Sari la conținut
Autor: NICOLAE CONSTANTINESCU
Apărut în nr. 381

Acorduri si dezacorduri în etnomuzicologie

    Faptul ca dl Marin Marian-Baasa a selectat, pentru coperta a patra a recent aparutei sale carti, Muzicologii, etnologii, subiectivitati, politici (Editura Muzicala, 2011), un fragment din recenzia mea la o alta lucrare a sa (Vezi Nicolae Constantinescu, Tonalitati noi în etnomuzicologie, „Sud“. Revista lunara de cultura editata de Fundatia „Dimitrie Bolintineanu“, Bolintin-Vale – Giurgiu – Bucuresti, anul 8, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 2004, p. 20; republicat în Idem, Citite de mine … Folclor, Etnologie, Antropologie. Repere ale cercetarii (1967-2007), Volum. Editat de Centrul National pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale, Colectia „Anotimpuri culturale“, 2008, p. 320-326) nu poate decât sa ma bucure. În plus, convergenta opiniilor mele cu ale altor doi comentatori ai aceleiasi carti (muzicologii Constantin Catrina si Viorel Cosma) ma face sa cred ca „diagnosticul“ pus pe volumul din 2003 a fost corect si s-a întâlnit cu intentiile autorului. Mai mult, calitatile acestuia („Foarte personal în tot ceea ce face si scrie, iubitor de paradoxuri si uneori de excentricitati, alegându-si cu grija temele …“, polemic, adept al tehnicii „luatului în raspar“ etc.), ca si scaderile lui, poate nu îndeajuns de apasat scoase la lumina în acele cronici vadit binevoitoare, se regasesc, amplificate, în volumul din 2011.
    De remarcat, înca de la început, o modificare nu lipsita de semnificatii în ceea ce priveste titlul, de la unul voit neutru si inexpresiv (Studii si materiale de etnomuzicologie, Editura Muzicala, 2003) la acesta de acum, care atrage atentia, prin folosirea la plural a celor patru teme mari care fac obiectul cartii („muzicologii“, „etnologii“, „subiectivitati“, „politici“), asupra viziunii pluraliste care domina întreaga carte. Într-atât de convins este autorul de  existenta mai multora din toate cele care îl preocupa, încât în ultimul studiu al volumului vorbeste/scrie despre „folclorurile si folclorismele actuale“, cuvinte pe care dictionarul calculatorului meu nu le recunoaste (deocamdata!). De fapt, jocul cu cuvintele/de cuvinte, la care se recurge, uneori, în exces, îl situeaza pe Marin Marian-Balasa în categoria teoreticienilor incomozi, dificil de receptat, cu un discurs intentionat ambiguu, fata de care trebuie sa stai mereu en garde, pentru ca nu stii încotro bate si nici care ar fi calea de acces catre dedesubturile gândului sau, fapt explicabil, poate, si prin aceea ca etnologul scrie (si) literatura, de calatorii si beletristica, domeniul predilect al ambiguitatii.
    Altminteri, crezul sau e explicit, pozitionarea limpede, redactorul responsabil/editor-in-charge al „Revistei de Etnografie si Folclor“/ „Journal of Ethnography and Folklore“ (serie noua/new series) a Academiei Române, cercetator stiintific la Institutul de Etnografie si Folclor al aceleiasi Academii suportând cu stoicism sa slujeasca unor zei cazuti („etnografie“, „folclor“, „popular“, „taranesc“ (autorul zice, consecvent, „peizan“), „folclor muzical“, chiar „etnomuzicologie“) la rostirea/auzirea carora unora dintre conmiltonii sai li se strepezesc dintii si le tiuie urechile. În paranteza fie spus, noua serie a vechii reviste de folclor si-a schimbat clar profilul de când Marin Marian- Balasa a fost investit cu calitatea de redactor responsabil (revista publica studii numai în limbi straine, aria colaboratorilor s-a extins mult catre în afara – în numarul 1-2/2010 abia daca sunt patru autori români sau de origine româna, tematica celor mai multe din contributii este una de actualitate, predominant etnomuzicologica etc.)
    Titlul (si continutul) primului studiu din partea I a volumului, „Folclorul – de ce „trebuie“ (re)cules“ (p. 12-47), dezvaluie spiritul polemic al autorului, ghilimelele de la „trebuie“ trimitând cu necesitate la studiul programatic al lui Ovid Densusianu din 1909 (nu 1908, cum apare în bibliografie si în note), luat ca reper teoretic de majoritatea folcloristilor traditionalisti (horribile dictu!), iar „(re)cules“ se refera mai putin la reiterarea operatiei de culegere, colectare de pe teren a „produselor folclorice“, cât evoca momentul de reculegere la capatâiul unui defunct.
