Cristian Ardelean, Agenţia, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2013
Hunting game, level 0
„Vezi tu, nimic nu mă scoate în sărite mai mult decât cumulul de vicii. E de prost gust. ş…ţ Cum să intri băut într-o agenţie? ş…ţ Nu ai nevoie «să-ţi faci curaj». În agenţie trebuie să calculezi. Să calculezi. Cifre peste cifre, probabilităţi. şansa să se ducă pe copcă tot, indiferent despre ce suma vorbim, este foarte mare“ (p. 10). Nu e vreo replică dintr-un film despre jocurile de noroc din Las Vegas, deşi s-ar încadra perfect în Casino-ul lui Martin Scorsese, ci doar un citat din Agenţia lui Cristian Ardelean. Agenţia e un roman al românului-victimă, dornic de adrenalină, entuziasmat de fiecare gram de noroc ce nu îi e destinat.
Nemulţumit de profesorat, Vasile Popa – numele de cod al naratorului – găseşte în pariurile sportive o sursă de a câştiga bani. Dincolo de fierbinţeala financiară, Vasile Popa are nebunia să prevadă cât poate abuza de soartă. Prin venele sale, sângele curge încărcat de risc şi de indiferenţă faţă de repercusiuni, de răzvrătire împotriva rutinei vieţii: „Fără îndoială, destinul lui nea Curcubete avea să mă atingă şi pe mine“. Conştient de propria decizie, îşi asumă primejdia de a-şi da viaţa în schimbul unui bilet jucat la agenţie. Înţelege totuşi că murind nu va atrage atenţia. Îi vine în minte exemplul lui „alde Curcubete“ (p. 10), un „ciufut fixist“ (p. 10), care are parte de o moarte suspectă, cauzată, în opinia lui „Vasile Popa“, de pierderea unui pariu insignifiant: „Cum să te omori pentru un meci, mai ales că nici n-ai pierdut o avere?“
(p. 15). Curcubete îi predă ştafeta naratorului (al cărui profil rămâne anonim) sau oricărui personaj dispus a-şi pierde liniştea. Citit până la ultima pagină, romanul devine fie un bilet spre patima pariurilor (nu degeaba autorul derutează cu atâta filozofie a numerelor şi, pe deasupra, îi mai lasă şi moştenire cititorului o listă întreagă cu meciuri „norocoase“), fie un testament al unui profesoraş fraierit de destin.
După principiul orice faptă rea se pedepseşte, Vasile Popa ajunge să fie părăsit nu doar de iubită, dar şi de orice dorinţă de a mai trăi. Deşi confortul vieţii îi este de acum înainte asigurat, profesoraşul cade într-o depresie, fiind conştient că goana după avere nu i-a adus decât singurătatea de care se lovise şi Curcubete. Instrucţiunile şi sfaturile pe care le lasă presupusului său urmaş sunt de fapt un déjà vu al scenei din apartamentul lui Curcubete. E un fel de hunting game. La ce level se va ajunge, vedem la final!
Prinţ şi cerşetor?
De la nea Curcubete până la genericul „tu“ din finalul romanului, personajele sunt victime ale destinului. Agenţia este catalogul de instrucţiuni al unui joc de calculator. Atât nea Curcubete, cât şi protagonistul romanului, al cărui nume rămâne în anonimat, sunt marionete ce lasă drept moştenire un destin finalizat printr-o moarte suspectă. Singurătatea pe care povestitorul nu şi-o poate explica atunci când îl cunoaşte pe nea Curcubete îl va bântui pe acesta în finalul romanului, când, părăsit de Ileana, rămâne doar cu valiza de bani: „Acum intervii tu. Ţi-am spus că eşti mai important decât crezi. Un discipol pregătit să-şi ajute maestrul pe ultimul drum. Eşti pregătit?“ (p. 176). Aşadar, cititorul este un ucenic. Cartea are deja un profil al cititorului. Se mizează pe acest lanţ al unor suflete slabe de înger. Autorul lasă romanul deschis, finalizat printr-o scenă reluată, cu valiza de bani pe pat, cu foile şi pixul pregătit, cu un protagonist care se va sinucide asemeni lui Curcubete (el însuşi recunoaşte că va avea destinul bătrânului). Dacă jocul va continua, următorul anonim va fi cel care va dezvălui numele succesorului lui Curcubete.
