian, model de lectura complexa a rolului tatalui Aidei, tot acum aproape sase decenii.
Amneris a fost mezzosoprana maghiara Andrea Ulbrich, cu cânt în care forta este predominanta. Deloc visatoare la chemarile fierbinti „Ah! vieni amor mio“ (note de Sol atacate prea dur), deloc subtila si insinuanta în duetul cu Aida, artista a dovedit si inegalitati în derularea continua a frazelor ascendente acute din duetul cu Radamès. Altminteri, glasul este bogat în armonice si incisiv condus.
În alte roluri, au fost distribuiti italienii Giorgio Giuseppini (Ramfis), Carlo Cigni (Regele), Antonello Ceron (Mesagerul) si, cu frecvente defecte de intonatie, Maria Letizia Grosselli (Marea Preoteasa).
Nu o uit pe renumita balerina Myrna Kamara, cea care a sosit în scena la tabloul triumfal rostogolindu-se, învesmântata într-un halat auriu, precum Elizabeth Taylor într-un covor în fata lui Rex Harrison (Caesar), cadru de referinta din faimoasa pelicula „Cleopatra“ de Joseph Mankiewicz, clar inspiratore pentru coregrafa Susanna Egri.
Dirijorul israelian Daniel Oren m-a surprins mai mult neplacut, fata de vasta sa experienta si, nu în ultimul rând, fata de solida sa reputatie. La pupitrul Orchestrei si Corului Arenei din Verona, a condus cvasilicentios cu accelerando-uri distructive de echilibru în scenele de ansamblu din actele I si II, cu tempi prea rapizi în tabloul triumfal ce l-au privat de maretia scriiturii si cu variatii agogice nejustificate dramaturgic în duetul Amneris-Radamès. Sigur pe bagheta, Oren a urmarit bine platoul iar instrumentistii si coristii au raspuns calitativ la impulsurile sale desi, conceptual, acestea nu au tinut cont de rigoarea verdiana.
În final, o mentiune necesara, care poate lamuri unele zvonuri. Citesc pe Wikipedia (versiunea engleza) ca în 2011 a fost instalat la Arena din Verona un sistem electronic de întarire a sunetului. Cel putin în locul pe care l-am avut, foarte bun, acesta nu s-a facut simtit. Poate doar sus, departe, pe coama arenei, la „gradinata“.