Iubirea nu glumeste, e grava.
IbrAileanu
Nu mai tin minte cine – de Botton? – spunea, undeva, ca moda shopping-ului a intrat in constiinta publica odata cu Emma Bovary. Cand eroina lui Flaubert merge la Rouen sa-l intalneasca pe Léon, foloseste ca pretext, in fata sotului, interesul pentru pian. In fapt, ea profita de prilej, dar atunci nu este singura data, pentru a cheltui sume importante de bani pe lucruri care nu-i sunt neaparat de trebuinta (perdele, covor, stofa pentru fotolii, rochii si diferite articole de toaleta etc.) – asemenea multor femei din zilele noastre –, sume care ii aduc, in cele din urma, ruina. S-ar putea spune, fara exagerare, ca nu doar shopping-ul a intrat in lumea curenta odata cu Flaubert, ci si primul faliment cauzat de cheltuieli nechibzuite si neachitate.
De notat ca si Adela, personajul lui Ibraileanu, merge la cumparaturi. La ea, insa, aceasta indeletnicire, atat de in voga azi, nu este o adictie – nefunctionand ca un substitut pentru placeri fizice – si, ca atare, nici nu are consecinte nefaste din punct de vedere financiar – cheltuielile pe care le face ea fiind strict necesare pentru casa. Cu toate astea, Ibraileanu le considera suficient de semnificative, in contextul romanului, pentru a le mentiona. Cum procedeaza Adela? In buna masura ca o gospodina din zilele noastre, „cu lista“, nu la intamplare, nelasandu-se ademenita de „produse“ asemenea unei dependente de shopping. Asadar, noteaza Codrescu, „am insotit pe Adela in cateva magazii, din care a selectat metodic tot ce insemnase pe o lista inca de acasa. Fiecare articol era sters in lista cu micul creion si, cand programul fu epuizat, ne suiram in trasura noastra ingusta si harbuita, spre a ne intoarce acasa“. Accentul cade, aici, mai degraba pe cum decat pe ce.
In alta ordine de idei, nu lipsita de interes este aparitia, la noi, odata cu romanul „Adela“, a ideii de „lecturi de vacanta“, lecturi diferite de cele „serioase“, din restul anului. Iata, spre edificare, in ce consta biblioteca estivala a doctorului Codreanu: „cataloagele catorva librarii straine si un dictionar portativ, cartile de capatai care, impreuna cu Diogen Laertiul, repertoriu de cancanuri (1) si idei antice de la Cosman si gasit din intamplare la un anticar… alcatuiesc biblioteca mea estivala“. Asadar, cum sustine insusi autorul, o „lectura placuta, reconfortanta.“ Autorul distinge chiar un moment special, de „lirism intelectual“, reprezentat de cataloagele librariilor. (Si ele o forma de „cancan“, la urma urmei.) De ce lirism? Fiindca ele trimit la amintirea vreunei lecturi si la imprejurarile in care ai facut-o. De mentionat ca doar pentru un intelectual de talia doctorului Codrescu este operanta aceasta distinctie; Adela, la 18 ani, in plina vara, se lupta din greu cu Tolstoi. Am putea, desigur, la o adica, sa avansam ipoteza deloc riscata ca gusturile pentru lecturi atat de serioase ale Adelei se datoreaza influentei si sugestiei doctorului Codrescu. Sa precizam, daca mai este nevoie, ca, pentru Codrescu, „cancanurile“ au un iz ceva mai rafinat decat in zilele noastre, chiar daca Diogene Laertius ii satisfacea, si el, gustul pentru barfa, gust caruia i se lasa prada contemporanii nostri.
Dar Ibraileanu introduce in literatura romana nu doar ideea de cancan „subtire“, cu tenta „intelectuala“, ci, mai ales, acea idee de barfa atat de la moda in zilele noastre, care face deliciul unui anume public, fiindca se refera la lumea jet set-ului, un univers inaccesibil omului de rand. Astazi, exista aproape in fiecare tara o publicatie, sau mai multe, care colporteaza „mondenitati“, „stiri“ si ilustratii despre si cu cei bogati si fara griji, de la „People“ la „Paris Match“, „Inquirer“, „Fama“, „Star“, „Glamour“ etc. Mai pe scurt, lumea de care se ocupa ziaristul Marcello, interpretat de Mastroianni in filmul „La Dolce Vita“. Acest tip de „informatii“ a patruns si in literatura, iar Frédéric Beigbeder, extrem de atent la peisajul socio-politico-cultural din jurul lui, nu scapa prilejul sa transcrie pe cateva pagini (!), in romanul sau „Shitter’s Club“ (aparut in limba romana la Editura Trei, in 2008), o lista cu lumea buna care participa la inaugurarea unui bar super chic, lista din care nu lipsesc Carla Bruni, Daniel Cohn-Bendit, Jacques Derrida, Boris Eltin etc.
