„Vive Napoleon! Vivent les saucissons!“
„Oamenii îsi fauresc ei însisi istoria, dar si-o fauresc nu dupa bunul lor plac si în împrejurari alese de ei, ci în împrejurari care exista independent de ei, împrejurari date si mostenite din trecut. Traditiile tuturor generatiilor moarte apasa ca un cosmar asupra mintii celor vii. Si tocmai atunci când oamenii par preocupati sa se transforme pe ei si lucrurile din jurul lor, sa creeze ceva ce n-a mai fost, tocmai în asemenea epoci de criza revolutionara ei invoca cu teama spiritele trecutului, chemându-le în ajutor, împrumuta de la ele numele, lozincile de lupta, costumele, pentru a juca, în aceasta travestire venerabila si cu acest limbaj împrumutat, o noua scena a istoriei universale. Astfel Luther s-a travestit în apostolul Pavel, revolutia din 1789-1814 s-a costumat, pe rând, în republica romana si în imperiu roman, iar revolutia din 1848 nu a gasit nimic mai bun de facut decât sa parodieze când anul 1789, când traditiile revolutionare ale anilor 1793-1795“ .
Si tot asa, alegerile prezidentiale din 2009 n-au stiut altceva decât sa se propuna ca reenactement al revolutiei din 1989, însa de data asta de sus în jos si cu fundu-n sus: de la judetul Vaslui, proaspat relocalizat în Timis, care iesea în strada în noiembrie anul trecut pentru a-i scoate din cetate pe ultimii bolsevici descalecati în zona – Geoana si Antonescu – si a-si achita astfel restantele de eroism ramase neplatite de acum douazeci de ani, pâna la fostul, actualul si perenul nostru presedinte care se ridica, aparent de la putere, împotriva comunistilor, doar aparent în opozitie, si împlinea astfel, de sus în jos, dorinta neamului, exprimata de jos în sus, de a scapa de tara de dusmani. De la un capat la celalalt, acelasi fenomen: tragedia de stat din 1989 repetata, în 2009, ca farsa politico-mediatica; sau, ca sa fim mai exacti: tragedia cu miros de farsa, reluata ca o farsa îmbracata în tragedie.
Comunistii si mogulii – acestea au fost cele doua vârfuri de lance ideologice cu care lupta electorala a fost purtata si câstigata, cele doua galuste pe care alegatorii le-au înghitit fara sa clipeasca în procesul prin care puterea s-a autoreprodus fara emotii, mimând, tocmai, propria sa suspendare sângeroasa. Alaturarea nu e deloc întâmplatoare: mai întâi, comunistii si mogulii, stalinismul represiv si capitalismul fara scrupule, ca tot atâtea extreme periculoase de care conservatorismul pustii si curelei late, cu pâine pe vatra, Biblie pe noptiera si ajustari structurale la locul de munca, trebuia sa se pazeasca si sa ne pazeasca. Comunistii si mogulii, de asemenea, si în acest sens: ca tot atâtea etichete bine alese cu ajutorul carora s-a încercat – si s-a reusit – ocultarea unor fenomene structurale prin patologizarea lor, prin exceptionalizarea lor. Despre asocierea spontana si generala opozitie=stânga=comunism=Gulag s-a tot scris. Despre functia ideologica a categoriei de moguli – mai putin.