Pe lângă subiectul principal al cărţii, Cristian Ardelean aduce cât mai aproape de cititor spaţiul intim al protagoniştilor, implicând sentimente, concepţii şi regrete, toate însă cu subînţeles. Femeia de lângă el devine în câteva scene centrul de focalizare al atenţiei acestuia: „Era atât de frumoasă, eram atât de norocos. Doar pe ea o aveam, era singurul sens al acumulãrii de bani. Dacă n-ar fi fost ea, m-aş fi oprit din pariat. Eu
n-aveam ce să fac cu ei. Şi acum, îi puteam oferi tot ce-şi dorea, sau în curând, în orice caz“ (p. 108). Cuvinte cu dublu sens? Frumuseţe, noroc şi bani. Totuşi, visul american este de scurtă durată pentru cei doi profesoraşi români. Scrisoarea pe care Ileana i-o lasă în final, şi în care îl părăseşte sub motivul că nu se simte iubită, este declinul psihic al bărbatului ce îşi dă seama că, deşi are bani, l-a năpustit singurătatea. Este o reluare a destinului „curcubetian“. Faustianul protagonist, care aspiră la absolutul financiar, rămâne un cetăţean sătul de arfele statului, care îl prigoneşte cu un salariu de nimic şi cu un post de profesor batjocorit.
Vânat şi vânător
Pentru Arghezi moartea e un joc de-a v-aţi ascunselea, un „joc viclean de bătrâni“, acelaşi joc pe care protagonistul romanului Agenţia îl pierde în faţa hazardului, recunoscând că „Moartea, spre deosebire de viaţă, trebuie să aibă întotdeauna un motiv, până şi când vine din exterior“ (p. 177). După primele pagini se observă că nu e un roman destinat unui simplu capriciu uman. Ceea ce se află dincolo de acţiune stă într-un sens mistic al vieţii, al unui pariu universal de noroc, în care, dacă îl pierzi, te alegi cu un destin asemenea lui „alde Curcubete“. E mai degrabă un roman moralist, ce vorbeşte despre lipsa de autocontrol a maşinăriilor umane, ahtiate după putere şi bani, ale căror fapte se întorc împotriva lor, garantându-le moartea. Autorul e neînduplecător cu astfel de marionete ale societăţii, lasându-le să crească în propria lor glorie interioară şi tăindu-le apoi avântul pentru a le aduce într-o stare de depresie, sinonimă cu moartea.
Mafiotul Sandu, cel care vrea să-i afle secretul succesului protagonistului, ajunge să fie strivit de o maşină de noroc din agenţie. Ghinion? Lăcomie? Cert e că a fost pedepsit, iar moartea sa a fost salvarea falsului Vasile Popa. Nea Curcubete, acea „păpuşă de cârpă“
(p. 15), îşi explică moartea prin cea a protagonistului: lăcomia şi setea de înavuţire. Însuşi protagonistul, aflat lângă cadavrul spânzurat al lui nea Curcubete, preia asemeni unui fiu devotat meseria acestuia: „Rolul meu era doar de instrument al destinului. De pix ce rescrie viitorul“ (p. 33). Cu riscul de a încălca legea literei lui Dumnezeu: „Lăcomia! Da, de ea trebuia să mă feresc ca de un monstru cu şapte capete. Dacă aveam să-mi aflu sfârşitul acolo, în agenţie, doar lăcomia mă putea răpune, infiltrată în pivniţa umedă a sufletului“ (p. 33).
Romanul e mai degrabă un scenariu al unui thriller cu bande mafiote, ahtiate după bani, cu profesori aspiranţi la plaje însorite şi traiuri fără grija zilei de mâine, care îşi fabrică vise nu la vreo agenţie de turism, ci la o agenţie de pariuri din cartier, o adevărată biserică de secol XXI pentru oricine vrea să cotizeze la propria-i fericire. Satisfacţia cititorului român vine, într-adevăr, şi dintr-o imagine vie a societăţii, mai precis, a profesorului ce renunţă la principiul comenian al optimismului, căutând veşnic o modalitate de a-şi înmulţi salariul mizer oferit de stat, nicidecum de a educa o gaşcă de puştani de bani gata.
Casa de pariuri devine fason, care oferă câştigătorilor o stare halucinantă, mai ales când au parte de satisfacţii, „când te joci cu zilnic cu hazardul, când încerci să-l manipulezi, organele statului par nişte simple maşinării defecte, simpatice“ (p. 15). Scopul romanului e dublu: fie de a capta cititorul între coperţile sale şi de a-l corupe în statistici şi numărători, fie de a-l trata ca pe o simplă lectură în care încă un lacom românaş este pedepsit când speră la o viaţă demnă de un om.
Agenţia este un roman al cyborgilor, în al căror creier s-a produs o eroare a codului binar. Altfel spus, aceste maşinării însufleţite sunt programate la auto-distrugere în cazul oricărei erori a sistemului de operare. Virusat sau nu, psihicul lor cedează presiunii exterioare, aşadar… game lost.