Primele doua volume de versuri („Poezii“, 1950; „Cântece de zi si de noapte“, 1954), însotite de alte poeme ramase în presa timpului sau în antologii colective, sunt aproape în totalitate execrabile. Abia ici, colo, câte un vers mai pur liric sugereaza ca în spatele acestor anecdote versificate se afla, totusi, un poet promitator, nu un povestas de duzina, cum sunt atâtia la începutul anilor ’50.
A. E. Baconsky foloseste toate cliseele epocii si accepta, integral, proletcultismul care, în esenta, este o negatie programatica a ideii de creatie lirica. Avea dreptate autorul sa divorteze public, într-un scurt moment de dezghet ideologic, de aceste false balade care povestesc în versuri aventurile taranului sarac Nemes Nicolae sau acelea ale lui Barta Iosif si ortacii sai si sa încerce alt tip de poezie, mai apropiata de esenta lirismului. Exista banuiala, vazând numarul mare de clisee proletcultiste, ca A. E. Baconsky abuzeaza înadins de ele pentru a le compromite din interior, asa cum fac de regula autorii de parodii… Nu stim daca intentia parodica este sau nu voita, dar, citind azi aceste cronici rimate însirate pe zeci de pagini, remarcam faptul ca ele produc, cu adevarat, un efect hilariant. Un exemplu, dintre altele, multe: în „Frasinii de la rascruce“ taranul sarac Gheorghe Plamadeala cheama la nunta pe cumnatul sau, Nemes Nicolae, sluga chiaburului Mureseanu; o nunta, putem spune, mirifica si idelogica dintre tânara Irina, fiica lui Plamadeala, si tânarul instructor de partid venit de la oras. Poetul (naratorul) e de fata si încheie balada cu aceste versuri:
„Iata-mi, dar, poema terminata./ Pun condeiul jos pe masa mea./ Mâine lira-mi neastâmparata/ Alte cânturi va va intona.// Si tu, muza, nu fi suparata/ Ca n-am invocat numele tau,/ Cum facu Homer când, altadata,/ L-a cântat pe marele-Odiseu.// Dar sunt tânar – simt putere multa,/ Simt cum creste-n voi al meu cuvânt,/ Simt urechea voastra cum asculta…// – Despre toate eu am sa va cânt.“
În acest stil primitiv si provocator propagandistic sunt scrise, dupa o schema cunoscuta în obsedantul deceniu, mai toate aceste poeme epice despre chiaburii invariabil dusmanosi si conspirativi, despre „marele Ilici“ si genialul strateg Stalin, în fine, despre lupta de clasa de la sat si oras si, în genere, despre toate evenimentele politice din calendarul comunist, verificate în stil Bolintineanu. Din loc în loc rasare în aceasta proza sura câte un vers notabil, ca de pilda: „seara-si misca valul umed si subtire“ sau aceste accente bacoviene în mijlocul unei detestabile anecdote puse în rime:
„O, ploi cernite, otravite ploi, care stigmatizati aceasta vara“
Într-un poem („Rutina“), A. E. Baconsky pare a fi constient de calitatea acestor productii scolaresti, conformiste în grad maxim, si se culpabilizeaza:
„poezii cuminti si cenusii,/ exercitii scolaresti marunte!/ Cresti, începi, deprinzi si tu sa scrii…/ Vine iarna – pletele-s carunte“; „Din antologiile mai vechi/ Râd în hohot numele uitate“,
dar sentimentul culpabilitatii nu tine mult, pentru ca poetul scrie, în continuare, o „Balada (…) a alegerilor din Ferentari si un Cântec (…) al functionarilor“, în stilul si cu cliseele dinainte. Nu-i uita nici pe chiaburi (obsesia lui) care, fiind „elemente tot mai dusmanoase“, ascut neîncetat, zi si noapte, cum zice autorul, „lupta dintre clase“… Printre aceste lamentabile, caricaturale balade (în fapt, „antibalade“) schimonosite de o retorica prafuita si, înca o data, involuntar hilare, se strecoara din nou câte un poem mai bun, ca aceasta nocturna macedonskiana care anunta pe autenticul A. E. Baconsky de mai târziu:
„La noapte în potirul ce-1 vor deschide crinii/ Întâii fluturi poate încet se vor ivi,/ Când vei deschide geamul în linistea gradinii/ Atâtea doruri stinse de mult, vei auzi.// Lin, picurii de roua vor umezi petale/ În inima, o, viul, tacutul noptii grai –/ Când vei deschide geamul asculta luna mai,/ Asculta somnul florii si gândurile tale.“