Despre un asemenea eveniment, relatat de o publicatie cancaniera cu lux de amanunte si fotografii incitante, furnizate de paparazzi, ar citi Adela daca ar trai in zilele noastre. Asa, clienta la „otelul“ Bucuresti, de la Neamt, ea profita sa „se cultive“, potrivit gustului timpului: „Am cetit toate articolele, toate telegramele, toate informatiile, toate foiletoanele, ii da ea raportul doctorului Codrescu, si toate anunciurile din jurnalele in care erau impachetate cumparaturile. Sa te pun la curent: printesa de Mecklenberg s-a logodit cu ducele de Hessa, sau poate el e print si ea ducesa; Radivon vinde ceasornice de aur cu doi lei bucata si mai da pe deasupra ca premiu un ac de cravata tot de aur; imparateasa Germaniei a facut cadou imparatului doi printi gemeni; pretul rapitei a urcat; Pepita Jiménez s-a inamorat de cumnatul ei Don Diego“.
Nu stim daca Pepita Jiménez este (si) o personalitate a vietii publice a vremii sau doar personaj literar, in romanul omonim al lui Juan Valera. Poate ca este, pur si simplu, o coincidenta de nume. Cert este ca, in plina adolescenta, Adela ii apare doctorului Codrescu in chip de amazoana, dupa modelul Pepitei Jiménez, care, in romanul spaniol, tine sa-l provoace si in felul acesta pe seminaristul Luís Vargas, sa-i atraga atentia asupra ei, sa-i zdruncine credinta in Dumnezeu si sa-l ispiteasca spre sentimente mai pamantesti. De altfel, trebuie sa spunem ca intre „Adela“ si „Pepita Jiménez“ exista puncte comune: trama sentimentala, elementul epistolar/ jurnalier etc., chiar daca mizele sunt oarecum diferite. In schimb, daca schema geometrica a dorintei, la Juan Valera, este triunghiul, dupa modelul descris de René Girard, la Ibraileanu lucrurile stau cu totul altfel, dupa cum vom vedea.
Lumea s-a obisnuit sa vada in romanul lui Ibraileanu ceea ce i-au spus exegetii: „Cel mai bun roman de analiza pe care-l avem“, afirma, cu autoritatea-i binecunoscuta, G. Calinescu, „o suava expresie a dragostei platonice. Etc. etc.“ Celelalte aprecieri merg, mai mult sau mai putin, pe aceeasi linie, nu insistam. Dar ne intrebam, „Adela“ nu este decat atat? „O suava expresie a dragostei platonice? O extraordinar de profunda analiza a indoielii?“ – acelasi Calinescu.
Am vazut, in episodul trecut, ca Ibraileanu are mai multe coarde la instrument: iubirea este numai una dintre ele. Tinand cont de limitarile impuse de tema principala a romanului, el este un romancier, la urma urmelor, in toata puterea cuvantului. Am semnalat cateva aspecte, aparent de suprafata. Exista si altele. Iata, de pilda (s-ar putea foarte bine sa ma insel), un termen frecvent intalnit in ultima vreme in presa cotidiana. Nu stiu daca el a fost folosit si inainte de Ibraileanu, si daca, de cine. Cert este ca e greu sa nu tresari la auzul termenului „mediteranizare“. Sa amintim contextul: „Muzica militara canta «Carmen». E curioasa «mediteranizarea muzicii», executata aici, intre crasme si barace, de acesti tarani si mahalagii, care-si fac stagiul militar.“ Intalnim nu o data acest tip de infinitiv lung in presa cotidiana, in alte contexte, este adevarat, politice, mai ales, ca de pilda „bulgarizarea“, „grecizarea“ Romanei etc., de fiecare data cu o conotatie negativa.
Daca cele aratate mai la deal fac parte intima din substanta epica a romanului „Adela“, adevaratul lui pariu consta în raspunsul la intrebarea: este posibila iubirea intre un barbat mai in varsta si o fata tanara, respectiv intre doctorul Emil Codrescu si Adela? (O asemenea cazuistica si-ar fi putut gasi foarte bine locul in salonul doamnei de Sévigné!!) De aceea un subtitlu potrivit pentru aceste randuri ar fi „studiu de caz“, dupa modelul lui Freud (Dora etc.). Daca psihanalistul austriac se concentreaza pe cazuri de femei suferinde de diferite dezordini psihice, isterie etc., Ibraileanu isi propune sa studieze in ce masura o asemenea relatie este realizabila. Raspunsul pe care-l da Ibraileanu, argumentat, respectiv lucid, este negativ. Sa precizam ca solutia oferita de autorul romanului este valabila, in principiu, la nivelul mentalitatilor anilor ’30. De atunci s-au petrecut mai multe revolutii de eliberare/ emancipare sexuala si numeroasele scrupule care stau in calea fericirii doctorului Codrescu, pe termen lung, nu mai reprezinta, azi, piedici de netrecut. Viata este prea scurta, par sa-si spuna oamenii in zilele noastre, pentru a pierde timpul cu despicatul firului in patru.
