Acasa

Una dintre cele mai bune emisiuni ale postului public si national al Televiziunii Române este emisiunea in limba maghiara. O emisiune pe care o urmaresc de câte ori pot cu cea mai mare placere si, de ce n-as spune?, cu o mare invidie. Profesionisti impecabili si pedagogi subtili ai spiritului public, redactorii si realizatorii emisiunii de care vorbesc n-au cultul „ratingului“ cu orice pret si nu sunt bântuiti de obsesia nociva a audientei obtinute prin orice mijloace, inclusiv, cum se intâmpla frecvent in alte parti, printr-o concurenta brutala si agresiva in care injuratura si ocara sunt la ele acasa. Daca ar fi sa utilizez dublul limbaj al mentalitatii in care mai „vorbeste“ copios un vechi subconstient colectiv invincibil, as zice ca, spre deosebire de „ai nostri“, „ai lor“privesc cu grija, cu afectiune si cu patriotism in ochii unui public tinta, diferentiat prin vârste, categorii profesionale, inclinatii intelectuale, politice si morale. Publicul acestor emisiuni nu este o gramada umana informa in care arunci cu bolovanii agresivitatii doar ca s-o tii lipita de micul ecran si cu ochii zgâiti la grozaviile ce se petrec acolo: nu, acest public „al lor“ este, spre deosebire de „al nostru“, puternic personalizat si diferentiat, incât dialogul dintre cei de dincolo si de dincoace de ecran devine posibil, natural si chiar imperativ. Nu prin violenta, dar prin persuasiune si bun gust. „Ai nostri“ fac rating, „ai lor“ se multumesc sa faca educatie. Si, inca, educatie patriotica fara cusur! Cum? Au, tacit, oroare de vorbele umflate, mari cât roata carului. Nu transforma istoria si geografia, trecutul si obiceiurile in munitie si lozinci de spart capul indiferent cui si când si cum. Daca vorbim despre copii si adolescenti, tot mai „crescuti“ sub zodia robotilor si a computerelor, educatia lor patriotica nu are nimic in comun cu logoreea, betia de cuvinte despre ce-am fost si vom mai fi si mai mult decât atât. O emisiune pe care am urmarit-o cu incântare si cu sufletul la gura filma, bunaoara, „excursia“ pe care niste profesori isteti cu suflet de pedagogi dedicati misiunii lor au organizat-o cu o clasa de 20-30 de copii pe un traseu din Transilvania. O excursie de mai multe zile si saptamâni: dar nu cu autocarele Mercedes sau cu automobilele de lux ale parintilor (or fi fost si dintr-acestia!), ci pe … biciclete, pedalând de dimineata pâna seara pe ulitele patriei. Una e realitatea vazuta pe fereastra si altceva e sa intri de-a dreptul cu „picioarele“ in ea. Fiecare zi din aceasta excursie pe biciclete pentru copii intre 10-15 ani avea „tema“ ei: istorie, geografie, obiceiuri, indeletniciri. Cu popasuri indelungi in comune, sate, orasele si in gospodariile particulare ale acestora. Una din temele excursiei a fost ridicarea casei, o casa din chirpici, bulgarita cu balegar din grajd si paie din sura. Copiii n-au asistat pur si simplu la operatie, ci au fost bagati cu mâinile in balegar, in „noroiul“ pregatit, „jucat“ cu picioarele desculte ca sa muruiasca peretii casei. Filmul casei bulgarite de copii intr-o voiosie si intrecere molipsitoare e o veritabila lectie de patriotism. N-am nicio indoiala ca baietii de asfalt si postmodernistii realitatii virtuale de pe calculator vor face mare haz de patetismul, de naivitatea, ori mai rau, prostia mea: ma rog, ce efecte „patriotice“ – si la ce bun ?! – ar putea avea aceasta joaca de-a „bulgaritul“ unei case cu balegar de grajd? Metafizica trece prin fizica. Acei copii nu vor uita niciodata ce-au facut cu mâinile si cu picioarele lor: lectia predata cu acea ocazie s-ar putea