În imaginarul pedelist, mogulul este forma maladiva de manifestare a capitalismului, o excrescenta prevazuta cu vointa malefica, dar care demonstreaza totusi, prin aparitia sa, o teza fundamentala din doctrina partidului: si anume ca, în sfera lor de normalitate, în afara acestor exceptii regretabile, concret, pâna la un anumit nivel de avere, raporturile de productie din interiorul capitalismului autohton sunt absolut corecte si armonioase. Deci invizibile. Motiv pentru care mogulul nu este doar forma patologica de manifestare a capitalismului de la noi, ci este chiar singura sa forma de vizibilitate. Obiectiv vorbind însa, mogulul este un capitalist de succes. Ca îsi desfasoara activitatea în presa si ca extrage profit din spatiul public nu-l face apriori mai imoral decât daca si l-ar extrage din petrol sau lalele. Faptul ca baza lui de productie este chiar suprastructura nu-l face mai vinovat decât sunt confratii sai care exploateaza, în liniste, dincolo de privirile vigilente ale opiniei publice. Subrezenia logica a campaniei antimoguli nu reflecta, însa, decât gradul zero al intentiilor sale practice – o campanie lansata pentru a fi votata, si nicidecum aplicata. În fond, daca problema mogulilor, i.e. a patronilor din presa, s-ar fi pus cu adevarat si n-ar fi fost o simpla fumigena, PDL-ul ar fi fost nevoit sa formuleze singura solutie posibila, una care i-ar fi îndepartat însa automat atât aura de partid de dreapta pe care si-o tot cauta, cât si voturile electoratului sau anticomunist: e vorba de un sprijin statal masiv acordat presei – adica, în termeni pedelisti, deficit bugetar, socialism, niciodata. Presa este sau sub patron, sau sub stat, adica, din nou în termeni basescieni: sau mogulizata, sau comunista . O campanie electorala purtata si câstigata simultan pe ambele fronturi – cel anticomunist si cel antimoguli – nu demonstreaza atât inteligenta managerilor de campanie, cât serioasele disonante cognitive ale electoratului .
Desi fumigena din punct de vedere practic si teoretic, batalia antimoguli a produs totusi deplasari semnificative. Asa se face ca, atunci când sabia distinctiei moguli-patroni, puscarie-libertate s-a apropiat amenintator, de prin Indonezia, de gâtul marii noastre burghezii, a avut loc, la scara individuala, scenariul pe care Marx îl descrie, în 18 Brumar, la scara de clasa:
„Burghezia franceza era constrânsa prin pozitia ei de clasa, pe de o parte, sa distruga conditiile de existenta ale oricarei puteri parlamentare, deci si pe ale ei, iar pe de alta parte sa faca de neînvins puterea executiva, care îi era ostila… Burghezia recunoaste ca propriul ei interes dicteaza ca ea sa se salveze de pericolul autoguvernarii; …ca pentru a pastra intacta puterea ei sociala trebuie zdrobita puterea ei politica; ca burghezii, ca particulari, pot continua sa exploateze celelalte clase si sa se bucure netulburati de proprietate, de familie, de religie si de ordine, doar cu conditia ca burghezia ca clasa sa fie condamnata, alaturi de celelalte clase, la aceeasi nulitate politica; ca pentru a-i salva punga trebuie sa i se ia coroana, iar sabia care urma s-o apere trebuie totodata atârnata, ca o sabie a lui Damocles“.
Filmul concentrat al pasajului dialectic de mai sus e deja celebru: Geoana merge sa se relaxeze la Vântu, Vântu pierde alegerile, dar cu ocazia asta îsi salveaza averea. În mare, la nivel panoramic, episodul respectiv, ca si urmarile alegerilor prezidentiale, respecta însa la fel de fidel verdictul lui Marx: în deplasarea continua care se petrece în Estul Europei spre forme tot mai accentuate de democratie prezidentiala sau guvernamentala, marea burghezie se vede nevoita sa-si sape fundamentele parlamentare si „democratice“ ale propriei dominatii politice pentru a-si salva, fie si prin recursul tot mai generos la forme politice autoritare, propria putere materiala. În aceste conditii, capitalul nu face, în Estul Europei, decât sa parcurga în galop drumul pe care, în lumea întâi, s-a pornit încet, dar sigur, de câtiva ani încoace.
Cine gândeste abstract?