    Sunt identificate trei etape si trei atitudini în culegerea, publicarea, editarea muzicii populare în primul rând: amatorismul romantic, profesionalismul academic si academismul partinic, definite în modul cel mai personal cu putinta în preambulul studiului si ilustrate cu exemple bine alese si savuros comentate. „Caii de bataie“ pentru prima atitudine sunt, printre altii, Mihail Vulpescu, „hipernostalgicul fiu al unui preot rural“ (autor totusi,  printre altele, al unei monografii locale, publicate în Franta, cu o prefata de Arnold Van Gennep, 1927), al carui romantism „transgreseaza paradigme“: „la el, refuzul orasului si al modernitatii se asociaza cu xenofobia si nationalismul extrem de factura rasista“. De aici pâna la „partinirile ideologic-politice tipice ortodoxismului politic si extrem-nationalismului fascist“ nu mai e decât un pas! Oricum, H. H. Stahl era, în 1983,  în plin ceausism, mult mai blând, numind ratacirile unora ca Mihail Vulpescu „exagerari patriotice“. E drept ca, în acelasi volum, batrânul sociolog identifica si el „o disidenta legionara“, la care se va referi si confratele Marin Marian-Balasa în volumul din 2011 cu o virulenta extrema. Astfel, lui Dimitrie Cuclin i se face un portret din tuse (prea) aspre, citând ceea ce Iosif Sava nu a scris niciodata, ci doar a spus „în privat“ despre „pacatul istoric al lui Cuclin, anume acela de fi fost un ultranationalist, extrem si fundamentalist, un legionar implicit si un antisemit indirect“.
    Pe Sabin Dragoi, care declarase, în plin secol XX, starea de urgentã   în folcloristica timpului – „Sa ne grabim ca bate ora 12! Ne civilizam! Ajutor!“ –,  îl ataseaza categoriei „amatorism axiomatic inocent“, care se va perpetua pâna în zilele noastre. Concomitent, se manifesta în folcloristica europeana, o noua  tendinta – „profesionalismul academic de romantism minim“, ilustrat de culegerile din Bucovina ale lui Mattias Friedwagner, sau din Transilvania, ale lui Béla Bartòk, care vor fi fost ajutati, la vremea respectiva, de „multi entuziasti,  adica patrioti locali“.
    Incriminata este si „obsesia monografica“, macar ca principiile ca atare, formulate de mentorii scolii sociologice de la Bucuresti si puse în practica de echipieri în diferite campanii, au dat roade extraordinare, de necontestat, recunoscute de nevoie de catre impetuosul critic (vezi însemnarile cu privire la Brailoiu, p. 29-30, pe care îl apreciaza pentru „caracterul sau neconventional si total apolitic“,  fata de studiile lui Béla Bartòk care faceau parte dintr-un „proiect politic de factura imperial-coloniala“.
    Tot în sarcina „obsesiei monografice“ este pusa si orientarea cercetarii institutionalizate din ultimele decenii ale comunismului catre realizarea de tipologii, domeniu în care etnomuzicologii au obtinut câteva rezultate notabile, între care chiar doua capodopere, Cântecul de leagan (1986)  de Ghizela Suliteanu si Cântecul bradului si zorilor de Mariana Kahane si Lucilia Georgescu-Stanculeanu, al carei cusur esential este acela de a fi prea buna, prea corecta, prea exacta, „riscând sa devina un bun muzeal, bine facut dar rece, netrimitând dincolo de sine, perfect ca o mica piramida coplesitoare si straina“ (nota 21, p. 32). Este ca si cum chimistii i-ar reprosa lui Mendeleev ca a creat un sistem al elementelor atât de exact, ori lui V. I. Propp ca a deslusit cu atâta precizie „morfologia basmului“ !
