Actualitatea si „actualizarea“ lui Caragiale

În sfârsit, „Anul Caragiale“ debuteaza si în „Romania literara“! Caci firava si neinspirata încercare a lui Nicolae Manolescu de acum câteva numere de a-l demite pe genialul comediograf din înalta facultate a propriei constiintei artistice, pretinzând ca autodidactul încurca romantismul flamboaiant cu clasicismul nu deschidea nici Anul Caragiale si nicio discutie profitabila despre opera lui. Însa plasarea într-o postura de „detractor“ al lui Caragiale este un simpatic joc critic pe care autorul recentei „Istorii …“ l-a mai practicat în lunga lui cariera literara plina de „contradictii“ si polemici cu sine însusi. Acum, sub un titlu comun („Din nou despre Caragiale“), acelasi critic îi da, generos, cu o mâna larga lui Caragiale ceea ce îi luase cu stânga si cu stângacie într-o interogatie retorica menita sa-i irite pe „iubitorii“ dramaturgului: „Avea Caragiale constiinta artistica?“
Atunci când se ia în serios, citându-se pe sine însusi Nicolae Manolescu ni-l aminteste pe criticul stralucit, comentatorul subtil si temeinic al literaturii române pe care, dupa model calinescian, o urmareste de la origini si pâna în prezent. Îndelung gândita, fraza critica din marile lui contributii taie nodurile si preparativele la vedere patrunzând deodata cu lama în esenta chestiunii ce urmeaza apoi a fi întoarsa pe toate fetele. Ca un laser, ochiul criticului patrunde rapid în miezul lucrurilor cu o naturalete usor dezabuzata si din care mirarea a disparut. Ce ne împiedica sa-l întelegem pe Caragiale, spune criticul, este chiar registrul comic în care-si pune eroii sa ne comunice mesajul si firea lor adevarata. Cititorul „prea inteligent“, mai lasa el sa se înteleaga, e victima propriei inteligente suspicioase: furat de expresivitatea si comicul limbajului, lectura lui face o „traducere“ parodica a textului, deformându-l pâna la nerecunoastere. O lectura parodica si tradatoare ce-i retrage lui Caragiale paternitatea asupra propriei opere: nenea Iancu ar zâmbi vazând cum s-au luptat piesele lui, mai ales spre a doua jumatate a secolului XX, cu stafia comunismului! Gradul maxim de „traductiune“ parodica l-a atins lectura pieselor lui Caragiale din pamfletul „Marea trancaneala“ al regretatului Mircea Iorgulescu. Opera singulara în critica româneasca, fara a se pretinde o exegeza a lui Caragiale, „Marea trancaneala“ e o capodopera a scrisului pe dedesubt, utilizând „materia prima“ a unui scriitor genial. Ce se pierde si ce se câstiga prin aceasta lectura oarecum „virusata“ ramâne pe seama cititorilor si a… viitorului. Absent din aceasta capodopera critica si pamfletara, Caragiale e prezent în alta parte. În „partea“ adusa în discutie de Nicolae Manolescu, un critic care, si el adesea în raspar cu ceilalti comentatori ai epocii lui, revine spectaculos asupra unei lecturi „textuale“ a lui I. L. Caragiale, nu fara a avea în aceasta privinta predecesori ilustri (Serban Cioculescu, Mihai Ralea, Alexandru Dragomir, Gelu Negrea s.a.). El ia în serios vorbele memorabile ale eroilor comici ai lui Caragiale. Ia aceste vorbe sleite de sens de pe buzele cititorilor si le întoarce proprietarilor de drept: eroilor din comediile lui Caragiale. Si ce (re)descopera? În cel mai simplu fel de a spune, el descopera în echivocul formulelor comice ale mesajului adevarul si adevarata natura a personajelor din comediile domnului Caragiale. Comedii în care „O prejudecata clasicista – spune criticul – ne împiedica sa luam în serios continutul replicilor, tot asa cum ne împiedica sa luam în derâdere tiradele din tragedii. G. Calinescu îl considera pe Ipingescu «redus la minte» fiindca repeta papagaliceste vorba «rezon» ori de câte ori jupân Dumitrache îi serveste câte o opinie“. Însa nici Ipingescu, nici jupân Dumitrache ori, mai încolo, Catavencu nu sunt idioti si nu sunt luati în râs de Caragiale. Observatiile din replicile lor au credit si sunt pline de bun-simt. Asa, bunaoara, furios ca Rica o urmareste pe Veta de la Iunion pâna acasa, familistul jupân Dumitrache se lanseaza într-o filipica la adresa „prapaditului de amploaiat“. Ipingescu, idiotul ce repeta într-una rezon si redusul la minte (cf. G. Calinescu) i-o întoarce jupânului cu o întrebare care, oricât (ne)-am râde, e plina de bun-simt: „Apoi, daca nu-l cunosti de unde stii ca-i bagabont?