„Parcela, taranul si familia; alaturi alta parcela, alt taran si alta familie. Un numar de unitati de acest fel alcatuieste un sat si un numar de sate un departament. Astfel marea masa a natiunii franceze este formata din simpla adunare a unor marimi denumite la fel, asa cam, de pilda, un sac umplut cu cartofi formeaza un sac de cartofi. Întrucât milioane de familii traiesc în conditii economice de existenta care separa felul lor de viata, interesele si cultura lor de acelea ale celorlalte clase, opunându-li-se în mod dusmanos, aceste milioane de familii formeaza o clasa. Întrucât între taranii parcelari nu exista decât o legatura locala, iar identitatea intereselor lor nu da nastere unei comunitati, unei legaturi nationale si nici unei organizari politice, ei nu formeaza o clasa. Ei sunt deci incapabili sa-si impuna interesul de clasa în numele lor propriu, fie printr-un parlament, fie printr-o Conventie. Ei nu se pot reprezenta singuri; ei trebuie sa fie reprezentati“.
Sa facem mai întâi un mic salt în timp, de câteva secole, pâna-n momentul de fata. În încercarea sa legendara de a demonstra legitimitatea aproprierii bunurilor comune din „The Second Treatise on Civil Government“ (1690), John Locke savârsea un sofism simpatic – sofism care n-a întârziat sa reverbereze însa, cu sunet de adevar apodictic, în tarile postcomuniste, de vreo douazeci de ani încoace: de la ideea ca orice actor privat, în masura în care, prin atingerea sa magica, adauga valoare unei proprietati comune, este perfect îndrituit sa îngradeasca proprietatea respectiva si sa si-o revendice în scopuri exclusive, venerabilul parinte al liberalismului ajunge la concluzia ca îngradirea însasi este deja actul prin care mâna privata adauga valoare proprietatii comune – daca nu altceva, macar gardul însusi. Pe scurt, ca aproprierea prin îngradire a spatiului comun se autojustifica pe masura ce se face – îsi este propriul sau argument ontologic à rebours: un de facto care-si genereaza, pe masura ce se face si pentru ca se face, propriul sau de jure. Pot sa iau din proprietatea comuna, pentru ca aparent luând, în realitate dau (se întelege: mai mult societatii). La limita – o limita însa întotdeauna deja prinsa în calcul ca miza a întregului argument – acest enclosure of the commons este un veritabil operator ontologic: cum bunul public e prin definitie paragina, abandon, nefiinta, simplul gest de îngradire si apropriere da fiinta. Omnes negatio est determinatio, orice gard invoca din neantul colectiv o Proprietate Privata.
Mutatis hat mutandis, acumularea primitiva de constiinta de sine în rândul tineretului est-european se produce pe cai similare aproprierii spatiului comun la Locke: tot asa cum îngradirea spatiului comun si aproprierea sa devin autojustificate pentru ca delimitarea însasi adauga valoarea care justifica delimitarea, la fel, subiectivarea politica si sociala a tineretului se face prin transsubstantierea spontana a unei negatii în ceva pozitiv. De la Radio Guerilla si Academia Catavencu pâna la Despre îngeri, limita si ura, fara sa uitam de mediul virtual, toate canalele media destinate tinerilor arunca aceeasi momeala ieftina si, totusi, irezistibila: racolând în masa oameni de elita, aplicând o combinatie ingenioasa de elitism si populism, si soptind dulce în urechea destinatarului ca urechea lui e cea aleasa, pentru ca doar ea îi aude chemarea. Ca la Locke, extragându-se din multimea semenilor lor, tinerii de fapt adauga valoare acestei multimi – tocmai valoarea pe care o demonstreaza extragându-se scârbiti din respectiva mediocritate înconjuratoare. Delimitarea de facto nu poate fi decât urma elevarii spirituale, deci a delimitarii de jure. Crescuti fiind în aceasta ideologie a elevatiei à la baronul Münchhausen, tinerii alcatuiesc o categorie exclusiv statistica, nicidecum politica. De douazeci de ani, sistemul public de învatamânt este ciopârtit sistematic – cu toate astea, cine îsi aminteste ultima greva studenteasca? Ei nu se pot reprezenta, ei trebuie sa fie reprezentati. Pe cai mult mai sofisticate, curat dialectice, tinerii nostri ajung, asadar, la acelasi rezultat ca si taranii bonapartisti: constiinta lor de sine ca forta si actor politic nu vede dincolo de limitele propriului brand, iar voturile lor se aduna precum cartofii în sac. Paradoxal, desi toata identitatea lor de sine sta în delimitarea de taranii din jur, în constiinta si prestatia lor politica tinerii ajung sa semene leit omologilor lor de la tara.
