Aristotel vorbeşte în Etica Nicomahică despre superioritatea faptului de a da faţă de acela de a primi, considerând că omul care dă iubeşte mai mult decât cel care primeşte pentru simplul motiv că a da presupune un anume efort, pe când a primi nu presupune niciunul. „Iubirea, spune Aristotel, este asemenea unui act creator, în timp ce a fi obiect al iubirii seamănă cu o stare pasivă.“ Filosoful grec pledează, aşadar, pentru superioritatea acţiunii asupra pasivităţii, iar exemplele pe care le dă în acest sens se referă la superioritatea părinţilor care dau faţă de copiii care primesc, la superioritatea binefăcătorilor faţă de cei ce primesc binefacerile, la superioritatea artiştilor faţă de opera creată, pe scurt la superioritatea activului asupra pasivului.
Această observaţie este, desigur, valabilă, însă numai până la un punct, dincolo de care ea devine extrem de problematică şi de discutabilă, putând fi, deci, supusă unei interpretări critice. Consider, în acest sens, că această percepţie de tip ierarhic, a superiorităţii activului asupra pasivului, stă la baza întregii noastre culturi occidentale, tributare culturii şi civilizaţiei greceşti, ea conducând, treptat, la o întreagă febră, la o întreagă isterie, la un întreg delir al acţiunii, al expansionismului şi al intervenţionismului, asociate polului activ al voinţei, al orgoliului faustic şi al tendinţei de control şi de dominare, atât de specifice spiritului occidental. Iată de ce în cadrul culturii noastre suntem educaţi mai curând în acest spirit al superiorităţii acţiunii, al superiorităţii faptului de a da mai curând decât aceluia de a primi. Acest lucru a dus la o morală viciată, întemeiată exclusiv pe valorile materiale ale banilor, carierei, consumerismului, productivităţii, eficienţei, succesului etc., pe scurt, la o morală (a)vidă, fără Dumnezeu – de la care nimeni nu ştie şi nu vrea să primească. Astfel, a da comportă, în sens acţional, mai ales o semnificaţie materială spre deosebire de a primi care dobândeşte în mai mare măsură o semnificaţie spirituală.
Nu este vorba de a nega virtuţile acţiunii, ale voinţei, ale puterii, de a înfăptui, ci doar de a atrage atenţia că pedalând doar înspre acest pol putem pierde din vedere o anumită măsură, un anumit echilibru dat de celălalt pol, cel pasiv, al primirii, al ascultării, al receptării. Nu ştiu dacă s-au conştientizat îndeajuns în cultura noastră occidentală virtuţile faptului de a primi, virtuţi care presupun o anumită receptivitate, o anumită ascultare, o anumită golire de sine, dar mai ales o anumită smerenie.
A da are o anumită greutate care-l poate des-fiinţa, anula pe celălalt prin povara darului, pe când a primi are o anumită intensitate care-l poate în-fiinţa pe celălalt, această intensitate fiind strâns legată de gradul de atenţie şi de receptivitate. Mă-ntreb dacă ne-am gândit serios cât de important este să fim atenţi unii la ceilalţi. Cât de important este să ne auzim cu adevărat, să ne privim cu adevărat unii pe alţii. Şi asta deoarece atunci când eşti cu adevărat atent la celălalt, acesta începe deodată…să existe, să înflorească, să devină conştient de sine şi de lume. Această atenţie devine extraordinar de importantă, fiind asemenea unei antene prin care noi îl putem primi şi capta pe celălalt sau asemenea unei oglinzi prin care celălalt se poate vedea, se poate descoperi aşa cum este.