“ Personajele lui Caragiale, conchide Nicolae Manolescu reamintind un bun câstigat si pierdut, „sunt inculte, dar nu lipsite de rezon (…) Efimita a fost tratata ca Ipingescu: simplu ecou al barbatului ei. Dar Efimita e mai inteligenta decât Leonida“. Pe urmele lui Alexandru Dragomir, criticul vine cu argumente irefutabile privind seriozitatea, bunulsimt, „rezonul“ eroilor, „nobletea sufleteasca a lui Trahanache, „drama autentica“ a Zoei, corectitudinea ideologica a discursului „demagogic“ al lui Catavencu si altele asemenea deformate printr-o lectura rea si care le-a facut sa para „imbecile“. Referindu-se la „Scrisoarea pierduta“, criticul reaminteste oportun si contributia unor nume ilustre la procesul degradarii si decaderii din conditia umana a personajelor din comediile lui Caragiale: „Actele trei si patru din «Scrisoarea pierduta», pe de-a-ntregul politice, au dezlegat cel mai adesea limba detractorilor lui Caragiale. Personajele lui ar suferi de «imoralitate captusita cu prostie», scrie nimeni altul decât G. Ibraileanu. Lipsite de universalitate, comediile «s-au învechit grozav», scrie nimeni altul decât Paul Zarifopol. Abia dupa multe decenii, Alexandru Paleologu a remarcat cât se poate de just ca tema adevarata a «Scrisorii pierdute» nu e un moment oarecare din istoria noastra politica (revizuirea din 1883 a Constitutiei), ci parlamentarismul dintotdeauna si de pretutindeni. Un discurs precum acela al lui Catavencu e plin de idei corecte si actuale, tot asa cum atâtea replici ne vin pe limba tocmai pentru miezul si actualitatea lor. Aceasta si este adevarata actualitate a comediilor domnului Caragiale. «Actualizarea» fortata din comentariile ultimelor decenii (B. Elvin îl scoate pe dramaturg din seria Scribe-Labiche si îl include în aceea Dürrenmatt-Ionesco) sau din punerile în scena (Alexa Visarion îl doteaza pe Spiridon cu talente de securist) nu îl apropie pe Caragiale de noi, ci îl îndeparteaza de el însusi“. În buna masura, „imbecilizarea“ personajelor din comedii e datorata si contributiei unor mari actori, precum si viziunii regizorale excesive, în serviciul „actualizarii“ fortate a pieselor marelui dramaturg. Celor citate de N. Manolescu spre a ilustra formele si aspectele actualizarii fortate din ultima vreme li se poate adauga si viziunea dintr-un recent spectacol al teatrului craiovean cu „Noaptea furtunoasa“ unde, de atâta amor nebun, Chiriac da buzna cu motocicleta în patul Vetei. Ma tem doar ca fata cu respingerea acestor viziuni „actualizante“ si „modernizante“ si dupa îndemnul lui Nicolae Manolescu de a ni-l apropia altfel pe Caragiale renuntând la actualizarile ce-l îndeparteaza pe dramaturg de el însusi, criticul va fi privit de „iubitorii“ lui Caragiale din Pipera si din fosta Securitate drept un conservator, de nu si mai rau, un „retrograd“…
