O cronica incropita

Adrian Bodnaru, „O legatura de chei“, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 2010, 96 p.

sorin despoT, „apasa“, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 2010, 80 p.

E pentru prima data când încropesc un articol din scurte comentarii despre doua carti. Nu-mi place varianta aleasa, asa cum dispretuiesc volumele alcatuite din cronici literare. Nu suport fusereala. Procedez totusi astfel fiindca nici „O legatura de chei“ (Adrian Bodnaru), nici „apasa“ (sorin despoT) nu merita o analiza amanuntita. Sunt doua volume schiloade. Musculatura lor gelatinoasa se compune din câteva petice de poeme. Dupa aceasta judecata de valoare, interventia mea si-ar putea încheia menirea. Doar am dat verdictul. Accept însa recursul facut de public.
Manierisme
Versurile lui Adrian Bodnaru se înfrupta din tipul de poezie practicat de Serban Foarta. Asta nu se observa exclusiv din recenta „Legatura de chei“. De acelasi autor, am citit „versuri si alte forme fixe, cu o exerga de Serban Foarta & unsprezece semne de Dan Ursachi“ (Editura Brumar, 2002). Si la Adrian Bodnaru se remarca înclinatia catre exercitii de stil, concretizate în manierisme formale. Pentru el, poezia reprezinta, înainte de toate, cautarea unei structuri sintactice fistichii. În consecinta, redactarea se confunda cu efortul retoric si tehnicismul (în destule cazuri fara dexteritate). Poeziile sunt acoperite de schele, înghitite de ermetism filologic. Poetul seamana cu un sculptor preocupat mai mult de perfectionarea nasului unei statui, decât de rezistenta materialului de lucru. Rezultatele creatiei se dovedesc fragile. „O legatura de chei“ nu depaseste statutul de joc fragil al prozodiei. Pentru ca, dupa ce schelele au fost înlaturate, sculptura începe sa se clatine din pricina epigonismului. Nu insinuez ca as aprecia creatia maestrului. Dar opera lui Serban Foarta constituie un unicat. Iar oricine se lasa influentat de creatorul „Holorimelor“, va prelua numai litera, caci de spirit nu poate fi vorba.
Nu-mi dau seama de ce Adrian Bodnaru insista sa scrie în „idiolect“ (cum precizeaza Serban Foarta pe coperta a IV-a), de vreme ce poemele sale reusite respecta sintaxa canonica. De exemplu, cel initial se evidentiaza prin gravitatea evocarii disparitiei unui copil. Imaginatia atenueaza tragismul momentului. Poetul retine decesul baietelului ca o misterioasa ridicare la cer, deoarece micutul parea sa aiba o silueta serafica. Amintirea accidentului fatal se pastreaza într-o papusa ce arata ca moartea a trecut pe acolo, a furat o fiinta si a lasat în loc o efigie îngrozitoare: „Am vazut dupa-amiaza ca o minge/ umflata cu un aer strain/ (venetian sau arab)./ Am vazut cum o atinge cu piciorul slab/ de înger copilul vecin/ cu mine dintotdeauna, –/ cum o loveste pâna departe./ Dar nu atunci l-am vazut ultima oara/ (când s-a dus dupa ea)/ ci mai târziu, în alta parte:/ într-una/ din sperietorile de soferi de lânga sosea./ Am vazut cum se juca de-a toate:/ de-a oameni mari, de-a o vara,/ de-a singur spre mare;/ apoi, am vazut carnavaluri sau armate,/ pe ape sau pe stadioane cu un aer strain,/ dar niciodata pe copilul din fiecare/ dupa-amiaza cu mine vecin“ (p. 5).
Iubirea din „O legatura de chei“ e nestatornica. Nu se consuma decât fizic. Trupurile ard pentru o noapte. Apoi, barbatii pleaca la drum. Femeile sunt un sir de întâmplari uitate, obiecte ce trebuie schimbate imediat ce s-au uzat: „fuma asezându-si cricul sub soare,/ sa-i schimbe o vara cu vara de rezerva,/ ca pe o camasa a lui cu unsoare/ patata cu sosul de la conserva“ (p. 14).
Câteodata, Adrian Bodnaru încearca sa construiasca poezii de notatie. Îl împiedica formalismul gol, redus la gasirea rimelor potrivite. Asemenea texte nu se leaga în tesaturi. Cuvintele ramân fire independente: „Frunze, taxiuri/ galbene, vechi, – / trase chipiuri/ peste urechi// câinilor grei/ înca de vara,/ pe dupa ei/ cozi ce presara,// colti când le sapa/ sângele-n par:/ de vânt, de apa,/ mori în raspar“ (p. 51).