Succesul electoral considerabil al lui Crin Antonescu nu este decât o urmare a acestui fapt. În primul sau mandat, Traian Basescu si PDL-ul reusisera performanta unica de a fi unit, într-o singura suflare electorala, taranii de prin sate cu cei de prin cluburi si cafenele, manelistii si anticomunistii, întreg tortul GDS-ist cu tot cu cireasa Elena Basescu pe deasupra. Cu timpul, ruralizarea tot mai accentuata a PDL-ului a creat însa nisa pe care a ocupat-o Crin Antonescu. Basescu nu mai era cool. Antonescu însa dadea semne ca ar putea fi. N-a prea contat ca liberalismul lui de „bun-simt“ era, de fapt, cel mai desantat neoliberalism. Ce a contat a fost ca era mai tânar, mai curatel si mai articulat decât ceilalti contra-candidati. Important a fost ca Tudor Chirila era mai simpatic atât decât Patriarhul cutare, cât si decât nevasta domnului presedinte. Calitati abstracte, apolitice si irelevante, însa suficiente pentru ca zeci de mii de studenti si tineri în general sa se buluceasca, pe la ora închiderii urnelor, si sa voteze, într-un gest de sublim sacrificiu de sine, reducerea propriilor burse, a ajutoarelor sociale si a subventiilor de stat, a viitoarelor lor posturi, pensii, salarii si venituri, totul doar ca sa-si demonstreze ca si ei sunt mai tineri, mai curatei si mai articulati decât masa cenusie a conationalilor lor. În încercarea lor de a fi mai rafinati si mai inteligenti decât oricine, ei n-au ezitat sa fie mai inteligenti si mai rafinati decât propriile lor interese. Premiul de primi eroi martiri ai luptei anticomuniste li se cuvine în totalitate.
Alta forta si alt actor al abstractiei: diaspora. Rupti spatial si informational de o realitate în care si-au mai pastrat doar proprietatile si odraslele, grija principala a membrilor diasporei va fi, în mod perfect explicabil, ca în tara de origine sa nu se schimbe nimic, pentru ca orice s-ar schimba, ei ar fi ultimii care ar afla. Cum proprietatile si dorul de ele e tot ce-i mai leaga de tara, realitatea de acasa li se prezinta într-un mod literalmente fetisizat: relatiile sociale si politice apar ca relatii între obiecte. Orice schimbare politica si sociala nu poate decât sa afecteze – si doar în rau – propriile proprietati (si, eventual, profitul obtinut din chiria de pe ele) uitate în tara. Iar pe deasupra acestui pustiu de terenuri si imobile, prin imaginarul politic al diasporei nu bântuie decât fantasme, spectre: comunistii… mogulii… Principalele publicatii românesti care se vând la chioscurile de presa din occident sunt Libertatea si revistele cu rebusuri pentru femei. Si cu toate astea, diaspora s-a simtit chemata de istorie sa ne salveze de manipularea mediatica la care ne-au supus sistematic mogulii de presa si baronii comunisti. Daca, prin pozitia lor sociala, în tarile de destinatie membrii diasporei pot sa puncteze pentru fortele progresiste de stânga si centru-stânga, imaginea proprietatilor si a familiei lasate în voia sortii într-o tara cenusie îi obliga sa joace, în cadrul luptelor politice de-acasa, aproape întotdeauna rolul de armata de manevra a fortelor reactionare. Prin natura sa, în raport cu realitatea politica din tara de bastina, diaspora gândeste abstract si voteaza conservator. Tot asa cum tineretul reprezinta astazi manifestarea metrosexuala a taranimii, diaspora constituie manifestarea diseminata si cosmopolita a pensionariatului. Dar ambele clase, prin constiinta lor de sine, prin individualismul tantos si disperat, prin gândirea lor politica abstracta si imediata, si, nu în ultimul rând, prin pozitia lor în cadrul capitalismului cognitiv, joaca azi rolul care, conform istoriei si categoriilor politice clasice, i-a revenit dintotdeauna lumpenproletariatului.