*
A ramas de la A.E Baconsky si un scurt jurnal intim din perioada 17 septembrie 1961-26 februarie 1963. Pavel Tugui, care-l publica în „Caiete Critice“ (245-251, 3-9/2008), semnaleaza faptul ca din el lipsesc cam 50 de pagini, eliminate nu se stie de cine si în ce împrejurari. Din paginile existente putem deduce câteva date privind viata bucuresteana a poetului. Nu-i deloc vesela. I s-a promis, s-a vazut mai sus, „Secolul 20“ si i s-a oferit altcuiva (lui Beniuc – cum noteaza poetul – sau lui Marcel Breslasu?), editurile întârzie sa-l publice, revistele literare îl duc cu vorba, confratii îl ocolesc, autoritatile îl tin la distanta. E limpede, exilatul de la Cluj este ostracizat si el nu primeste cu resemnare aceasta situatie. Întâlneste la „Viata Româneasca“ pe Serban Cioculescu si nu-i place („vorbeste mereu despre amor cu refularile lui Stendhal batrân“). Îi pune în discutie calitatea intelectuala si talentul critic („e un intelectual mediocru si un diletant cu pretentii de eruditie; într-un mediu de tineri analfabeti petulanti sau obtuzi de cariera, pare pe buna dreptate un Sainte-Beuve“). A.E Baconsky are de multe ori asemenea judecati profund nedrepte. Serban Cioculescu este, nu mai încape discutie, un intelectual de rasa, un veritabil erudit, iar faptul ca, într-o discutie cu scriitorii, spune anecdote, nu-l coboara spiritual, cum crede snobul si, aici, înfumuratul poet. Dovedeste doar ca Serban Cioculescu are umor si stie sa-si foloseasca, atunci când trebuie, ironia taioasa. Criticul revenise dealtminteri în viata literara dupa câteva decenii de izolare politica… Nu era deloc un rasfatat al istoriei, cum s-ar deduce din însemnarile intime ale lui A.E Baconsky, suparat pe contemporanii sai.
Acestuia din urma îi place, totusi, Zaharia Stancu pentru orgoliul sau românesc („printre ceilalti confrati de generatie îmi pare a fi singurul scriitor“). Are vorbe bune si pentru Sadoveanu care tocmai murise. Pretuieste si câtiva tineri poeti (mai ales clujeni), dar le reproseaza faptul ca umfla cuvintele, ceea ce este adevarat. Citeste, acum, mai putin pe Goethe, Byron sau Puskin si mai des pe Hölderlin, Keats si pe poetii spanioli… E singuratic si, când împlineste doi ani de viata bucuresteana, se cerceteaza pe dinauntru si descopera o dezolare bacoviana: „Ce trist si gol. Oameni dusi de grija salvarii unei existente ceva mai comode, naufragiati din cele mai varii domenii, diletanti subtili si volubili – iata lumea literatilor contemporani, cu mici si rarisime exceptii. Nici un ideal, nici o pasiune nobila, nici o flacara (…). Si depinzi de ei, de calculele lor în conformitate cu care te publica sau nu te publica, te proclama sau neaga fara respectul celui mai elementar principiu de conduita. Totul e sub zodia luciditatii si a incertitudinii si chiar viata sau moartea oamenilor nu se pot sustrage complicatelor exigente ale oportunitatii. Cartea mea zace la editura de peste un an si nu reusesc nici macar sa aflu ce ratiuni o împiedica sa apara. Usile sunt capitonate cu pâsla, nici un sunet nu poate patrunde enigmele imbecilitatii, nici un cuvânt rostit de tine nu afla ecou undeva. Tot mai adesea vad atârnata la geam esarfa albastra care 1-a consolat pe Esenin. Si vad o rafala de vânt învârtindu-mi manuscrisele si mistuindu-le în neant. (…) Ma urmareste singuratatea cu o umbra care ameninta sa se materializeze. E a mea în întregime si iata-ma rasfatat de voluntarile ei. Dincolo de himera care ma bântuie cu o pedeapsa veche am renuntat la orice veleitate sociala, la orice orgoliu si m-am întors tacut spre mine însumi. Doresc sanatatea si mai doresc pâinea cea de toate zilele – atât, ca sa pot colinda pe jos lumea, cântarind-o în dragoste si risipa, mângâindu-ma cu umilinta generoasa a celor nascuti întru anonimat“.
