Sigla „A.E.R.“ ( = Atlasul Etnografic Român) ar trebui să intre, de acum, în „fondul principal“ al limbajului ştiinţific, cel de al cincilea volum – Sărbători, obiceiuri, mitologie, Editura Academiei Române, 2013, 361 p., format mare – încheind, glorios, un proiect academic început cu aproape 50 de ani în urmă şi finalizat în ultimii zece ani (2003-2013), prin editare/publicare, de a treia generaţie de cercetători ai actualului Institut de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu“ al Academiei Române, sub coordonarea dr. Ion Ghinoiu, care încununează, cu această realizare, o carieră ştiinţifică de excepţie (1).
Proiectul principalelor instrumente de lucru pentru etnografie şi folclor, ca discipline ştiinţifice, academice, s-a conturat în anii de după al Doilea Război Mondial, odată cu înfiinţarea Institutului de Folclor (1949) devenit, ulterior, Institutul de Etnografie şi Folclor (1962) şi cuprindea colecţiile din care au apărut câteva volume sub însemnul „Colecţia Naţională de Folclor“, bibliografia, „cârpită“, dar neterminată, tipologiile, câteva doar, chiar dacă fundamentale, şi atlasul. Într-un articol programatic, publicat în Revista de Folclor, nr. 1-2 din 1956, cu un titlu care reflectă stereotipiile de gândire şi de limbaj ale acelui timp, Problemele şi perspectivele folcloristicii noastre, Mihai Pop formulează câteva dintre obiectivele majore ale Institutului, între care şi „atlasul folcloric… dezideratul cel mai îndepărtat şi cel mai vag formulat al folcloristicii noastre“. Este amintită opinia lui Ion Muşlea, care supunea atenţiei, în 1947, experienţa dialectologilor în realizarea Atlasului limbii române. În acelaşi an, Gheorghe Vrabie, în lucrarea sa, Folclorul, trimitea la Atlasul german pe care îl făcuse cunoscut specialiştilor români, încă din 1932, sociologul Anton Golopenţia. Mihai Pop aduce în sprijinul acestui proiect şi experienţa altor popoare (Ungaria, de exemplu), subliniind că „din toate ţările Europei, se pare că doar Cehoslovacia, Bulgaria Albania şi noi nu ne-am preocupat serios de întocmirea atlasului“, deşi – opina savantul – acesta „poate fi, ca şi studiile lingvistice, o piatră de hotar în dezvoltarea folcloristicii noastre“.
Cu claritatea care l-a caracterizat întotdeauna, profesorul Mihai Pop schiţa şi câteva întrebări, „probleme“, pe care realizarea Atlasului le-ar fi ridicat la vremea aceea: întâi, dacă se va pune accentul pe „lucrurile vechi“ sau va cuprinde o anumită perioadă din evoluţia sa (a folclorului), dacă va cuprinde „tot folclorul ţării, deci şi <pe> acela al minorităţilor naţionale“, sau acela al maghiarilor va fi realizat de vecinii din Vest, situaţie în care „atlasul nostru va depăşi hotarele ţării pentru a cuprinde şi el întreg teritoriul de limbă română“ şi altele.
Neîndoielnic, specialiştii etnografi care au lucrat efectiv la proiectul Atlasului Etnografic Român – Romulus Vuia (1887-1963), Romulus Vulcănescu (1912-1999), Ion Vlăduţiu (1929-1991), Paul Petrescu (1921-2009) – vor fi ţinut seama, în stabilirea liniilor directoare ale viitorului atlas, de sugestiile formulate în articolul-program, din 1956, al lui Mihai Pop, devenit, între timp, directorul I.E.F.
