5. Liza Marklund, Testamentul lui Nobel, traducere de Dina Litzica, Editura Trei, 2013
Thriller detectivist plasat în ţara Premiilor Nobel, pornind de la uciderea preşedintei Comitetului pentru premiile cu pricina.
4. Michel Houellebecq, Harta şi teritoriul, traducere de Daniel Nicolescu, Editura Polirom, 2001
Nu-i exact o carte despre premii literare, dar e romanul care i-a adus lui Houellebecq, în sfârşit, Premiul Goncourt, deşi Harta şi teritoriul e sensibil mai slabă şi decât Extinderea domeniului luptei, şi decât Particulele elementare. Succesul romanul stă probabil în trucul la care a recurs autorul: şi-a înscenat în interiorul cărţii, în care a pătruns ca personaj, o moarte brutală. Morala: dacă te cheamă Houellebecq (epitom al sictirului şi dispreţului faţă de convenţiile şi fasoanele lumii literare), doar mort vei pupa Goncourt-ul.
3. John Updike, Bech at Bay (1998)
În această culegere de povestiri, Henry Bech, un soi de proiecţie satirică a lui Updike, primeşte Premiul Nobel pentru Literatură – pe care Updike însuşi, deşi fusese cotat ca având şanse, nu-l primise şi nu avea să-l primească.
2. Edward St. Aubyn, Lost for Words, 2014
O satiră ascuţită a procesului de decernare a Premiului Booker. Nu e cea mai bună carte a lui Edward St. Aubyn (un autor excelent din care până în prezent, din păcate, a fost tradusă în română o singură carte – Lapte de mamă, Editura Leda, 2008), dar merită efortul.
1. Umberto Eco, Pendulul lui Foucault, traducere de Ştefania Mincu, Editura Polirom, 2013
Deşi Pendulul lui Foucault este un roman prea complex pentru a fi redus la eticheta din titlul acestei pagini, el conţine totuşi paragrafe decisive şi definitive despre viaţa literară, editorială, scriitoricească şi despre cum se dau premiile – varianta dezvrăjită.
Bonus
Martin Walser, Moartea unui critic, traducere de Victor Scoradeţ, Editura All, 2005
Roman cu cheie, în care Walser se răfuieşte cu Marcel Reich-Ranicki, unul dintre cei mai importanţi critici de întâmpinare din Germania. Cartea a stârnit un enorm scandal pe care, de fapt, nu-l merita, fiind plată ca apa dintr-un pahar. Dar, dincolo de amănuntele scandalului, care nu-s în chestie aici, romanul încorporează o fantasmă pe care nu puţini scriitori o vor fi trăit măcar o dată: dă-i în cap criticului.