„O legatura de chei“ functioneaza ca o placa zgâriata pusa la un pick-up fara ac.
Alt premiant fara coronita
Câstigator al Premiului de Poezie la Concursul de manuscrise organizat de Uniunea Scriitorilor din România (2009), sorin despoT se afla în aceeasi ipostaza ca m. dutescu. Un context favorabil i-a permis sa-si vada cartea publicata. Dar daca în „si toata bucuria acelor ani tristi“ gaseam si lucruri demne de consemnat, în „apasa“ n-am dat peste aproape nimic. Am încercat o sumedenie de butoane, am scanat paginile în repetate rânduri. Am citit cu bunavointa, asa cum m-a îndrumat un profesor drag. Am cautat afinitati si poetici alternative. Însa acest volum e o mare pacaleala intelectuala si estetica.
Versurile sunt crude, precum fructele culese necoapte. Tocmai aici e problema. Sa publici înainte de vreme si poezia sa fie acra sau sa o lasi prea mult la soare si sa se treaca? Alegând a doua varianta, riscul consta în a fi înghitit de plutonul anonimilor. Optând pentru prima, intervine lipsa de maturitate. Fiindca aceasta din urma reprezinta caracteristica definitorie a poeziei lui sorin despoT. Poemele sale sunt ale unui adolescent întârziat. Proba de netagaduit o gasim în scriitura copilaroasa, strangulata de adverbe provenite din adjective. Nu e cazul sa tin o prelegere de morfologie, mai ales ca prefer sintaxa. Sorin despoT crede ca astfel îngreuneaza verbele, ca le transforma în obiecte solide. De fapt, compune texte simpliste, fara forta de ademenire: „apropie-te încrezator/ închide usa în spatele tau/ inspira adânc lasa tensiunea/ de pe umeri pe/ omoplati pe solduri pe gambe/ pâna când se împrastie surd“ („apasa“, p. 8).
Uneori, poemele lui sorin despoT creeaza o atmosfera înrudita cu aceea din „Blank“-ul lui Vlad Moldovan. Întâlnim aceeasi senzatie de sufocare, de claustrare într-o lume alcatuita din patru pereti si un tavan. Lipseste, de asemenea, tipatul care cauta eliberarea. Salvarea pare a fi un cifru secret care sa deschida usa care duce la iesirea din labirint: „peretii se apropie lent/ camera pierde lumina/ iar culoarul îmbâcsit între/ cutia de lemn si retina/ devine tot mai îngust/ deja te aud implorând/ speri cu toata fiinta/ ca voi rosti calm hai/ apasa“ („un buton“, p. 12).
Cele trei-patru poezii reusite din volum au ca suport viziunea mortii ca fapt divers. Desfasurarea textelor e imprevizibila. Întâmplarea plata, înscrisa în rutina, contine un eveniment cumplit, dar nebanuit. Decesul subit scoate mintea din amorteala: „în praf nervi motoare constiinte încinse/ primul semafor care ma enerveaza apoi/ al doilea si masa amorfa de carne în/ autobuzul 601 unde infernul ofera gratuit/ avanpremiere si deseori miroase a ciorba/ omul acela cu primul lui pas a murit pe scari/ în fata primariei când coplesit de greata/ a cedat locul unui barbat disperat“ („ca sa vin la tine“, p. 19).
Câteodata poetii vor sa faca sa arate ca au cunostinte lingvistice solide. Ca se pricep la omonimie, la forma verbala a reflexivului reciproc. Probabil ca sorin despoT se gândea ca din firave jonglerii, însusite si de elevii care se pregatesc pentru testarile nationale, va asambla un poem trasnet: „oamenii se uita/ unii pe altii/ prin piete/ unii la altii/ prin pietii/ unii peste altii“ („în general“, p. 32). Nu i-a iesit decât apa de ploaie.
Sorin despoT are multe de învatat pâna sa scrie macar poezii de raftul al doilea. Cu toate ca surprinde trepidatia indivizilor înghititi de societatea de consum, goana spasmodica la cumparaturi si la ghisee, scriitorul are lacune de adecvare gramaticala, folosind un termen calchiat din limba engleza în locul expresiei românesti „a-si da seama“: „daca toti acestia realizeaza ss.m.t ca vor muri/ de unde atâtea sacose atâta zgomot“ („mai multi oameni în strada“, p. 70).
„Apasa“ e o carte plictisitoare, care putea sa lipseasca din rândul aparitiilor editoriale din 2010.
Recursul se respinge în ambele cazuri!