S-a optat pentru cercetarea concretă, de teren, pe bază de chestionare cuprinzând 1.216 întrebări – cifră enormă, dovedind intenţia realizatorilor de a cuprinde întreaga arie a culturii populare româneşti, fără a lăsa să scape un element măcar din această vastă „enciclopedie“ a culturii naţionale. Chestionarele, precizează Ion Ghinoiu, cel care, cu un mic grup de congeneri (Alina Ioana Ciobănel, Cornelia Belcin Pleşca, Paul Drogeanu, Ofelia Văduva), a fost prezent în toate etapele realizării acestui uriaş proiect, au fost aplicate unui număr de 18.000 de subiecţi, selectaţi din 600 de sate. (Indexul localităţilor anchetate apare, la p. 56, cu indicarea judeţului din actuala împărţire administrativ-teritorială a ţării şi cu poziţia pe hartă.)
În lista celor 55 de culegători, tipărită, pentru vol. V, la p. 59, se regăsesc numele unor „veterani“ precum Gheorghe Pavelescu, Nicolae Dunăre, Romulus Vulcănescu, Ion Vlăduţiu, Paul Simionescu, Gheorghe Iordache, de mult trecuţi în lumea umbrelor, alături de acelea ale unor octogenari şi septuagenari viguroşi precum Radu Octavian Maier, Hari Culer, Silvia Isopescu, Marcela Popilian, Georgeta Moraru, Sanda Larionescu, Monica Budiş, Ion Drăgoescu, Doina Dascălu, Raluca Dan, Lia Stoica, Elisabeta Dolinescu – şi unii dintre aceştia trecuţi în nefiinţă, dar nemuriţi prin contribuţia adusă la realizarea acestui admirabil instrument de lucru care păstrează, sistematizează şi reprezintă grafic/cartografic realitatea complexă a culturii populare româneşti, aşa cum se înfăţişa ea în a doua jumătate a secolului al XX-lea, deceniile 8-9, anii 1972-1983. Informaţiile culese în caiete tipizate, cu creionul, cu stiloul sau cu pixul, au fost organizate şi reprezentate prin simboluri sugestive în 630 de hărţi, tipărite pe pagina impară, însoţite de aproximativ 2.900 de fotografii, toate absolut senzaţionale, cele mai multe din Arhiva IEF şi din alte fonduri arhivistice.
Fiecare pagină dublă conţine, pe partea din stânga, numele itemului reprezentat, în limbile engleză, franceză şi germană şi simbolurile utilizate în harta de pe pagina din dreapta, plus, în stânga, fotografii semnificative.
Pentru a duce la bun sfârşit, într-un interval de timp rezonabil, acest proiect grandios, a fost mobilizat un colectiv de cercetători, mulţi dintre ei tineri, aparţinând celei de a treia generaţii implicate trup şi suflet în proiect, reuniţi într-un colectiv de redacţie, condus de „starostele“ etnografilor români de astăzi – l-am numit pe dr. Ion Ghinoiu – alături de care au trudit dr. Cornelia Belcin Pleşca, dr. Alina Ioana Ciobănel, cercet. Paul Drogeanu, dr. Emil ţârcomnicu, dr. Lucian Aurelian David, dr. Ionuţ Semuc, Cătălin Alexa, drd. Laura Ioana Negulescu, care au elaborat şi hărţile alcătuitoare ale Atlasului (alături de aceştia şi Adelina Dogaru, Cristina Mihală Douglas, Adrian Nicolae, Georgeta Moraru, Ofelia Văduva, ultimele două din rândul „veteranilor“ cu inimi tinere şi neobosite). Le trec aici numele cu sentimentul că aşa trebuie, aşa se cuvine, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului şi celor care binemerită toată recunoştinţa noastră.
De fapt, un astfel de instrument de lucru, ca şi bibliografia, corpusul, tipologiile etc. nu se termină niciodată. Dar e bine, e important ca la un moment dat să se pună un punct, în aşa fel încât cei care vor veni să aibă un reper credibil, o grilă de start fermă, pentru înaintare şi progres.
(1) Primele patru volume au apărut astfel: vol. I, Habitatul, 2003; vol. II, Ocupaţiile, 2005; vol. III, Tehnica populară. Alimentaţia, 2008; vol. IV, Portul şi arta populară, 2011.