Se pare că doar hazardul pune la cale coincidenţele fericite care ne scot din situaţii disperate şi, după toate aparenţele, insolubile. Cel puţin aşa rezultă din „povestea“ eminentei poete Ileana Mălăncioiu despre întâlnirea, miraculoasă în felul său, cu un mare profesor şi estetician român: Ion Vlad (Apostrof, nr.10, 2014). Dată afară, în 1971, de la televiziune pentru o intervenţie „nepotrivită“ cu privire la tezele lui Ceauşescu, se transferă, „cu greu“, la revista Argeş, unde „rezistă“ un an după care „am devenit şomer“. Ca să-şi liniştească părinţii disperaţi că „am ajuns din nou pe drumuri“, ia calea unui doctorat şi, în 1975, îşi susţine teza Vina tragică (Tragicii greci, Shakespeare, Dostoievski, Kafka)“. Vreme de trei ani, ezită s-o publice, după care urmează îndemnul lui Marin Preda care i-a spus că „dacă tot am muncit câţiva ani la eseul ăsta, ar trebui să-l predau la Cartea Românească, să iau un ban pe el, că sunt şomeră“. Zis şi făcut: Vina tragică apare în 1978, când conducătorul tezei cu care şi-a dat doctoratul, profesorul Ion Ianoşi, o sfătuieşte să trimită cartea unor critici universitari interesaţi de problemele tragicului ori/şi de autorii de tragedii. Nuieluşa hazardului din mâna lui Ion Ianoşi îl indică, primul în lista destinatarilor, pe profesorul Ion Vlad, specialist reputat în acest domeniu al literaturii române şi universale: „Spre uimirea mea – mărturiseşte poeta – criticul Ion Vlad a fost primul care s-a pronunţat asupra cărţii, printr-un comentariu entuziast, de o generozitate rar întâlnită. De girul acordat de către un intelectual cu credibilitatea sa nu a depins doar soarta volumului aflat în discuţie. Atunci mi s-a pus eticheta de poetă a vinei tragice, care a fost preluată în comentariile ulterioare asupra cărţilor mele. După vreo doi ani, când am participat la o întâlnire cu publicul din Cluj, am avut ocazia să-l cunosc pe domnul profesor Ion Vlad şi altfel decât din cărţile sale şi din comentariile publicate în revistele literare. M-a întâmpinat, împreună cu doamna Carmen Vlad, şi m-au invitat la Casa Universitarilor. După masă, am mai zăbovit acolo o vreme, la o cafea, iar apoi m-au condus pe jos, către gară, să mai văd o parte din acel oraş frumos în care ajunsesem pentru prima oară şi să mai stăm de vorbă. Faptul că Rectorul Universităţii din Cluj m-a tratat ca şi cum aş fi fost şi eu rectorul unei universităţi, m-a făcut să uit că eram încă şomer şi să mă bucur de ziua aceea, care a rămas pentru totdeauna în memoria mea“. Mai mult decât trei chestiuni rezultă – cu vorba unui personaj celebru – din cele spuse (povestite) de poeta Ileana Mălăncioiu. Rezultă, în primul rând, că aşa s-au pus bazele unei prietenii intelectuale sortite să reziste timpului. O prietenie exemplară care, în vremea noastră capricioasă şi lesne schimbătoare, vădeşte mai bine ca orice că „hazardul“ care a făcut-o să fie şi să dăinuiască îşi alege totuşi destinatarii în virtutea unor afinităţi elective invincibile şi face să se trezească faţă în faţă oameni deplini şi întregi. Generozitatea de care vorbeşte poeta nu-i pentru Ion Vlad atât un merit – departe de a nu i-l recunoaşte! –, cât o datorie pe care Profesorul, născut şi nu făcut, o resimte ca pe adevărata şi înalta lui vocaţie slujită cu credinţă nedezminţită în cărţile pe care le-a scris despre cărţile pe care le-a citit. Dlui Ion Vlad nu-i plac, scrie undeva, criticii acri şi cârcotaşi, cei ce scormonesc ca să găsească „pete“ şi în soare. De aici decurge că, mare cititor, despre cărţile ce nu merită atenţia sa se abţine să scrie, le trece cu vederea: nici nu le-a văzut. Cărţile mari, cărţile rare, capodopera, în schimb, găsesc în el un hermeneut şi, dacă îngăduiţi, un „detectiv“ pornit în urmărirea şi descoperirea „aventurii formelor“ literare ce însoţesc şi exprimă fondul bogat şi multiplu al umanităţii de ieri şi de azi. Relaţia sa cu aceste cărţi este una specială şi intens personală, în ochii lui cartea este vie, oferă o experienţă umană cu o putere de comunicare şi influenţă covârşitoare: nu rămâne obiectul strălucitor supus privirii stinse a unui estetician de cabinet. Mărturiseşte undeva că se simte „răsplătit pentru credinţele sale transmise prin cărţi şi prin studii, prin – mai ales – comunicarea universitară. Sunt 48 de ani – se confesa profesorul – de când mă aflu la catedră şi cred şi acum, în ciuda tuturor vicisitudinilor şi dezamăgirilor, în valoarea comunicării universitare. Am avut parte de multe promoţii şi am amintirile cele mai dragi pentru insomniile care mă însoţesc, din nefericire, prea des. Am crezut cu tărie şi cu indeniabilă încredere în vocaţia prelegerii şi că sensul vieţii mele e la catedră“. Lecturile mari sunt, până la urmă, nişte plăceri împărtăşite şi comunicate: raţiunea lor supremă constă în funcţia lor formatoare şi avertizatoare. Într-o dedicaţie pe o carte despre Sadoveanu dăruită Ilenei