Criza si pedeapsa
„Democratul însa – pentru ca reprezinta mica burghezie, adica o clasa de tranzitie, în sânul careia se tocesc deopotriva interesele a doua clase – îsi închipuie ca se situeaza în genere deasupra antagonismului de clasa. Democratii admit ca au în fata lor o clasa privilegiata, dar socotesc ca ei împreuna cu toate celelalte paturi ale natiunii formeaza poporul. Ceea ce reprezinta ei este dreptul poporului, ceea ce-i intereseaza pe ei sunt interesele poporului. De aceea, când o lupta e iminenta, ei nu au nevoie sa examineze interesele si pozitiile diferitelor clase. Ei n-au nevoie sa-si cântareasca cu prea multa minutiozitate propriile lor mijloace. Ei n-au decât sa dea semnalul, pentru ca poporul sa se arunce cu toate inepuizabilele lui resurse împotriva asupritorilor. Si daca în realitate reiese ca interesele democratilor nu prezinta interes si ca puterea lor e neputinta, de vina sunt sau sofistii perfizi, care dezbina poporul indivizibil în diferite tabere dusmane, sau armata care era prea abrutizata si prea orbita ca sa priceapa ca scopurile pure ale democratiei sunt spre binele ei, sau totul a dat gres din cauza unui amanunt de executie, sau, în sfârsit, o întâmplare neprevazuta a dus de rândul acesta la un esec. În orice caz, democratul iese din cea mai rusinoasa înfrângere tot atât de imaculat pe cât de inocent intrase în lupta, iese cu convingerea nou formata ca trebuie sa învinga, ca nu el însusi si partidul sau trebuie sa abandoneze vechiul punct de vedere, ci, invers, ca împrejurarile trebuie sa se coaca“.
Democratul se simte pe vremuri de criza ca pestele-n apa. El este, în fond, în oceanografia politica, pestele abstractizarii si al moralizarii. Iar vocatia sa pentru abstractizare si moralizare produce, în astfel de perioade de criza, cele mai certe victime. N-a fost astfel o întâmplare ca interpretarea curenta si oficiala a crizei s-a distribuit etans pe doua versiuni aparent opuse si totusi solidare, între, pe de o parte, un moral outrage apolitic de jos, si, de cealalta parte, o abstractizare economicizanta de sus. Uneori intersanjabile, întotdeauna perfect complementare. Criza, s-a zis deci, a venit de nicaieri, din nicaieri. Ea e la fel de permeabila la explicatii si negocieri ca viitura. Dar astfel, în cruzimea ei naturala, criza facea macar dovada unei justitii egalitariste: cu totii trebuia si trebuie sa o platim. În acest fel, ea a fost imediat prevazuta cu legitimitate, transformata într-un maret hop national la care toti, cu mic, cu mare, uniti într-o singura datorie morala si gaura bugetara, trebuie sa punem umarul. Doar ca sa revenim la firesc, desigur.