numi pe scurt „sentimentul casei“, al vetrei. Omul sfinteste locul: nimic, niciun loc nu poate fi insa sfintit daca nu-i facut cu mâna ta si cu sufletul tau. Casa, caminul, in primul rând: sunt destui feciori de bani gata – ei n-au nicio vina! – care se trezesc peste noapte, fara sa stie cum, intr-o vila somptuoasa, pe malul cutarui lac, sa zicem Snagov. Habar n-au cum s-a „facut“ casa: s-au trezit in ea si vor continua probabil intr-o buna parte a vietii lor sa faca „naveta“ dintr-o casa in alta, dintr-un palat in celalalt. Nu vor avea „sentimentul casei“, al locului si al dainuirii lor in acel loc. Se pot muta si intr-o vila din Dubai, fara sa simta ce inseamna sa te intorci „acasa“. In casa de acasa. „Acasa“: e titlul unei nuvele extraordinare, o capodopera a lui Fanus Neagu, in care batrâna gonita de tânara din casa ei se intoarce ca sa moara la ea acasa, intr-o casa instrainata de rapitori ignari ce n-au stiut si n-au inteles tragedia omului cu sufletul ramas in zidul casei rapite si instrainate. Lectia inalta si profunda pe care filmuletul ungurasilor care bulgareau o casa de chirpici sadeste in inima lor „sentimentul casei“ si al locuirii pe care nicio invazie nu-l va putea instraina: asta-i lectia, admirabila, de patriotism pe care o predau redactorii acelei emisiuni in limba maghiara, cum spuneam, una dintre cele mai bune si mai educative emisiuni ale televiziunii publice si nationale. Inspirati, concetatenii nostri au inaugurat si o emisiune intitulata „Ziua castelului“, emisiune cu un frumos viitor patriotic si ea. Ca si altele, de negasit pe canalele televiziunii nationale. Pacat. Avem a invata din felul in care prietenii nostri maghiari isi fac meseria, isi respecta vocatia si isi onoreaza misiunea. Convietuirea româno-maghiara a lasat numeroase semne, in Ardeal si nu numai. Le vad evocate in aceste emisiuni. Dar si in unele reviste românesti. Asa, in numarul 78 din 2011 al bunei reviste „Caiete Silvane“ citesc un excelent articol extrem de documentat sub semnatura László László: „Grupul statuar Wesselényi din Zalau“. Multi ani, inainte si dupa 1989, vizitam des, cel putin de 4-5 ori pe an, Zalaul, unde locuia „refugiat“ prietenul meu oltean nascut intre tatarii din Dobrogea, prozatorul Stefan Goanta, recent plecat dintre noi. Sunt si acolo multe semne, bune si mai putin bune, ale numitei convietuiri. Intre altele, povestea acestui mereu controversat grup statuar Wesselényi din Zalau, datând de acum o suta zece ani, opera monumentala datorata sculptorului faimos la vremea lui Fádrusz János, nascut in 1858 la Pozsony (din 1919 Bratislava) dintr-o familie modesta. Invatase meseria de fierar pe lânga un mester din localitate. Ucenic talentat, cioplea in lemn, desena si facea portrete in fier forjat. Va ajunge sa studieze la Academia de arte din Viena cu o bursa oferita de niste bancheri. In România a lasat grupul statuar Matei Corvin din Cluj (1902) si, la Zalau, grupul statuar Wesselényi (1902). In drumurile mele la Zalau treceam de fiecare data pe la „Grup“. Localnicii aveau doua versiuni complet opuse despre respectivul grup. Le stiu bine pe amândoua: unii deplorau pozitia iobagului care „se pleaca“, umil, in fata baronului maghiar, ceilalti, dimpotriva, scoteau in evidenta gestul nobil si umanitar al acestuia din urma ce-l „ridica“ pe taranul român din iobagie, inaltându-l la statutul de om liber. Istoria a intretinut controversa. Dupa unirea Transilvaniei cu România, in noaptea de 24 spre 25 aprilie 1935 cele doua figuri, taranul si baronul, sunt „inchise“ intr-o anexa a tribunalului din Zalau. Dupa Dictatul