Mălăncioiu, Ion Vlad scrie: „Fiindcă ştie că cel mai de preţ lucru e povestea. Deci, a fost odată…“ Cititorul ideal care e poeta mărturiseşte că „Am înţeles cu adevărat sensul dedicaţiei abia după ce am citit cartea, care m-a făcut să mă întorc la Hanu Ancuţei, la Divanul persian şi la Creanga de aur, din perspectiva autorului, pentru care poveştile Orientului antic constituiau un izvor de înţelepciune. Comentând aceste capodopere sadoveniene, Ion Vlad pune accentul pe faptul că în ele atmosfera este creată prin acel «A fost odată…» cu care încep poveştile de când e lumea, repetat de câte ori e nevoie, pentru a ne face să ne întoarcem la miracolul vieţii şi al petrecerii ei. Interpretarea sa este a unui teoretician şi critic literar înzestrat cu simţul valorii şi al realităţii, pentru care citirea unui roman nu reprezintă o pierdere de vreme, ca pentru alţi teoreticieni ai literaturii, ci dimpotrivă“. Trecând repede peste săgeata aruncată asupra lui Adrian Marino, această „întoarcere“ („m-a făcut să mă întorc la Hanu Ancuţei…“) constituie o recunoaştere şi un elogiu: elogiul hermeneutului capabil să ne întoarcă mereu din drum spre adevăratele bucurii („miracole“!) ale vieţii citind şi recitind marile cărţi care sunt şi rămân noi cu fiecare nouă lectură şi cu fiecare vârstă ce trece. În acest punct al „întoarcerii“ se întâlnesc, privilegiaţi de harul misterios al lecturii, cei doi mari prieteni: hermeneutul Divanului persian şi poeta Vinei tragice regăsesc amândoi în vechile cărţi recitite prospeţimea dintâi, miraculoasă, a capodoperelor ca nou născute şi încă aburinde.
Sub semnul tutelar al Povestirii
Într-un scurt eseu din Apostrof dedicat lui Ion Vlad, criticul Iulian Boldea se opreşte asupra „unei cărţi de referinţă“ din opera profesorului clujean: Aventura formelor. Geneza şi metamorfoza „genurilor“ (1996). „Repudiind unele concepte anchilozate (gen, specie literară) – scrie Iulian Boldea –, Ion Vlad optează pentru conceptul de «formă» literară, mult mai adecvat pentru a înregistra mutaţiile, metamorfozele şi avatarurile literaturii. Un astfel de concept nu poate fi delimitat de exigenţele unei poetici diacronice, capabilă să formuleze o directivă «generală a poeticii istorice în problema formelor văzute drept categorii generale, expresie a unor atitudini fundamentale, ontologic şi gnoseologic vorbind»“. Să nu omitem a spune că respectiva „carte de referinţă“ s-a născut dintr-un curs universitar, cu alte cuvinte, dintr-o serie de prelegeri ţinute de profesor în faţa unor auditori studioşi: este o formă de comunicare vie şi directă cu destinatarii de drept şi de fapt, care devin ei înşişi, într-un fel, provocatorii, „agenţii de influenţă“, interlocutorii şi „încurajatorii“ profesorului lor! Minunată formă de „cobeligeranţă“ între maestru şi discipoli, profesori şi studenţi şi, încă, între generaţii care privesc fiecare, cum se întâmplă, în altă parte. Un capitol din această frumoasă şi substanţială carte se intitulează semnificativ Sub semnul tutelar al Povestirii; altele, Mai veche decât Universalele, Reîntoarcerea la sursele originare, În căutarea arhetipului sau Sub semnul unui nou Don Quijote, conţin şi indică aceeaşi sugestie copleşitoare a vechimii formelor noi şi foarte noi ale literaturii şi, totodată, exprimă o mefienţă oportună în raport cu desele, repetatele apeluri nu tocmai noi care împing la tradiţionala goană după noutate azi mai aprigă decât ieri: o noutate cu orice preţ şi, în primul rând, cu preţul aruncării la coş a „vechiturilor“. Profesorul Ion Vlad încearcă, între multe altele, să potolească, în cartea lui, vanitatea acestei goane oarbe după o noutate la capătul căreia alergătorii se prea poate ca să regăsească aceeaşi… Poveste: povestea literaturii şi a începutului ei nesfârşit. „Repudierea“ – cum spune cu un termen poate prea strâns şi univoc Iulian Boldea – e sinonimul militant al „revizuirii“ paşnice. În locul acelor „concepte anchilozante“ (gen, specie etc.) profesorul Ion Vlad înoată expert şi abil într-o vastă bibliografie şi propune „forma“ ca o… formă de eliberare a cărţilor (a marilor cărţi) din „închisoarea“ unor concepte ca nişte celule ruinate, ce-şi vor fi trăit traiul. Semnificaţia eliberatoare a revizuirii operate în cunoştinţă de cauză de esteticianul Ion Vlad echivalează cu dezgheţarea unei Antarctici literare. Se cuvine privită, ca şi aceea dintr-un volum ca În labirintul lecturii (1999) ori altul despre Orizonturile lecturii (2007), drept tot atâtea reîntoarceri la o – cum scrie Iulian Boldea – „profesiune de credinţă a criticului şi teoreticianului care «crede cu tărie în valoarea indeniabilă a Lecturii, univers plural al meditaţiei, al plăcerii şi fascinaţiei pentru marea Bibliotecă a literaturii»“. Umanist „vechi“, cărturar şi cititor strălucit, Ion Vlad este un model rar în universul literar actual.
Autor: C. StănescuApărut în nr. 4962014-12-04