Dar cum salariile reale stagneaza oricum, în Vest, de prin anii 70, iar la noi de ceva mai putin timp încoace, stimularea consumului, redemararea dezvoltarii economice si iesirea din criza nu puteau sa însemne decât revenirea la acelasi firesc al vietii economice de la care pornisem: nu majorarea salariilor, desigur, ci deblocarea creditelor. Datorii pentru toata lumea, noi datorii, datorii la datorii. Aceste masuri de austeritate (desigur, doar pentru unii, chiar daca majoritatea) nu erau însa lipsite de un anumit sarm paternalist, de o anumita confesiune de altruism: doar aparent paradoxal, politica de austeritate merge întotdeauna mâna-n mâna cu o politica de generozitate. Daca statul nu mai are resursele necesare ca sa-si asigure prestatiile zilnice obisnuite, înseamna ca tot ceea ce înainte facea din normalitate va face azi, daca va face, din preabunatate. Politica creditelor genereaza spontan aparenta opusului sau, a politicii darurilor. De-o parte cei care dau ceea ce n-au (creditele oferite de institutiile financiare, fondurile pe care statul le muta de pe o gaura pe alta), de cealalta parte cei care primesc fara sa chiar merite (creditatii), si iata cum capitalismul, chiar si în aceasta perioada turmentata de criza, capata aparenta unui love story, în sens aproape lacanian: donner ce qu’on n’a pas à quelqu’un qui n’en a pas besoin. Cam asta a fost interfata ideologica a crizei si calea promisa de iesire din ea: de-o parte falanga moralizanta a pomenii de la cei prea bogati, a redistribuirilor de la cei viciosi si privilegiati, de cealalta parte falanga economica a creditelor pentru toata lumea. „Bani în dar si bani cu împrumut – iata perspectivele cu care sBonapartet spera sa momeasca masele. Darurile si împrumuturile – la asta se reduce stiinta financiara a lumpenproletariatului, atât a celui distins cât si a celui de rând. La asta se rezumau resorturile pe care Bonaparte stia sa le puna în miscare. Nicicând un pretendent n-a speculat în mod atât de plat platitudinea maselor“.
Cei mai multi dintre noi cred ca povestea marxista cu privatizarea profiturilor si socializarea pierderilor se produce secvential, pe rând si cu rabdare. Ca, altfel spus, capitalul se redistribuie cu un usor bun-simt, cel putin estetic: când nu este, la toata lumea; când este, doar la cei care-l merita. În realitate, treaba se petrece mult mai abrupt, chiar simultan: exista privatizare a profiturilor pâna si ca – sau poate întotdeauna ca – aparenta simpla socializare a pierderilor. Structura politico-ontologica a capitalismului – lupta de clasa – nu este decât reconfirmata în manifestarea actualei crize, a oricarei crize: aceasta nu a aparut de nicaieri, si nici nu va disparea în nicaieri, ca din senin, ca o rapida sau domoala reîntoarcere la firesc. Principiul ei de desfasurare este acelasi ca întotdeauna: câte o saritura istorica – în termenii mai romantici-apologetici ai lui Schumpeter: o autodistrugere creatoare – a capitalului din buzunarul comun în buzunarul câtorva. O apropriere: sau, derulând silogismul lockian, un furt de facto, deci o împroprietarire de jure. Sa nu fim abstracti, sa nu moralizam. Just follow the money si vezi cine râde la urma. Sa urmarim, deci, circulatia capitalului: din cele 20 de miliarde de datorii care au iesit în calculul initial, trei sferturi erau datorii private, si doar un sfert datorie publica. Peu importe: lobby-istii neoliberali s-au concentrat, ca la un semn, exclusiv asupra sfertului de datorii de stat, uitând complet de cele trei sferturi private goale din pahar, si au început sa se alarmeze periodic de problema groasa si urgenta a deficitului bugetar, a statului obez, a – ucida-l crucea! – socialismului. La care statul s-a rusinat ca o domnisoara si a priceput mesajul: el urma sa se ocupe, prin urmare, si de cele trei sferturi de datorii private. Un sistem complicat de pârghii, scripeti si ajustari structurale, planuri înclinate pe termen mediu si scurt, dobânzi, credite si forte de frecare a fost pus astfel la punct: statul urma sa se împrumute de la capitalul strain (FMI & co.), pe dobânzi sfruntate, pentru a acoperi datoriile private din tara, datorii, se întelege, aparute în buzunarele reprezentantelor aceluiasi capital strain (mainly bancile straine); dupa care tot el urma sa se împrumute, pe dobânzi înca si mai tipatoare, de la capitalul privat din curtea nationala (adica de la acele banci pentru care se împrumutase de la FMI si gasca), pentru a plati datoria acumulata la primii… Se întelege ca acest potlatch potential infinit în care statul român se multumea sa poarte cadouri tot mai scumpe de la capitalul occidental la capitalul local si viceversa trebuia la un moment dat sa se rupa: cineva trebuia sa plateasca fara sa mai ceara si premiu pe deasupra. Si cine altii decât bugetarii, sectorul public, adica tocmai sfera din care statul, orice stat, îsi extrage legitimitatea. Si iata cum, dupa patternul descris de Habermas, criza economica se transforma fatal, în cadrul capitalismului avansat, într-o criza de legitimitate a statului.