Cei care s-au pronuntat asupra acestui subiect au vazut in varsta doctorului principala, singura, piedica pentru care el nu-si declara iubirea. Insistam asupra termenului „declara“. Ibraileanu insusi nu ridica nici un obstacol (in plus, fata de discrepanta de varsta) in calea fericirii personajelor sale: ambii sunt oameni liberi, maturi, disponibili, nu au nici un fel de obligatii, conjugale sau de alta natura, fata de terte persoane, sunt perfect onorabili, placuti, sensibili etc. Mai mult, Adela a cunoscut experienta mariajului, cu alte cuvinte, este pregatita pentru o noua legatura intima, iar Codrescu, ni se dezvaluie, a avut mai multe iubiri la tinerete. Practic, toate conditiile, mai putin varsta, sunt intrunite pentru ca cei doi sa se iubeasca. Si totusi.
In realitate, cazuri de barbati mai in varsta indragostiti de femei (mult mai) tinere sunt puzderie, de-a lungul vremurilor. Atata doar ca, in trecut, pana spre epoca romantismului, cel putin, o asemenea relatie nu doar ca era vazuta cu ochi rai de societate si, ca atare, descurajata; literar vorbind, ea a constituit indeobste o generoasa tema satirica, vezi Molière, Caragiale etc. Dar, pentru a nu lasa lucrurile la stadiul de afirmatie, sa amintim, in beneficiul lui Ibraileanu, daca nu altfel, ca Goethe, caruia nu i se pot pune sub semnul intrebarii nici inteligenta, nici rafinamentul, a avut mai multe relatii sentimentale cu femei incomparabil mai tinere decat el. Printre acestea: Minna Herzlieb (18 ani), Ulrike von Levetzow (19 ani) etc. De altfel, pentru Goethe, varsta, cand era vorba despre relatiile sale sentimentale, nu insemna mare lucru, unele dintre iubitele lui fiind nu numai mult mai tinere, ci si cu mai multi ani mai in varsta decat el – vezi, de pilda, Charlotte von Stein! De ce, atunci, isi face Codrescu (Ibraileanu) atatea scrupule?
Ibraileanu nu-si propune sa ne arate cum se produce procesul de indragostire. In cazul de fata, el este un dat, simplu, natural. De aici se porneste excursul psihologic si analitic. S-ar putea spune ca doctorul Codrescu a avut dintotdeauna o slabiciune pentru Adela – si reciproc. Pe masura ce ea a crescut, sentimentele lui pentru Adela si, suntem convinsi, ale ei pentru Codrescu s-au maturizat, „jocul dragostei si al intamplarii“, marivaudajul, au devenit un lucru cat se poate de serios. Exista chiar un moment, indraznim sa spunem, atunci cand Adela are doar 15 ani, in care Ibraileanu, cu un plus de sofisticare estetica, ar fi putut sa-l anticipeze pe Nabokov, respectiv doctorul Codrescu putea sa devina pentru Adela ce este profesorul cuadragenar Humper Humpert pentru Lolita. Nu credem insa ca Ibraileanu era pregatit pentru acest pas. (Va urma)
NOTE:
1. cancan: mai inainte quanquan, apoi quanquam, este imprumutul francez al conjunctiei latine quamquam. Trecand in franceza, cuvantul a luat prin metonimie sensul de „disputa universitara“. Inainte de sfarsitul secolului al XVI-lea, originea lui nemaifiind simtita, a primit, in locutiunea faire quanquam, valoarea expresiva de zarva mare facuta in jurul unui lucru care nu merita. In secolul al XVII-lea, cand vocabula a intrat in limbajul curent, ea a luat sensul de „rautate“, a raspandi zvonuri rautacioase pe seama cuiva. Derivate: „cancaner“, „cancanier“. (Dupa Jean Claude Rolland, „La grande famille des mots“). De notat ca „a bârfi“, „a raspandi zvonuri rautacioase pe seama cuiva“, dintr-un obicei reprobabil, care denota lipsa de educatie, a devenit in zile noastre placerea unanima a unei anume parti a populatiei. Mai mult, pentru a ne pastra in domeniul lingvisticii, „cancan“, barfa, rautate pusa in seama cuiva, a imprumutat numele unei publicatii specializate in… cancanuri, o lectura predilecta nu doar estivala, ci cotidiana a multor oameni. Nu cred ca termenul sa fi intrat in limbajul curent inainte de Ibraileanu.