O. Nimigean, Nu-ţi garantează nimeni nimic (antologie), Casa de Editură MaxBlecher, 2014, 368 p.
O. Nimigean, Nanabozo, Cartea Românească, 2014, 110 p.
Motto: „(nu te speria dacă nu mai poţi scrie/ poezia nu înseamnă depăşirea producţiei la hectar)“
„(ciorna)“, O. Nimigean, Nanabozo
În revista Timpul, o încercare lăudabilă de readucere în discuţia actuală a poetului (deci a categoriei autorului) O. Nimigean. Nu spun că nu e necesar, în ultima vreme am avut parte de mişcări ample în jurul cronicii literare (au renunţat, pe rând, mai toţi criticii douămiişti la a mai scrie recenzii, au murit câteva reviste), iar discuţiile par să intre într-o nouă fază de bilanţ poetic. O. Nimigean, evaluat ca poet doar „din mers“ în ultima vreme, ca mai toţi nouăzeciştii care au părăsit arena, trebuia să intre (sau să fie băgat) în discuţie cumva: de unde un dosar (de ce omagial, totuşi, nu ştiu) odată cu lansarea antologiei „Nimeni nu îţi garantează nimic“, publicată la Casa de Editură Max Blecher în 2014. Însă ceea ce-i va surprinde de-a dreptul pe cititorii acestui dosar, pe lângă aerul de ianuarie aniversar (’80) în presa culturală pe care îl respiră gestul (laudatio premeditat şi nemediat), este lumina proastă în care, involuntar, recenzenţii (parteneri ai unui soi de dialog despre condiţia „poetului bun“) îl pun pe autor.
Cel mai dur cu poetul (deşi încearcă să-l laude) este Daniel Coman: „Dacă e să căutăm un exemplu elocvent pentru cum se înfăţişează poezia poetului ieşean, l-am găsi într-o femeie gurmandă & gourmet a shoppingului“. Dar nu numai. Andrei C. Şerban îl „rade“ pe Nimigean spunând că se trage singur de păr: „De fapt, metoda baronului, tradusă în teorie literară, pare să fie unul dintre mecanismele principale prin care textul, care ajunge să îşi definească de unul singru o cinetică proprie, capătă amploare: autosemantizându-se“. Sau, lăudând eterogenitatea autorului, Ioan Şerbu îşi intitulează cronica Vorbărie, vorbărie, poezie. Traducerea gestului sincron îmi apare astfel: responsabilizându-se pentru a scrie textul, căutând metaforele cele mai potrivite, cei trei cronicari trădează un bun-simţ insurmontabil. Adică, deşi un dosar „Nimigean“ trebuia făcut laudativ, semn de apreciere (presupun, nu fac nimănui un proces de intenţie), subconştientul a lucrat abil în cazul celor doi. Ne putem gândi că, deşi au conceput cronicile cu intenţii bune, un subsol inactiv al lecturii a fost actualizat în momentul redactării textelor: ceva din chiar bunul lor simţ critic – ontologic – nu i-a lăsat să nu pişte puţin poetica autorului nouăzecist.
Panorama
Mihaela Ursa, în prefaţa antologiei apărute la Casa de Editură Max Blecher, trasează câteva direcţii în evoluţia autorului O. Nimigean. Într-un text intitulat Un exerciţiu de îmblânzire, criticul vorbeşte despre rezervele sale faţă de poezia acestuia până la o revizuire după douăzeci de ani. Aici putem găsi profilul foarte bine creionat al lui Nimigean: „fost poet underground asociat uneori cu estetica contestatară junk, cu refuzul valorilor de mainstream, Nimigean se confruntă astăzi cu asimilarea în cultura oficială, şi încă în raftul cărţilor exemplare ale epocii sale, lucru niciodată simplu pentru autorii nonconformişti“. Ce-i drept, faptul că autorul a fost rareori adus în discuţia canonică actuală ca poet ţine de acea atitudine personală pe care, vizibil spre finalul anilor ’90 (înfiinţarea şi demararea proiectului „Club 8“ – vezi Cartea roz a comunismului etc.), a propus-o permanent. Canonizarea contravenea urgenţelor ideologice ale proiectelor. Pe lângă asta, prin programul anti-doctrinar, însă ahtiat cultural, Nimigean nu a lăsat vreodată senzaţia că poate fi un poet recognoscibil sau original (în sensul de direcţie nouă). El a făcut parte din acele direcţii experimentaliste (care îşi culeg fructele cel mai mult în anii 2000 – şi după – printr-o plajă tot mai mare de „inovaţiuni“), refracţii sintetice ale cercurilor ludice ale anilor ’80.
