Spuneam, saptamâna trecuta (dupa ce observasem ca facerea unui muzeu presupune, intre altele, o solida cunoastere nu doar a subiectului, ci si o mare stiinta in modalitatea de a spune o poveste) ca, inca, nu am ajuns la sfârsitul istorisirii despre povestile din muzeu, inceputa acum mai mult de o luna. Si asta, pentru ca ar mai fi câteva lucruri de subliniat.
In primul rând, ar trebui sa intelegem ca postura de eterni inventatori ai rotii si ai apei calde nu ne va aduce decât vesnicul inconvenient de a fi priviti drept o natiune care are talentul de a-i scoate in fata pe multi dintre cei mai ridiculi dintre noi. Nu spun, Doamne fereste, ca trebuie sa copiem totul de la nemti si de la frantuji, dar nici nu e cazul sa ne afirmam drept atoatestiutori. Oameni care n-au condus, in viata lor, decât o bicicleta ori un autoturism, au pretentia sa faca muzee din nimic, ghidati, doar, poate, de gândul luminos al vreunui guru de moment al bravei intelighentiei române, fara sa aiba nici cea mai mica idee despre faptul ca ceea ce muzeul care urmeaza a se naste trebuie sa spuna se face cu stiinta povestitorului!
Unul dintre cele mai emotionante muzee pe care mi-a fost dat sa le vizitez este Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington D.C., un muzeu rezervat unui cataclism istoric ce nici macar nu s-a produs pe teritoriul american. Daca Martin Smith, autorul tematicii expozitiei permanente, nu l-ar fi avut alaturi pe Ralph Appelbaum, cel care a pus in opera expozitionala informatiile furnizate de echipa coordonata de Smith, probabil ca Muzeul Memorial al Holocaustului ar fi iesit un fel de „fostul muzeu de istorie a partidului“ (cum se mai aminteste, printre vechii muzeografi, si acum, vechea alcatuire a muzeisticii de propaganda din România). Dar Appelbaum are stiinta de a trezi in vizitatori sentimente pe care nici nu le poti banui inainte de a vizita muzeul. A incercat, de altfel, sa spuna câte ceva despre experienta sa si in ultima conferinta internationala (a cincea, in 2008) pe care Ministerul Culturii a organizat-o, pe teme de muzeologie comparata, la Bucuresti, cu sprijinul Fondului pentru Arta si Cultura in Centrul si Estul Europei. Si el, si Boris Micka, si Wim van der Weiden, si inca multi alti muzeologi contemporani (cei amintiti au conferentiat, cu totii, la Bucuresti, inainte de 2009) sunt adeptii ideii pe care designer-ul american a cristalizat-o in „teoria celui de-al treilea val“. Potrivit acestei teorii, primul val al muzeisticii mondiale ar fi cel al crearii muzeelor moderne, stiintifice, in epoca post-victoriana (adica, de dupa moartea reginei Victoria, in 1901), cu alte cuvinte, muzeele create la inceputul secolului XX si in prima jumatate a sa. Cel de al doilea val este marcat de modernizarea muzeelor prin utilizarea noilor mijloace si tehnici de comunicare, incepând de la debutul deceniului al saptelea, cel de al treilea val, resimtit inca de la sfârsitul secolului trecut, fiind marcat de tendinta apasata a muzeelor de a se apropia de vizitatori (sau utilizatori, cum li se spune, mai de curând, pornind de la obiceiul vizitatorilor de a-si programa vizitele la muzee in urma cautarilor pe Internet sau de a le completa, in mediul virtual, dupa incheierea vizitarii propriu-zise a muzeului) prin intermediul unei „tehnici“ – pe care o putem considera manipulatorie sau nu, asta nu este foarte important – de spunere a povestii; pe americaneste spus, storytelling. Or, storytelling-ul, arta de a spune povesti, se invata! Unul dintre cei mai mari scenaristi de film europeni ai momentului, Nae Caranfil, a povestit de multe ori cum a fost invatat sa scrie un scenariu de film care sa aiba si sansa de a fi transpus intr-o realizare cinematografica de succes. Caranfil a si creat, in jurul acestei idei, un film, „Filantropica“, al carui motto ar putea foarte bine fi replica rostita de maleficul Pavel Puiut, intruchipat magistral de Gheorghe Dinica: „Mâna care nu spune o poveste nu primeste nimic“. Ei bine, parafrazându-l pe eroul negativ al lui Caranfil, putem afirma ca muzeul care nu spune o poveste nu intereseaza pe nimeni.