Înca o data statul a jucat, convins si patruns ca un premiant model, rolul pe care toate analizele marxiste i l-au atribuit dintotdeauna: cel de a gira interesele comune ale întregii burghezii. De a asigura continuarea privatizarii profitului tocmai operând o si mai drastica – decât cea curenta, continua, invizibila – socializare a cheltuielilor. S-au mai plantat, strâns, niste garduri în bunul public – sa nu ne asteptam, desigur, ca ele sa dispara de la sine, odata criza, hopul, viitura, trecute. S-a întâmplat ca bancile straine, prezente pe teritoriul românesc, sa se trezeasca cu o nota de plata incalculabila, moment în care sa-si aminteasca brusc ca stati putin, dar si noi am pus umarul la dezvoltarea nationala, deci sa plateasca statul!? Automat, statul a ridicat telefonul, a strigat prezent, a repetat hipnotizat, prin gura însusi presedintelui sau, ca, da, într-adevar, sa ne aducem aminte, dezvoltarea României de azi n-ar fi fost posibila fara sprijinul investitiilor de capital strain, si imediat a gasit solutia salvatoare: de ce sa se supere capitalul strain pe capitalistii români si de ce sa-i jecmanim, doamne fereste, pe cei din urma pentru datoriile celui dintâi? Mai bine îi bagam la înaintare pe bugetari, ca oricum sunt toti privilegiati, inutili si pierde vara. Si voilà, cum statul, reîmpacând capitalul (strain) cu capitalistii (români), s-a comportat ca „gestionarul intereselor comune ale întregii burghezii“: mâna invizibila care uneste dorintele imediate si contradictorii ale capitalistilor particulari si a carei autonomie (de miscare) consta tocmai capacitatea ei de a transsubstantia particularul în general, interesele imediate, centrifuge ale capitalistilor într-un proces coerent si unitar: de a imprima substantei capitalului o directie, un sens, de a o transforma în subiect.
Sintetizând, se poate spune ca, paradoxal – însa un paradox care închide în sine simptomul epocii – prestatia statului român, pe perioada crizei, a constat în a-si sacrifica legitimitatea politica pentru a-si salva autonomia. O autonomie care, asa cum am vazut, nu depinde nicidecum de vreun contract social cu populatia si nu releva asadar de nici o legitimitate politica, putând fi foarte bine acoperita atâta timp cât statul îsi îndeplineste functia sa vitala în auto-reproducerea capitalului. Acest trade-off abrupt, aceasta sacrificare a legitimitatii politice în favoarea autonomiei executive nu puteau sa aiba loc fara baza asigurata de un aparat de stat mult întarit, extins, fidelizat. Pentru ca executivul sa se poata ocupa cât mai în voie si fara oprelisti de acest masiv transfer de bani din sectorul public în buzunarele private, pentru a-si putea îndeplini functia sa economica esentialmente privata fie si dincolo de limitele legitimitatii sale publice, a fost declansata cea mai scandaloasa, fie si dupa standardele cu care ne obisnuise PSD-ul, cooptare generala si politizare a administratiei. „Niciodata lacheii nu au fost dati afara cu mai putina ceremonie decât si-a concediat Bonaparte ministrii“. Si niciodata ei n-au fost ridicati în functii cu mai putin stres si ceremonie decât pe vremea lui Basescu 1 si 2.
