În rue de l’Odéon, la numărul 7, poeta Adrienne Monnier (1892-1955) avea o librărie-bibliotecă de câteva zeci de mii de volume, La Maison des amis des livres. Vindea sau împrumuta cărţi, organiza săptămânal întruniri literare, lecturi publice, serbări, era o animatoare a vieţii culturale pariziene. Prin librăria ei au trecut James Joyce, Ezra Pound, Paul Valéry, Francis Scott Fitzgerald, Walter Benjamin etc. În acelaşi timp, Adrienne Monnier era foarte simpatizată de români pentru sufletul ei binevoitor…
La sfârşitul anilor ’30, studenţii români se întâlneau frecvent în biblioteca ei. Erau săraci şi puteau citi fără să plătească. Printre vizitatori, Mariana Şora l-a observat în câteva rânduri şi pe Constantin Noica. Nu-l simpatiza.
Filosoful citea după o metodă originală: în ordinea alfabetică a autorilor, ca Autodidactul lui Sartre, dar fără instinctul lui enciclopedic. Nu mi-l închipui răsfoind reviste despre creşterea cailor sau romane de dragoste. În definitiv, Noica nu putea citi decât filosofi. Transcriu un fragment din volumul Marianei Şora (1917-2011), O viaţă-n bucăţi, (Editura Cartea Românească, 1992, p. 103.) Nu înainte de a preciza că Mariana Şora a părăsit România în 1977 şi a trăit până la sfârşitul vieţii (a murit la 94 de ani) la München.
„Pe Dinu Noica arareori şi numai în treacăt l-am mai revăzut la Paris. Exista însă pe vremea aceea printre nenumăratele librării ale Cartierului Latin una deosebit de atrăgătoare pentru cărturari… Era o librărie-bibliotecă, în rue de l’Odéon, îi zicea dacă nu mă-nşel Les amis du livre, ţinută de o anumită mademoiselle Monnier, care legalizase, ca să zic aşa, obiceiul înveterat de a lăsa clienţii să răsfoiască pe îndelete cărţile, ba chiar să le citească netulburaţi. Acolo, meteahna aceasta de amator fără intenţii serioase sau fără posibilităţi de a achiziţiona ce-l interesa nu se practica oarecum pe furate, dimpotrivă, era instituţionalizată. Mai mult: se împrumutau cărţi acasă. Spre facilitarea căutării, îţi stătea la dispoziţie, ca în orice bibliotecă, un fişier alfabetic, cuprinzând vreo 40.000 de titluri. Într-adevăr, un loc de întâlnire al iubitorilor de carte. Iar Noica, un obişnuit al casei. Când urma să se înapoieze în ţară, şi-a exprimat marea părere de rău: ajunsese cu lectura la litera C.”
Nu bag mâna în foc pentru autenticitatea literală a relatării. Alegoric însă, ea este riguros adevărată.
Ca orice filosof, Noica dispreţuia întâmplarea, dezordinea, lipsa de metodă. Se răfuia cu haosul. Nu s-ar fi lăsat niciodată în voia hazardului. Aşa cum un filosof pune ordine în lucruri (fiindcă nu o găseşte niciodată acolo), el încerca spontan să-şi pună ordine în viaţă şi în propriile-i lecturi. Proceda riguros precât îi stă omului în putinţă. Este aproape imposibil. Cărţile nu pot fi niciodată clasificate într-un chip mulţumitor. În treacăt fie zis, clasificarea zecimală folosită în biblioteci este perfect arbitrară. Să nu mai vorbim de lucruri. Acolo domnesc de la bun început harababura, confuzia. Dacă domeniul de rânduit este nelimitat, orice clasificare este în chip necesar aproximativă. Doar elementele chimice (în număr finit) se pot clasifica fără rest. Şi mineralele, dacă nu mă înşel…
Aşa îmi explic modul bizar în care citea Noica. Nu urma criteriul preferinţelor, al simpatiilor, îl stăpânea duhul completitudinii. Un filosof nu acceptă simpatii şi antipatii. Voia să fie exhaustiv, să acopere domeniul metafizicii, să nu omită nici un nume, nici un titlu important. Şi îndoiala lui Descartes este hiperbolică: ea cuprinde orice opinie şi sfârşeşte prin a-l prinde în plasă şi pe Descartes, păianjenul metafizic.
Ordinea alfabetică este, în primul rând, o ordine a accesului (precară ca toate ordinile, repet) şi o garanţie (minimă) că nu vei omite nimic, că vei epuiza totul. Dacă urmezi alfabetul, accesul la un autor, la un pasaj este mai rapid. Şi nu-ţi scapă nimic. Cu acest gând a propus şi a aplicat Alanus de Insulis ordo alphabetica spre mirarea indignată a sfântului Bernard. Multă vreme filosofia a fost înţeleasă ca o teorie a Ordinii, a tipurilor de Ordine, şi ca o instituire a ei / lor. Pentru Noica, a citi autorii începând cu litera A (în speranţa că va ajunge cândva la Z şi va închide cercul bibliografic) însemna a proceda metodic, kantian, minuţios. Şi, ca să fiu drept, este dificil (aproape imposibil) să străbaţi cele trei litere (A-B-C), numai operele lui Aristotel şi ale comentatorilor săi al căror nume începe cu A (Adrastos, Alexandros de Aphrodisia, Ammonius, Aspasius, Asclepios etc.) îţi iau câteva luni bune, dacă nu cel puţin un an. Până să ajungi la Henri Bergson (care şi el a avut comentatori), termini bursa de studii. Până să ajungi la Camus şi Confucius, eşti deja profesor titular sau primeşti domiciliu obligatoriu, sau ajungi la închisoare, unde nu-i ai decât pe Clasici.
Sigur, Noica avea oarecari însuşiri donquijotice, semăna un pic şi cu Petruşka, şi cu Benedikt, dar din prea multă iubire de ordine (vanitate n-a avut niciodată). Iar iubirea scuză orice păcat. Şi, la urma urmelor, îşi asumă şi ridicolul…
P.S.: Un amănunt interesant: tot în rue de l’Odéon, dar la numărul 12, există o placă pe care scrie: „En 1922, dans cette maison Mlle Sylvia Beach publica Ulysses de James Joyce”.