În actul de a da te afirmi pe tine, vorbind sau acţionând asupra lucrurilor, însă în actul de a primi te negi, te goleşti pe tine, lăsând lucrurile să acţioneze sau să vorbească în tine. Această fecunditate a faptului de a primi face ca existenţa să fie plină de sens şi de semnificaţie. Mai mare devine atunci, cum spune Nietzsche, nu cel care dă, ci cel care primeşte, fie şi numai pentru faptul că actul primirii duce la o prelungire, la o extindere a fiinţei dincolo de marginile ei, aceasta putând să cuprindă şi să îmbrăţişeze lumea tot mai mult…în sensul acelei afirmaţii cioraniene din Cartea amăgirilor potrivit căreia „individul există doar în măsura în care de la vierme la Dumnezeu vietăţile se bucură şi gem în el.“ Sau în sensul poeziei lui Marin Sorescu, Ochii, în care starea fecundă de a primi duce la o dilatare a fiinţei, la o transcendere a limitelor ei naturale şi materiale, fapt ce comportă o semnificaţie spirituală majoră. „Ochii mi se măresc tot mai mult, / Ca două cercuri de apă, / Mi-au acoperit toată fruntea / Şi jumătate de piept. / În curând vor fi tot atât de mari / Ca şi mine. / Mai mari decât mine, / Mult mai mari decât mine. / Eu nu voi fi decât un punct negru / În mijlocul lor. / Şi ca să nu mă simt singur / Voi lăsa să intre în cercul lor / Foarte multe lucruri: soarele, luna, pădurea şi marea / Cu care voi continua să mă uit / La lume.“ Această primire, această introiecţie a lumii duce la anularea punctului de vedere personal şi egoist care este Eul, făcând astfel posibilă extinderea câmpului conştiinţei dincolo de Eu şi oglindirea unei realităţi mai mari şi mai cuprinzătoare. Această anulare şi golire de sine pare a fi direct proporţională cu lărgirea conştiinţei, căci ochii, ca simbol al conştiinţei, se măresc, se dilată tot mai mult…acoperind treptat fruntea, pieptul şi tot trupul, Eul micşorându-se, prin contrast, până la un punct negru, ceea ce permite vederea lumii nu cu ochii proprii, ci cu ochii realităţii, adică cu ochii pădurii, ai soarelui, ai lunii, ai pădurii, ai mării. Iată, deci, cum actul primirii, ca stare de deschidere şi de receptivitate, permite un acces direct şi nemediat la sâmburele, la miezul lucrurilor care se deschid, se oglindesc, se văd şi fecundează în noi.
Dacă a da presupune în fond proiecţia şi valorificarea Eului care se afirmă şi se pune pe sine în toate lucrurile, devenind creator de cultură şi civilizaţie, a primi presupune, dimpotrivă, valorificarea şi introiecţia Lumii care prin golirea şi anularea Eului permite captarea şi crearea unui sens şi a unei semnificaţii superioare existenţei, lumii. Aşadar, dacă sensul lui a da este unul cantitativ, material, creator de civilizaţie, sensul lui a primi este unul calitativ, spiritual, creator de cultură, sens şi de semnificaţie.
Revenind la Aristotel, trebuie spus că nu se pune problema superiorităţii unui sens asupra celuilalt, respectiv a superiorităţii activului asupra pasivului, ci se pune problema echilibrului şi armonizării lor, analog echilibrului dintre trup şi suflet sau dintre materie şi spirit. Cu toate că în toate societăţile din toate timpurile s-a pus mai mult accent pe valorile palpabile, concrete şi materiale, azi, poate mai mult ca oricând, societatea noastră occidentală merge pe o valorizare exacerbată a materialului, pe o valorizare excesivă a trupului în detrimentul spiritului, acest dezechilibru accentuat fiind responsabil pentru golirea, pentru vidarea, pentru despuierea existenţei noastre de sens, rost şi semnificaţie. Iată de ce există azi atât de multă singurătate, atât de multă singurătate a fiinţei care apare, asemenea unui copac bolnav, doar cu rãdăcina-tulpină împlântată în solul întunecat al materiei, dar cu ramurile ciuntite şi retezate, fără posibilitatea comunicării, a primirii, a captării şi a transmutării energiilor dinspre şi înspre dimensiunile mai înalte ale metafizicului. Iată de ce suntem doar jumătăţi de fiinţă, jumătăţi de adevăr, jumătăţi de oameni. Pentru a deveni întregi, e necesar să deprindem mult uitata artă de a primi, arta de a fi într-o stare de receptivitate nediscriminatorie prin care putem fi în fuziune, în comuniune directă cu spiritualul din jurul nostru şi de dincolo de noi.
Autor: RamonA ArdeleanApărut în nr. 489