Un eseu minunat semneaza la rubrica „Actualitatea“ a „României literare“, Vasile Lungu: „Caragiale între Thalia si Euterpe“. Un eseu „tezist“, dar ce teza! În centrul discutiei se afla motivele exilului berlinez al marelui dramaturg. Caragiale nu a lasat marturii lamuritoare, fara dubii, asupra acestei hotarâri. Exegetii au facut ipoteze pornind de la asa-numitele masuri represive, cum ar fi îndepartarea din slujba de la Regie, procesul Caion, neacordarea Premiului Academiei, comandate, în speta, de satirizatul lider liberal Dimitrie Sturdza. Doar Serban Cioculescu, mai realist, explica alegerea domiciliului berlinez prin aplecarea dramaturgului spre confort si clima temperata convenabila sanatatii. Întâmplarea cu „mostenirea Momuloaiei“ i-a înlesnit alegerea si punerea ei în practica. Istoricii dogmatici, scrie autorul, s-au limitat sa gaseasca singura cauza în persecutiile la care Caragiale ar fi fost supus de „oficialitatea culturala burghezo-mosiereasca“. Însa, prin firea si inclinatiile lui profunde, Caragiale facea parte ca multi altii dintre „exilatii interni“, care se exilau în biblioteci, în muzee, în paduri, parcuri sau în… cârciumi. Vasile Lungu avanseaza ipoteza, care pluteste în aerul din jurul lui Caragiale, asupra adevaratului motiv al autoexilarii: „Toti pierd din vedere motivul, poate cel mai important, daca nu al parasirii tarii, sigur al optiunii pentru Berlin: pasiunea de meloman a scriitorului. Mai putin din Italia, si aproape deloc din Franta simbolismului si impresionismului, proveneau idolii sai muzicali; acestia apartineau spatiului cultural germanic si se numeau Johann Sebastian Bach, Wolfgang Amadeus Mozart si Ludwig van Beethoven“. Sa te exilezi din dragoste de muzica: iata formula paradoxala a comicului si marelui satiric român, un om întreg – cu vorbele lui Geo Bogza. O iubire ce tine seama si e chiar dictata de ritmurile vietii interioare, de nostalgiile ce o definesc: „Dar Caragiale nu era numai inteligenta, nu se reducea la ipostaza zeitei Atena nascuta din capul lui Zeus, el avea si o bogata viata afectiva, o sensibilitate pe care le ascundea sub valul volubilitatii dialogului si al capcanelor comicului. Retragerea din aspra si obositoarea viata a cetatii, introvertirea prin regasirea reculegerii în singuratate, regenerarea sufleteasca îsi aveau în muzica un generos acompaniament si un stimulent moral. (…) Structura spiritului sau, aflat sub autoritatea inteligentei, a rationalului, îi orienteaza preferintele muzicale spre ordinea, claritatea si simetria din compozitiile barocului si clasicismului, purtând semnatura unor genii ca Bach. Mozart, Beethoven“. Vasile Lungu observa ca „în sustinerea ideilor sale estetice, Caragiale îsi cauta exemplificari numai în sfera muzicii“. Are o deosebita pretuire pentru lira, coturn si masca, admira talentele formate la Conservatorul din Bucuresti, saluta aparitia unei clase de harpa la onorabila institutie si cere înfiintarea unei clase de tobe mari, de tipsii si triangluri, deoarece „Daca harpa este sufletul orchestrei, toba mare este inima, iar trianglul si capacele, spiritul“! Îsi informeaza cititorii ca în Europa se stia de existenta a patru tobe Stradivarius, din care una în Bucuresti, la care cânta cu virtuozitate domnul Mihalache si conchidea cu mândrie ca „românii sunt poporul cel mai muzical din Europa“. Îl încânta perspectiva înfiintarii Operei nationale, urmareste primele concerte de la Ateneul Român. Sociabilitatii de bodega si restaurant, chefului de vorba si dialog cu Lache, Mache si Mitica în berarii unde se discuta „politica cetatii“, li se adauga, într-un portret interior complex, pasiunile orientate spiritual ale melomanului ce-si cauta si gaseste patria sufleteasca si muzicala în Germania: Simfonia a XIX-a de Beethoven, audiata la Gewandhaus îi smulge marturisirea ca „nu poti sa faci alta decât sa te închini auzind-o“. Spiritul nutrit de asemenea pasiuni muzicale te poate ajuta sa întelegi mai bine, mai nuantat si exclamatia ambigua, dar nelipsita de o anume caldura, a creatorului cu privire la creaturile lui: „îi iubesc, ma!“. Si de aceea e de crezut N. Manolescu spunând ca o „actualizare fortata nu îl apropie pe Caragiale de noi, ci îl îndeparteaza de el însusi“. Si de actualitatea lui eterna.