Acum patru decenii, in Kosovo, niste prieteni din Italia m-au ajutat sa inteleg foarte complicatele legi ale vendetei stabilite de urmasul lui Skanderbeg. Am fost avantajat si de faptul ca, tocmai atunci, un celebru regizor sarb filma reconstituirea unei crime teribile datorata respectarii unor asemenea reguli: un copil mai mic de trei luni, jertfit in numele impacarii, a stingerii conflictului dintre doua familii. De una dintre complicatele legi ale vendetei, lupta prin procura, mi-am amintit deseori in cele mai neasteptate imprejurari. Familiile ramase fara barbati pentru a putea continua infruntarea, aveau dreptul sa-si angajeze luptatori care sa se sacrifice in numele lor. Sigur, nu era usor de gasit oameni dispusi sa moara sau sa omoare pentru altii, de dragul unor idei sau al unor vini care nu le apartin, mai ales ca familiile aflate in conflict pe viata si pe moarte nici nu mai stiau cauzele dusmaniei. Timpul, chiar veacurile au pastrat si au intretinut ura, focul, dar nu si intamplarea care a declansat prima scanteie.
Cine urmareste lupta politica de la noi – iar sintagma „lupta politica“ are nevoie de niste ghilimele mari cat Negoiul –, nu poate sa nu se gandeasca la practicile medievale pomenite. In realitate, se infrunta doi, trei lideri, iar restul, oastea de stransura, mercenarii, luptatorii prin procura fac si ei ce pot de dragul unor avantaje lesne de inteles, dar fara sa respecte regulile de odinioara, din veacurile de duioasa amintire. Este uluitor cu cata nerusinare repeta ce li s-a soptit si cu cata cruzime si sete de sange lovesc atunci cand li se da ordin. Si pentru ca vorbeam de vendeta, iata, presa, un dusman etern al dictaturii, incompetentei si nerusinarii, este propusa spre sanctionare. Alaturi de terorism, coruptie si crima organizata, presa este trecuta de catre presedintele patriei pe lista amenintarilor la adresa securitatii nationale. De la o dictatura vesela, pe ritm de manele, pigmentata fireste cu inevitabilele catuse si chemari spectaculoase la D.N.A., nu trecem, cum s-ar parea, la o alta, crispata, seaca, dupa regulile stravechi, ci la o dictatura smechera. „Dumneavoastra ma intrebati ce doriti, eu va raspund ceea ce cred de cuviinta!“ Replica apartine domnului Boc si este modelul de dialog care, cu consecventa, se practica de niste ani incoace. Miniaroganta smechera, cu fata damboviteana. Daca pana si marionetele prind glas si te privesc de sus, nu trebuie sa te mai intrebi asupra cauzelor bramburelii si ale mizeriei indescriptibile pe care o datoram celor ce sunt convinsi ca aici se poate orice. Si nici de ce, spre exemplu, Spitalul Universitar de Urgenta are doar 12 lei in cont! Cu asemenea performante, niste pretinsi ministri ar trebui sa se bage in pamant. Dar, incontestabil, pana acum, la noi, s-a cam putut orice. Toate nulitatile s-au dat ce au vrut si au fost crezuti si acceptati. „Campaniile de presa la comanda cu scopul de a denigra institutiile statului“? Dar cine a fost cel mai de seama denigrator al parlamentului si al guvernelor trecute? Cine a pus in fruntea celor mai importante institutii niste robotei telecomandati? Si daca presa ar lauda, ce ar fi? Raposatul si toate „realizarili“ s-au bucurat numai de laude. Ei si? Ca om cu o experienta de trei decenii in „relatia“ cu cenzura si, mai ales, cu toate mintile intunecate ale obscurantismului damboviteano – fanariot de atunci, ar trebui sa ma gandesc imediat, cu spaima, la ceea ce ar ascunde situarea presei printre vulnerabilitatile la siguranta nationala. Dar nu ma grabesc, deocamdata.
Prostia si incompetenta sunt unicele noastre vulnerabilitati. Restul doar detalii. In lumea literar-culturala, de exemplu, nu ar avea ce sa cenzureze, caci ea s-a predat demult. La umbra unor asemenea scandaluri, de fapt banale perdele de fum, se fac marile afaceri. Si, din cate imi dau seama, catuse mai avem iar de posibilii purtatori sa nu mai vorbim. Pe vremea lui Gheorghiu-Dej, detinutii erau purtati dintr-un loc in altul cu ochelari de tabla. Poate ca vreun intreprinzator particular in asociatie cu statul ar izbuti, de dragul jocului de-a justitia, sa-i puna in circuitul turistic al institutiilor ce se indeletnicesc cu un asemenea sport. Dar in acest moment nu stiu ce ma face sa cred ca este prea asurzitoare tãcerea in jurul enormei calamitati nationale care ar fi deschiderea exploatarii de la Rosia Montana. Cateva locuri de munca, de ordinul sutelor, in schimbul distrugerii neconditionate a mediului inconjurator, a pierderii ireversibile a vestigiilor daco-romane, ca sa nu mai vorbim de valoarea incomensurabilã a celor doua biserici, din Rosia Montana si Corna. Aici a servit preotul Simion Balint, cavaler si tribun in oastea lui Iancu, aici s-au tinut sedintele secrete ale fruntasilor romani in frunte cu George Gitta, finantatorul armatei lui Avram Iancu. Un accident, un cutremur, niste alunecari de teren, ba chiar o revolta a minerilor, cum s-a intamplat in 1992, la Giant Mine din Canada, cand minerii au aruncat mina in aer, ar face ca enorma cantitate de cianuri, de trioxid de arseniu precum si de reziduuri de metale grele sã patrundã in panzele freatice si sã otraveascã tot ce se poate otravi in Ungaria, Serbia si Bulgaria, lasand Romaniei nesansa unor despagubiri vesnice. Cianurile, in cazul unui posibil accident, i-ar pune pe vecinii nostri atat de inversunati in aceste zile, mai ales din cauza celor intamplate acum 90 de ani, la Trianon, in situatia de a inchide definitiv problema transilvana. Din lipsa de solicitanti. Dincolo de gluma, sper sincer ca, alaturi de forumurile stiintifice romanesti si straine, maghiarii din guvern vor fi lucizii capabili sa opreasca deschiderea exploatarii. Caci in intelepciunea, omenia si responsabilitatea celorlalti de la putere nu am nici un motiv sa cred.