Jurnalul sau intim este tot mai mult o cronologie a orgoliului ranit si a deziluziilor. Rana clujeana nu s-a închis, desi poetul anunta ca s-a detasat de acel loc al ispasirilor sale. Când afla ca unul dintre acuzatorii lui a fost exclus din partid, nu-si ascunde satisfactia. Are loc Conferinta scriitorilor si micul dictator al Uniunii (Beniuc) este încoltit. El, A. E Baconsky, nu-i bagat în seama. Orgoliul lui sângereaza, desi în caietele secrete scrie altceva; vrea sa priveasca totul de sus, cu o resemnare mândra si dispretuitoare fata de mediocritatea agitata din preajma sa: „Viata mea se confrunta cu prospetimea si ingenuitatea unor vârste ireversibile si mi se pare ca eu însumi ma cunosc în ei, asa cum eram odinioara – poate doar aerul meu de sabie si ochii incandescenti ai celui ce nu admitea concesia, nu-i mai pastreaza aceasta generatie recenta. Are o anumita cumintenie vecina imperceptibil cu resemnarea. Sau poate o maturitate prematura; uneori – si aceasta când o surprind, îmi displace – manifesta chiar tendinte precoce de abilitate si diplomatie. O, cât de infirm am ramas în aceasta privinta, pâna astazi! Nu voi fi niciodata capabil sa mimez pretuiri, interes, curtoazie. Nu pot afecta ritualul, destul de rudimentar dealtfel, al demagogiei, nu pot asculta neadevaruri flagrante, fara sa ripostez violent nu pot recunoaste erori iluzorii, simulând un respect profesional si ad-hoc – si asta e rau, e o adevarata infirmitate! Pot simpatiza sincer un maturator din parc si îmi pot împarti cu bucurie tigarile la gradinarii orasului dar nu pot schita zâmbetul de rigoare când întâlnesc un „scriitor“! În fond ar trebui sa o fac – n-ar fi o concesie în arta ci în viata mea; dar oare se pot separa aceste doua reverse ale fiintei mele?“
Orgoliosul A.E Baconsky începe sa aiba un mic complex al persecutiei, în parte justificat: vechii proletcultisti de tipul Dan Desliu, E. Frunza etc. îl urasc sincer, criticii literari – chiar si cei cu intuitii estetice bune – îi gasesc mereu cusururi ideologice, în fine, tinerii poeti îl urmeaza în dorinta lui de a moderniza lirismul românesc, dar cauta alte modele si alte instrumente lirice. Nici el nu-i iarta, în afara de cei care adera la „noua sinteza a simplitatii“ (Aurel Rau, Petre Stoica). Despre prietenii sai din aceeasi generatie (Petru Dumitriu, Marin Preda) scrie, în jurnal, propozitii vexante. Pe altii (poetii ardeleni care fac poezie angajata) îi reprima total, scriind despre ei fraze ce nu se pot reproduce. Jurnalul cuprinde multe „otravuri“ (în sensul dat termenului de Sainte-Beuve). Sentimentul ostracizarii (real, repet, într-o oarecare masura) îi provoaca o stare confuza de vid si consternata dezolare. Vidul si dezolarea interioara produc, înfratite, un fel de cehoviana euforie a griului, o euforie a absentei. Diaristul acesta care sufera putin de sentimentul preeminentei si sufera, mai ales, când preeminenta este ignorata sau contrazisa social, vreau sa spun, vrea sa-si valorifice dezamagirile prin care trece. Se judeca, oricum, ca un estet, cauta puncte de referinta ilustre, se plaseaza în vecinatatea marilor modele culturale. Este o veche maladie a scriitorului român. Simbolul ei ramâne Macedonski. Îl regasim, într-o nota putin mai austera si de un estetism mai bine teoretizat, în însemnarile secrete ale autorului „Cadavrelor în vid“: „Sunt alternativ gol si plin ca o clepsidra care se întoarce. Nu pot vedea prea departe. Nu sunt nici abatut, nici revoltat, nici nemultumit, nici consternat de toate cele ce mi se întâmplara. Sunt absent din propriul meu suflet chiar, nemaivorbind de trupul ce se vehiculeaza în nestire. Numai când ma gândesc la aceste tinuturi carora le sunt o zadarnica progenitura, simt întorcându-se o parte din sufletul meu, adusa de o adiere melancolica – si îmi vine sa-mi asez capul pe fiece piatra. Vad hipertrofiata în fata mea imaginea lui Sadoveanu, ca o harta a tarii cu geografia inefabila. Pasi pretutindeni, carti, oameni, sunete în spirala toate-toate ca niste roiuri cu nepatrunsa euforie“.
Însemnarile cu caracter strict existential nu lipsesc, dar ele nu depasesc o limita de confidentialitate, A. E Baconsky este, în ciuda orgoliului sau exacerbat, un om discret, chiar pudic. Are mari neplaceri de ordin material, e vexat de indolenta sau rea-vointa editorilor, dar nu se plânge prea tare. Când o carte de poeme este mutilata de cenzura, comportamentul lui programatic princiar si vanitatea lui ulcerata cedeaza: „Ce oribila viata! Rusine mie ca nu mi-am pus înca streangul de gât!“ Se cearta si se împaca periodic cu Clara, sotia („cred ca suntem amândoi înraiti de mizerie“), are 37 de ani si speranta lui începe sa oboseasca. O considera, dealtfel, un pseudonim al lasitatii. Judeca aspru pe Vianu si pe G. Calinescu („trista degenerare a acestor dascali“, „deconcertant cabotinaj“) si scrie chiar o vorba imposibila pentru un intelectual autentic: „cretinism“. Este clar : orgoliul poetului nedreptatit îsi pierde cumpatul..
Autor: EUGEN SIMIONApărut în nr. 249