de la Viena (1940), grupul statuar este repus la loc, in centrul orasului, pe 8 septembrie 1942. Pentru ca, mai ales dupa 1947, cum zice autorul articolului, „in centrul unui oras pornit pe drumul constructiei socialismului statuia unui magnat maghiar nu „arata“ bine, a fost acoperit cu scânduri si „obiectivul“, astfel mascat, a fost folosit drept afisier“. In fine, in timpul revolutiei din Ungaria, in toamna lui 1956, grupul fu din nou „eliberat“. Dupa ’89, cei cu versiunea „umilintei“, la care e supus iobagul ridicat la rangul de om liber, au reluat planurile de stramutare. Monumentul a ramas in picioare: „Pentru turistii straini care viziteaza orasul nostru“, scrie autorul din „Caiete Silvane“, „grupul statuar Wesselényi este un obiectiv turistic de neevitat“. Asa si este. Mai catolici decât Papa, cei cu versiunea „jignitoare“ n-au tinut si nu tin cont nici de opinia unui nationalist român celebru, mare om politic si strajer al unirii cu patria mama, nimeni altul decât Iuliu Maniu. Om cu mare suprafata politica si patriot luminat, in plus, salajean get-beget, auzind murmurele de protest ale unora, le ceruse sa lase statuia in pace, afirmând hotarât ca „marele Wesselényi la fel i-a eliberat pe iobagii maghiari si români, ar fi un act de ingratitudine din partea posteritatii democratice sa se atinga de statuie“. Magnatul isi merita din plin statuia. A fost, in felul sau, un revolutionar si un reformator E un fiu, un locuitor al istoriei si al casei comune. „In calitatea sa de mosier“ – scrie românul cu nume maghiar din „Caiete Silvane“ – „inca din luna aprilie (1848) a usurat obligatiile taranilor dependenti pe propriile domenii. Ii indemna si pe vecini si cunoscuti sa procedeze la fel. A urgentat convocarea Dietei Transilvaniei (care a avut loc apoi in mai-iulie 1848) unde el a prezentat proiectul legii privind eliberarea iobagilor si jelerilor. Aceasta lege de emancipare a taranilor aserviti a fost votata datorita pledoariei lui Wesselényi fara niciun vot contra. Astfel taranii au devenit proprietari fara sa fie nevoie sa plateasca despagubiri fostilor mosieri“. La 6 iunie 1848 rostea in Dieta aceste cuvinte la care orice român cu patriotism mediu poate subscrie fara nicio suferinta patriotica: „Este cauza omeniei si a 1,5 milioane de locuitori. A acelora care au purtat pâna acum poverile pentru noi, lânga ei noi am trait in bunastare si confort. Cine nu simte compasiune pentru aceasta cauza, pe buzele acelora suna fals lozincile vremii: libertate, egalitate, fratie… Cei asupriti de pâna acum sa nu ramâna plebei in continuare, ci sa devina cetateni liberi, egali in fata legii, egali cu noi, sa devina fratii nostri prin drepturi si obligatii comune“. Sub acest semn, iobagul din grupul statuar al Zalaului a devenit cetatean liber si „frate“ prin drepturi si obligatii comune: ce alt simbol ar fi meritat daca nu chiar acest monument al convietuirii româno-maghiare atât de pretuit de insusi Iuliu Maniu, „un memento al istoriei care“ – atrage atentia acelasi autor din „Caiete Silvane“ – „ne leaga mai mult decât ne separa aici in Zalau, in Salaj si in Transilvania“. Evenimentele atât de fluide ale istoriei au mai pus in cumpana „fratia“ de care vorbea progresistul Wesselényi si au putut conduce, pe rând, la „inchiderea“ si la „eliberarea“ succesiva a monumentului – un monument martir am putea zice! El a prins radacini, e la el acasa, parte in „geografia“ locului: daca istoria, cum stim, se schimba intruna, geografia sta, momentan, pe loc. Cât va mai sta si ea: sub navala atâtor inundatii, cicloane si cutremure devastatoare…