Arta spunerii povestilor se invata din copilarie. Atelierele de creativitate (dupa cum, ingenios, au fost denumite aceste activitati la Muzeul Taranului Român) dedicate educarii copiilor in spiritul dragostei pentru frumos si al intelegerii lumii inconjuratoare (si dezvoltate, din ce in ce mai mult, si de muzeele românesti) includ nu doar cursuri de arte plastice, de muzica si de istorie, ci si lectii de spunere a povestilor. Arta de a spune povesti contribuie nu doar la imbogatirea cunostintelor copilului ci, mai ales, la dezvoltarea capacitatilor sale de a intelege lumea cu propria minte si – lucrul cel mai important – la inflorirea puterii de creatie. Cu alte cuvinte, muzeele isi asuma, prin aceste cursuri, sarcina de a-si dubla rolul afirmat prin expozitiile lor, permanente si temporare, care, toate, spun una sau mai multe povesti, si anume rolul de a-i educa pe tinerii lor vizitatori sa devina, ei insisi, povestitori si sa fie receptivi la modalitatea specifica muzeelor de a spune povesti interesante despre istorie, despre arta, despre cultura, despre… viata.
Ajunsi aici, cred ca merita sa spunem o ultima povestioara despre spusul povestilor in muzee (nu ca nu ar exista multe, multe alte mii de povesti de spus, din lumea muzeelor, dar orice poveste trebuie sa mai aiba si un sfârsit – cel putin, pentru „clipa cea repede ce ni s-a dat“). Si aceasta ultima povestioara este, intr-un fel, creatia mai sus-numitului Ralph N. Appelbaum. In cadrul expozitiei permanente de la „U.S. Holocaust Memorial Museum“, Appelbaum a introdus o poveste totalmente inventata. Este povestea unui baietel de 11 ani, Daniel, care moare, alaturi de familia lui, la Auschwitz. Expozitia include obiecte si imagini si, mai presus, spune o istorie extrem de credibila despre acest baiat, care pare inspirata, oarecum, din istoria Annei Frank. Expozitia este impresionanta pâna la lacrimi, iar multi dintre (mai ales) tinerii vizitatori ai muzeelor pleaca, realmente, cutremurati de ceea ce vad. In realitate, istoria lui Daniel nu este a unui anume Daniel, ci a unui copil generic, victima a tragediei Holocaustului. Povestea este spusa si intr-o carte scrisa de Carol Matas, si care poate fi cumparata de la libraria muzeului. Desi este, in realitate, un roman, cartea este atât de bine scrisa, incât aproape ca e imposibil sa sesizezi ca este, de fapt, o istorie compusa din istoria a mii de copii, din mii de familii, asasinate in lagarele de exterminare. Scopul declarat al muzeografilor a fost acela de a face ca tragedia Holocaustului sa fie inteleasa si de un copil de 10 ani. Si cum altfel se putea face acest lucru, decât daca el nu ar fi fost personalizat? Din pacate (sau poate, dimpotriva, din fericire), noi, oamenii, nu putem sa intelegem tragedii atunci când este vorba despre numere mari. Grozavia asasinarii a sute de mii sau a milioane de oameni trece dincolo de puterea noastra de imaginatie. Ne este imposibil sa cuprindem cu mintea grozavia Gulag-ului, de exemplu. Cum isi poate, cineva, imagina peste 1,8 milioane de victime omorâte in doar doua decenii in „Arhipelagul Gulag“? Este imposibil sa vizualizam chinurile atâtor oameni, unul dupa altul. Ajunge, insa, doar sa citim „O zi din viata lui Ivan Denisovici“ pentru a fi cuprinsi de durerea provocata la intelegerea suferintei prin care a trecut un singur om – chiar daca el este doar un personaj de nuvela…
Pe acelasi mecanism s-a bazat si Appelbaum, „dând viata“ unui copil care, ca atare, nu a existat, dar care este personificarea multor sute de mii de copii care au existat si care au fost asasinati. Desigur, se poate reprosa autorilor expozitiei ca nicaieri, nici la inceputul, nici la sfârsitul expozitiei, ei nu avertizeaza vizitatorii ca li se spune o poveste pentru a-i face sa inteleaga mai bine o crima. Argumentul este de discutat. Cert este ca muzeul isi atinge scopul, utilizând mijloace strict muzeografice, apelând la imagini care nu sunt trucate si la obiecte reale pentru a spune o poveste care ar fi putut fi, foarte bine, una reala. Oare – se intreaba, retoric, unii dintre muzeologii participanti la dezbaterea internationala creata de acest caz – muzeografii care prezinta ceea ce ei cred a fi fost real din viata lui Alexandru cel Mare, Napoleon Bonaparte sau Marilyn Monroe sunt mai onesti cu publicul lor doar pentru ca le spun niste povesti despre niste persoane care au existat, cu exact aceste identitati, dar care sunt imaginate expozitional, pentru a fi mai bine intelese de catre vizitatori?
Sper ca, mai devreme sau mai târziu, sa avem parte de niste raspunsuri palpabile la aceasta intrebare, incarnate prin expozitii interesante, valoroase si, evident, credibile. Pâna atunci, sa lasam o vreme povestile muzeelor si sa visam si la frumusetea lor! Pentru ca despre frumusete ma gândesc sa va spun câte ceva saptamâna viitoare.
Autor: VIRGIL STEFAN NITULESCUApărut în nr. 337