Printr-un joc al sincronicităţii, în noiembrie, iubitorii de teatru au putut vedea două spectacole în limba italiană, susţinute de Teatro del Sale, Compagnia Maria Cassi din Florenţa la sala ARCUB, respectiv de Compania Pantankin din Veneţia la Teatrul Masca. Cele două spectacole au avut, fiecare, câte două reprezentaţii şi mă bucur că nu s-au suprapus şi astfel nu am fost obligat să fac o alegere, dat fiind faptul că nu se întâmplă des o asemenea coincidenţă.
Maria Cassi, o extraordinară actriţă, a prezentat un one woman show numit Attente al lupo! (Fiţi atente la Lup!) ce parafrazează o foarte cunoscută melodie a lui Lucio Dalla. Tema spectacolului a înfăţişat predominant comic (deşi nu fără de nuanţe accentuat dramatice) eterna şi dilematica problemă a umanităţii: Adam şi/ sau Eva, masculin şi/ sau feminin, bărbat şi/ sau femeie. Povestea a pornit pe firul narativ, devenit epico-teatral, al Genezei, oprindu-se la Arca lui Noe pentru a trece apoi printr-o glosare sprinţară a aforismelor celor mai misogine (evident, nu lipsea Oscar Wilde) şi a ajuns până în contemporaneitate. Stăpânind la nivel de excelenţă toate resorturile verbale şi nonverbale ale artei actoriceşti, performanţa Mariei Cassi, pornită subtil şi aş spune chiar diafan, a ajuns – într-un crescendo perfect calibrat – să atingă cote paroxistice, graţie umorului, ironiei şi autoironiei, dar şi cinismului şi sarcasmului pline de pasiune şi nerv alert. Interpretarea magistrală ne-a făcut să ne scuturăm de râs şi să o aplaudăm frenetic pe actriţa florentină. Pentru a veni în sprijinul celor care nu cunoşteau italiana, replicile erau dublate adesea în engleză, lucru făcut cu o asemenea naturaleţe încât dădea senzaţia că aşa fusese gândit întregul spectacol. Pe lângă interpretarea hiperbolică cu accente suprarealiste, Maria Cassi a „cântat“ la trompetă, la vioară şi la mandolină, a dansat, a râs şi a plâns, a mimat şi a imitat cu talent o sumedenie de personaje, schimbându-şi vocea pentru fiecare dintre ele, izbutind de fiecare dată şi fără niciun efort să umple complet scena.
În compania explozivă, în verva nebună şi în atmosfera comic-poetică a acestei călătorii teatrale, am fost martorii unei povestiri despre noi, despre fiinţa umană şi despre dualitatea structurală ce ne face să fim atât de plini de substanţă dramatică, în egală măsură comici şi tragici.
Commedia dell’arte în Festivalul Măşti Europene de la Masca
În acelaşi weekend, la Teatrul Masca a fost invitată o trupă ce păstrează nealterat un gen de spectacol important din istoria teatrului, respectiv commedia dell’arte. Este vorba de Compania Pantakin din Veneţia. Spectacolul prezentat, Arlecchino – Don Giovanni, este semnat de doi maeştri: Roberto Cuppone şi Michele Modesto Casarin, cărora li se alătură Stefano Perocco di Meduna, unul dintre cei mai mari artişti creatori de măşti. O expoziţie cu măştile realizate de acesta a fost găzduită de Teatrul Masca pe toată durata festivalului, aş zice o ocazie unică de a putea privi de aproape măşti autentice, piese ce reprezintă adevărate creaţii în domeniul acestei arte atât de preţuite îndeosebi în Italia, ţara în care s-a născut commedia dell’arte.
Tot o ocazie unică o reprezintă şi textul, suportul dramaturgic al acestui spectacol. În urmă cu câţiva ani buni, aceeaşi Companie Pantakin a prezentat, împreună cu un workshop susţinut de Michele Modesto Casarin, la Teatrul Metropolis, un spectacol omonim. Din punct de vedere dramaturgic, textul era puţin diferit, înţelegând prin aceasta mai puţin fidel canavalei originale. Aşa că am putut avea bucuria şi surpriza de a vedea reprezentată, pentru prima dată în România, complet şi fidel, una dintre commediile ce au făcut epocă în secolul al XVII-lea, mai întâi în Italia şi apoi în Franţa. Este vorba de una dintre cele mai „prizate“ teme teatrale ale barocului ce îl avea ca protagonist pe Don Giovanni, născut în Spania cu numele, parcă predestinat, de Don Juan Tenorio, legendarul şi miticul Burlador de Sevilla (titlul complet fiind Înşelătorul din Sevilia şi Oaspetele de piatră) plăsmuit în formă literară, la 1630, de geniul lui Tirso de Molina. Supravieţuirea acestui arhetip teatral – căci despre un arhetip este vorba! – s-a datorat ingeniozităţii comedianţilor italieni de a lua un personaj grav şi tragic şi de a-l arlechiniza, caricaturizându-l şi transformându-l în exact opusul său: într-un „caracter“ cu desăvârşire comic.