Nu degeaba Marin Mincu vorbea despre „ironia fină“ ca instrument principal al poetului. Pentru că un altul nu poate fi detectat în creuzetul textual. La fel cum nu e întâmplătoare asemănarea cu Ion Mircea şi Adrian Popescu (referitor la structura formală a poemelor lui Nimigean). Avem astfel un poet dificil de receptat: neintegrabil unei categorii stilistice, separat de generaţie (haotică şi inconsecventă în sine, probabil cea mai eclectică şi diversă promoţie postbelică) prin proiectul mereu progresist şi refuzul formalizării, Nimigean pune obsesia tematică (ideologică, fie) în faţa coerenţei poetice. Deasupra este tutelar un underground intelectualizat. Probabil cel mai reuşit moment al autorului (ca proiect unitar) este „planeta 0“. Ce-i drept, acesta este şi cel mai riscant: urcă spre o metafizică stilizată permanent. Aici însă, convenţia volumului este mai uşor suportabilă decât debandada stilistică ce acoperă (pe mari porţiuni) eşecul la care sunt predispuse intrinsec formulele alese. Şi spun asta pentru că, oricât de mult am citi Nimigean, nu putem scăpa de senzaţia poeziei intelectualiste: organicul mimat şi asumat ca meta-poziţie, metafora aleasă din câteva grile posibile şi, de ce nu, o anumită aroganţă a firescului (un soi de cotidianism povestit din fotoliu, artificial şi livresc în mare parte).
Actualizarea
Astfel, urmărind parcursul său, cititorul nu poate decât să strângă din dinţi până ajunge în punctele cu adevărat reuşite. Pentru că, în cele trei sute şi ceva de pagini ale antologiei Nu-ţi garantează nimeni nimic şi în cele o sută şi’ ale volumului Nanabozo, apărut în 2014 la Cartea Românească, momentele bune pot fi numărate pe degetele de la o mână. Pentru că acesta este riscul registrului: joculeţele textuale se inserează ca un reflex în poetica acestuia, iar tematicile se intersectează, deconstruindu-se una pe cealaltă. Altfel spus, în acest context, vocea poemelor nu reuşeşte să lege lucrurile despre care vorbeşte. Mai mult, siguranţa intelectualismelor păcăleşte uşor sistemul de triere (post-scriere) al autorului: ca şi cum livrescului i se permite orice. Se plânge mult în poemele lui Nimigean, iar acest plâns este rezolvat în aceeaşi cheie ironică. Se vorbeşte mult despre singurătate şi inaderenţă, apar şi câteva momente de calofilie, însă toate sunt puternic balansate (şi lectura descentrată) de schemele textului. Caracteristicile poeziei lui Nimigean (ca în cazul fiecărui autenticist) ţin de angajamentul meta-textual. Şi parcă de prea puţine ori poetul părăseşte această convenţie a conştienţei actului scriiturii. De aici şi convenţia formală: anaforă, sincope etc. Nimigean lucrează mai mult asupra câtorva stări identice pe care le epuizează prin nenumărate încercări.
Şi cel mai ciudat e cum această voracitate culturală (dezinhibată şi lăsată mereu să se desfăşoare) şi experimentul discursiv (până la poemele „sms“ ale volumului) se întâlnesc cu elementele intimităţii. Urmaşii direcţi ai lui Nimigean ar părea în astfel de momente Manasia sau Leac. Dar asta la nivel de compoziţie. Însă, ceea ce Manasia temperează bine în poemele sale (discursul sentimental) rămâne la Nimigean doar o altă asumare textuală. Şi, printre atâtea asumări, avem senzaţia că asistăm mereu la un joc al anulărilor: „mi-o închipui non-stop/ mi-o închipui în fel şi chip (…) (mi-e dragă dragă dragă)/ inima îmi scînceşte/ ca o focă greoaie şi fericită/ care se joacă singură/ care face tumbe caraghioase/ pe banchiză“. La fel, asumarea şi dorinţa de a se juca în poeme oferă secvenţe stupide: „acum ţiuie lung şi subţire/ chiţăie drăgălaş piiii/ frigiderul indesit/ e de fapt un porcuşor de guineea“. Şi, dincolo de câteva momente reuşite (şezlong – ambele poeme şi ciclul intermediar – mai aşezat şi mai bine structurat), volumul ne lasă cu impresia unei construcţii plate şi previzibile.
Nu pot interpreta (acum şi cu o antologie în faţă) parcursul lui
O. Nimigean decât astfel: poet aparent de nişă, complex şi intelectualizat, însă fad când vine vorba de vitalitatea poetică şi deseori ridicol prin ridicarea la fileu a acelor asumări textuale, el rămâne până astăzi tributar eclectismului. Mai mult, mimarea poeziei în formele prestabilite şi detaşarea faţă de programul ei costă mult la lectură. Am mai spus-o şi în legătură cu romanul Mortido: mi se pare că (în afară de câteva poeme reuşite) O. Nimigean este autorul unei singure cărţi. Repunerea poeziei sale în discuţie poate fi un act necesar, dar nu unul care obligă la inconştienţă critică. Nimigean este un poet inegal, interesant pentru experimentele sale care au lărgit perspectivele literare în anii ’90.
Însă, pentru autorul Rădăcinii de bucsau, nu văd de ce ar fi o problemă nimicul acesta.