    O directie pe care MM-B o vitupereza din nu stiu ce colt obscur al constiintei este aceea asa-zis ortodoxista, asimilata nici mai mult nici mai putin legionarismului „patent“. Intra aici „precursori“ precum Theodor Fecioru, Ovidiu Papadima, Dumitru Staniloaie, sociologii Ernest Bernea si Ion I. Ionica, relativ uitatul Petru Iroaie, „vedete ale filosofarii autohtoniste“ precum Nae Ionescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu, Petre Tutea. „Astazi – constata autorul – daca nu este vaticinar, resentimentar si opresiv-revansard, ca în cazul unor universitari bine mediatizati (care or fi aceia? sau poate ca sunt, ca si caii lui Achile care «se vede ca erau, de vreme ce trageau» – n.n. N.C.) si al câtorva aspiranti la fotolii academice, ortodoxismul este doar unul veleitar“ s…t Dincolo de antiliberalism si intoleranta, neolegionarismul contemporan este o ideologie a egofiliei si egocentrismului, a capatuielii si megalomaniei egotice. Nu Natia, Biserica sau alte categorii idealiste ce animau extazele hormonale ale legionarilor din interbelic sunt actuale cu adevarat, caci legionarii de astazi sunt mizantropi pâna în maduva oaselor „.
    Evident ca, în malaxorul criticii, nationalismul extrem („ultranationalismul“) nu poate fi detasat de antisemitism (un capitolas al sectiunii se cheama „istoria muzicii în cheie antisemita“), dar pamfletul cel mai savuros, daca nu ar avea si nota de tristete corespunzatoare, este postfata la un volum publicat de Adrian Vicol, Recitativul epic al baladei: tipologie muzicala, 2004, reluata în volumul de fata sub titlul Postfata sau despre excelentele etnomuzicologiei aflate „sub vremi“. Schimbând ceea ce este de schimbat, Marin Marian-Balasa se substituie filosofului de dreapta Nae Ionescu, iar Adrian Vicol/Iosif Weisz scriitorului cu origini evreiesti, Mihail Sebastian. Rezulta o evaluare exacta a activitatii de cercetare a folcloristului Adrian Vicol, cuprinsa într-o bibliografie adusa la zi si comentata din perspectiva specialistului care nu poate, nu vrea si nici nu trebuie sa-l scoata pe Vicol-Weisz din contextul istoric, politico-ideologic în care si-a scris opera: „La fel ca pentru orice reprezentant oficial al folcloristicii traditionale – sau ca reprezentant traditional al folcloristicii oficiale – pentru Adrian Vicol muzicala populara româneasca are un «caracter unitar». Repetând asta, octogenarul nostru coleg repeta un cliseu al muzicologiei traditionale, egal interbelice si comuniste, care neaga total realitatea hibriditatii folclorurilor si folclorismelor din tot estul european… În ton cu autosuficienta, grandoarea si izolarea perfecta a stiintelor etnologice românesti din postbelic, autorul etc. etc.“.
    Poti sa fii sau sa nu fii de acord, în totalitate sau partial, cu asertiunile comentatorului, dar nu poti sa ignori discursul patetic si scriitura polemica.
    De fapt, aruncând în puzzle-ul cartii sale piese de dimensiuni si forme diferite – retusuri esentiale, mai  de graba neasteptate la istoria folcloristicii/ etnomuzicologiei românesti, calificari uneori prea transante („Ultranationalism si rasism academic“), întrebari pe care poate si le pun si altii („Care «sat», care «taran», care «folclorist»?“), introduceri în zone mai putin circulate la noi, precum antropologia vizuala, muzica pop, manele, manelisti si antimanelisti etc.) Marin Marian-Balasa îsi duce la bun sfârsit proiectul sau stiintific (si nu numai!) surprinzându-si cititorul, bulversându-l uneori, facându-l sa gândeasca, creând perplexitati si lasând mereu calea deschisa catre un dialog dorit sincer si util, facându-l sa astepte cu interes urmatoarea lui carte.

    Un comentariu la „Acorduri si dezacorduri în etnomuzicologie”

    1. „Caracteul unitar” al folclorului muzical romanesc nu contesta caractetul hibrid al …materiei muzicale reale, ci se refera inmod strict la limbajul muzical, ca ansamblu de trasaturi morfologice (de structura muzicala) inzestrat cu un specific totosi imposibil de definit – asa cum a scos in evidenta acest aspect C. Brailoiu, demonstrand ca oricare din trasatzrile formale care alcatuiesc „specificul national”, de fapt, sunt universale!Tocmai , care alcatuiesc volumele indepenente elaborate in cadrul Institutului de folclor,pe genuri sau pe regiuni au avut menirea sa scoata in evidenta acel „specific” imposibil de definit prin elementele de strucura…universale, dezvaluind concret acel „specific” ca un fel de mister , asemanator tuturor misterelor existentei cotidiene, cu care suntem obisnuiti sa traim, fara a avea raspunsuri tocmai la cele mai tulburatoare intrebari ale existentei si ale firii…A.Vicol-Weisz

    Comentariile sunt închise.