Greu de spus care este sursa antipatiei profunde pe care Agassi a nutrit-o contra germanului Boris Becker. Ca tenismani, mare a fost si unul, si celalalt. Boris a câstigat sase titluri de Grand Slam: Australian Open în 1991 si 1996, Wimbledon în 1985, 1986 si 1989, disputând nu mai putin de sapte finale, fiind si cel mai tânar campion al All England Club din istorie (17 ani si 7 luni), precum si US Open, în 1989. Pupilul lui Ion Tiriac a fost lider mondial, a câstigat pentru Germania Cupa Davis si medalia olimpica de aur la dublu în 1992 la Barcelona. Boris Becker nu doar ca a marcat tenisul prin personalitatea si precocitatea sa, dar a si contribuit la formarea unei altei viziuni cu privire la ce înseamna jocul de serviciu-voleu si ritmul progresiv de joc. Mai mult decât atât, Boris a fost si un gânditor al sportului alb, iar cine-i urmareste discursul din, de pilda, documentarul BBC „Wimbledon Breakers“ sau dintr-o alta productie BBC dedicata lui John Mc Enroe, va întelege ce înseamna inteligenta analitica si aplombul retoric. Becker, alaturi de suedezul Stefan Edberg, cei doi chiar înaintea lui Pete Sampras, au oferit exemplul celui mai desavârsit tenis de atac jucat vreodata.
Prin urmare, de ce nu l-a înghitit Andre pe Boris? Stim, vezi cazul Tarango, ca Las Vegas Kid antipatiza cu greu pe cineva, dar odata pornit, nu mai putea fi oprit din resentiment… Se pare ca umoarea negativa fata de tenismanul vest-german a început sa o nutreasca Agassi datorita arogantei pe care, sustine el, i-ar fi aratat-o Tarul Boris pe la începuturile carierei minunii blonde din desert. Un meci de Cupa Davis la München, contra RFG-ului, l-a pus pe Andre într-o ipostaza neplacuta, determinându-l sa traiasca la cote extrem de înalte intensitatea unei rusini dificil de gestionat. Ulterior, întâlnirile lor au fost mai toate nu numai foarte spectaculoase, ci si teribil de încinse, chiar daca nu la modul explicit. Amândoi stiau sa-si controleze pornirile agresive, dar, pe de alta parte, posedau deopotriva arta de a provoca sistematic adversarului o tensiune abil camuflata în sportivitate desavârsita. Desigur, pe cât de temperamental si irascibil, pe-atât de lucid si obiectiv, Andre Agassi si-a respectat autentic preopinentul. Iata ce spune despre roscovanul gigant teuton: „La Indian Wells, în februarie 1988, îmi croiesc drum pâna în semifinala, unde trebuie sa-l înfrunt pe vest-germanul Boris Becker, cel mai cunoscut jucator de tenis din lume. Acesta se bucura de o alura impunatoare, cu coafura lui surprinzatoare aplicata unui ciuf sârmos si ruginiu, si cu picioarele sale ce ajungeau pâna la nivelul mijlocului meu. Neamtul se afla în cea mai buna dispozitie de joc, dar nu stiu cum se face ca am câstigat cât ai bate din palme primul set. Le-am pierdut apoi destul de usor pe urmatoarele doua, iar în cel de-al treilea batalia a fost crunta. La final am parasit terenul schimbând pe furis priviri sumbre, ca doi tauri aflati la rut. Mi-am jurat sa-l înving la proxima noastra confruntare“ (op. cit., ed. fr., pp. 156-157).
Iata si episodul din finala Cupei David disputata între RFG si Statele Unite în capitala Bavariei: „Înca din primul meci ma vad obligat sa-l înfrunt pe Becker. În Germania, el este considerat practic un zeu, iar fanii lui fac o harmalaie ca de tunet; douasprezece mii de germani aclama fiecare lovitura a teutonului, în vreme ce mie îmi fluiera fiecare gest. Si totusi presiunea asta nu ma tulbura, de parca as fi intrat profund în zona?. Poate ca nu e tocmai zona, dar sigur este zona mea. Mai mult, acum câteva luni mi-am promis sa nu mai pierd niciodata în fata lui Becker, si am început promitator meciul, gata sa-mi împlinesc juramântul. Am doua seturi în fata, prietenii mei J.P., Philly si Nick sunt singurii care ma încurajeaza în oceanul de germani din tribuna, dar eu îi aud. Se-anunta o zi frumoasa la München. Pe urma, îmi pierd concentrarea si în consecinta si încrederea de sine. Pierd un ghem. În clipa schimbarii terenului, ma îndrept spre scaun, complet descurajat. Imediat, mai multi oficiali germani încep sa mormaie nu stiu ce. Ei îmi cer sa ma întorc pe teren. Partida nu s-a terminat.
– Va rog sa reveniti, domnule Agassi. Reveniti.
Becker se strâmba de râs. Publicul izbucneste si el în rafale de râs. Ma întorc pe teren si nu stiu cum sa intru în pamânt de rusine. Parca m-as fi întors în timp, la Academia Bollettieri, umilit de Nick în fata tuturor elevilor. E deja de-ajuns ca am fost umilit de presa, cum o sa suport sa fiu batjocorit si de public. Pierd ghemul, seturile, meciul“ (op. cit, pp. 168-169).
Mi se pare destul de clar ca adversitatea agassiana la adresa lui Becker nu este una directa, ad personam, ci o reactie care, sub nominalizarea explicita, ascunde adevaratul context al producerii sale: respectiv, o umilinta straveche, din pubertate, care si ea trimite la alta înca mai arhaica, din prima copilarie, ce desigur ca are legatura cu persoana lui Mike Agassi, acel veritabil padre padrone. Ce-i drept, nici tenismanul german n-a dat dovada de prea multa generozitate, sfidându-l pe oaspete si colaborând simbolic la linsarea sa sonora de catre cei douasprezece mii de compatrioti din tribuna. Cum sa uite Andre asa afront, el, un rebel, un revoltat, un ins extrem de mândru si de sensibil? Iar dusmania contra lui Becker, de vreme ce s-a pornit, nu va mai fi chip sa fie întoarsa din drum. Pacat. Doi mari jucatori, doua mari minti ale tenisului – si o neîntelegere cu accente radicale. Înca o data, pacat.
NOTE:
1. Pentru tenismanii de nivel inalt, a intra in zona inseamna a atinge o stare de gratie absoluta, cand totul merge ca uns, iar eleganta jocului se impleteste netensionat cu eficacitatea sa. Nu poti infrunta un adversar care a intrat in zona, spune Ilie Nastase, ci trebuie doar sa astepti si sa te rogi sa o paraseasca inainte de incheierea meciului, pentru ca sa incepi sa joci si sa castigi si tu mingi, in cele din urma (n.m., V.P.).