După autori italieni anonimi ce au început procesul de arlechinizare a lui Don Juan – devenit, pe pământ italian, Don Giovanni –, au urmat Andrea Ciccognini (1632) şi Giovan Battista Andreini, autor al unei monumentale opere dramatice, recent redescoperite în Italia, Il Nuovo Risarcito Convitato di Pietra, scrisă în peste 7.000 de versuri, datând din 1651, aşadar anterior anului 1665 când apare Don Juan scris de Molière. Între aceste repere există însă şi un autor italo-francez, actorul Domenico Biancolelli, care scrie, în 1658, Le Festin de Pierre (Ospăţul lui Pierre). Aceasta va constitui canavaua din care se inspiră mai întâi doi dramaturgi francezi, Dorimon şi Villers, iar apoi însuşi Molière. Canavaua scrisă de Biancolelli pentru propriul său rol de Arlecchino, jucat pentru prima oară la Petit-Burbon din Paris, în 1658, este – în traducerea şi adaptarea în limba italiană a lui Roberto Cuppone –, tocmai textul spectacolului prezentat de Compania Pantakin din Veneţia la Teatrul Masca.
Am făcut acestă digresiune dată fiind importanţa de a înţelege în context istoric şi estetic, spectacolul Arlecchino – Don Giovanni. Aici, Arlecchino este interpretat magistral de către Michele Modesto Casarin, cu forţă, vitalitate şi comic debordant, venite din stăpânirea şi punerea la lucru a tuturor pieselor aflate în arsenalul jocului comic, aşa cum am mai văzut doar la un alt Arlecchino (Slugă la doi stăpâni de Goldoni) prezentat de Piccolo Teatro di Milano, în viziunea regizorală a lui Giorgio Strehler. Am putut vedea pe viu ce înseamnă acele lazzi despre care am aflat citind studii asupra commediei dell’arte, care nu sunt deloc simple gaguri, ci ceva mult mai mult şi mai altfel. Am simţit din plin ce forţă au expresivitatea corpului şi dinamica gesturilor şi a acrobaţiilor atunci când actorul joacă tot timpul cu mască, ce savoare estetică poate declanşa o dicţie impecabilă şi o vocalitate excepţională. În spectacol sunt folosite şase dialecte din Italia, dar şi replici foarte bine ţintite şi plasate, rostite impecabil în limba română, apoi sunt cântate live cinci melodii originale. Virtuozitatea artiştilor este uluitoare, deoarece patru actori joacă nu mai puţin de douăsprezece personaje schimbând douăzeci şi nouă costume şi şapte măşti.
Timpul real se suspendă în timpul şi acţiunea poveştii, scenele se succed cu viteză, schimbările de decor sunt rapide şi extrem de ingenios construite. Actele piesei sunt despărţite de remarcabile intermezzo în care actorii vin la rampă (impropriu spus rampă, având în vedere configuraţia scenei, o simplă platformă din lemn cu paravan, puţin înălţată şi amplasată în mijlocul spaţiului propriu-zis al scenei), pentru a cânta asemenea unui cor antic, dar pe o muzică vocal-instrumentală de epocă renascentist-barocă, adresându-se moralizator publicului şi invitându-l să ia bine aminte la cele ce urmează.
Unitatea de spaţiu este complet nerespectată, în spiritul rebel al teatrului de iluzie, astfel că scena este, pe rând, camera Regelui care îi cere lui Arlecchino să-i spună o poveste frumoasă şi comică, piazza veneţiană în care se întâlnesc personaje precum Don Giovanni, Arlecchino, Pulcinella, Elvira, fraţii Elvirei, simple ţărăncuţe, vânzătoare de peşte, slujnice, Căpitanul Spaventa etc. Dar spaţiul devine şi marea învolburată în care Don Giovanni şi Arlecchino naufragiază, pădurea unde Cerşetorul este pus să-l blesteme pe Dumnezeu pentru a primi un ludovic de aur sau, spre final, cimitirul în care este invitată la cină statuia Comandorului ucis de Don Giovanni şi salonul cinei funeste din casa acestuia, unde el piere cuprins de flăcările iadului pentru că refuză să se căiască pentru toate crimele şi fărădelegile sale.
Aplauzele au explodat cu un real entuziasm şi cu o autentică bucurie la încheierea reprezentaţiei. Publicul a fost sedus şi fermecat, în egală măsură, atât de originalitatea şi insolitul spectacolului şi al subiectului, cât şi de talentul, complexitatea şi veridicitatea briliantă a jocului tuturor actorilor Companiei Pantakin da Venezia. La final, directorul acesteia, Michele Modesto Casarin, a mulţumit directorului Teatrului Masca şi prietenului său, domnului Mihai Mălaimare, pentru a le fi acordat şansa de a juca Arlecchino –Don Giovanni în cadrul ediţiei a zecea a Festivalului Măşti Europene… la Masca.
Autor: FLORIN GALIŞApărut în nr. 497