Sa facem calculul si sa tragem linie: criza a însemnat, asadar, concentrarea si deplasarea accelerata a capitalului din mai multe buzunare în mai putine. Un fel de silogism lockian dat pe fast-forward. O terapie de soc, si, evident, concomitent, o strategie de soc. Care au fost totusi efectele sale politice concrete? Cum a fost afectata imaginea executivului, loialitatea electoratului? No problems pe linie. Rolurile s-au distribuit exact ca întotdeauna: abstractizarea crizei odata vânduta si înfulecata, atât masurile dure ale executivului, cât si furia crescânda a claselor platitoare au putut sa se defuleze pe cai perfect apolitice: pe carari abstract moralizante de la vârf spre baza, respectiv abstract exaspera(n)te de la baza în sus. „Asa cum se întâmpla de obicei când democratii savârsesc fapte eroice, conducatorii au avut satisfactia sa-si poata acuza „poporul“ de dezertare, iar poporul a avut satisfactia sa-si poata acuza conducatorii de escrocherie“.
Ca în reluare
„Perioada de care ne ocupam prezinta amestecul cel mai pestrit de contradictii flagrante: constitutionalisti care conspira fatis împotriva constitutiei; revolutionari care, dupa propria lor marturie, sunt adepti ai actiunilor constitutionale; o Adunare nationala care vrea sa fie atotputernica si ramâne mereu parlamentara; o Montagne care crede ca menirea ei este sa rabde si care compenseaza înfrângerile ei actuale prin prevestirea viitoarelor victorii; regalisti în rolul de patres conscripti ai republicii, constrânsi de împrejurari sa mentina în strainatate casele regale dusmanoase, ai caror partizani sunt, iar în Franta sa sprijine republica, pe care o urasc; o putere executiva care-si vede puterea în propria-i slabiciune si prestigiul în dispretul pe care-l inspira;… aliante a caror principala clauza e dezbinarea; lupte a caror lege fundamentala este lipsa de hotarâre;… eroi fara fapte eroice; istorie fara evenimente; dezvoltare a carei unica forta motrice pare a fi calendarul, obositoare prin repetarea constanta a acelorasi stari de tensiune si de destindere;… vointa generala a natiunii, cautându-si – ori de câte ori îsi spune cuvântul prin votul universal – expresia potrivita în dusmanii inveterati ai intereselor maselor, pâna o gaseste în cele din urma în bunul plac al unui aventurier“.
Perioada de care ne ocupam abia a reînceput.
Textul de fata este episodul pilot al unei
dezbateri despre alegerile din noiembrie 2009 care urmeaza sa fie promovata pe
site-ul protokoll.ro.
NOTE:
1. Toate citatele din acest text provin din Karl Marx, „18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte“, disponibil în limba româna la http://marxists.org/romana/m-e/1852/18-brumar/index.htm.
2. Cea de-a treia varianta, care trece drept simpatica înca la multa lume, practic la întreg spectrul de anarhisti, de la stânga la dreapta, de la trotkisti la libertarieni, si anume varianta unei prese realmente publice, detinuta de chiar cei care o produc si nu, asa cum se întâmpla azi în cel mai bun caz, de consumatorii carora li se adreseaza, ei bine aceasta a treia varianta este, de la un punct încolo, adica dincolo de nivelul unei prese de subzistenta, militante si pe baza de voluntariat, în fond o subspecie a cazului secund, a presei „comuniste“, sustinute adica puternic, integral daca se poate, de stat.
3. Aceeasi logica patologizanta, moralizanta, abstractizanta din spatele distinctiei capitalism sanatos – moguli diabolici trebuie sa fi fost si cea care a împins majoritatea prezidentiala sa refuze politicos proiectul impozitului progresiv propus de PSD si sa vânture în schimb ideea – politicamente aberanta – de a taxa, perfect random, averile celor mai înstariti români (aceeasi idee bântuie însa recurent si propunerile ulterioare de a vâna si taxa salariile si pensiile privilegiate, speciale, exceptionale). În locul unei masuri politice, care ar fi abordat cel putin chestiunea nedreptatii structurale în departajarea veniturilor, poporul basescian a preferat haiduceala statala, al carei singur temei politic este „las sa ia de la ei ca au destul“. Daca averile acestor nefericiti din top 100 Capitalul ar fi fost acumulate prin mijloace ilegale, ele trebuiau nationalizate; daca nu, atunci de ce sa fie ei singurii care-si rup din averea de la gura? Prin ce criterii politice se face departajarea bogati/prea bogati?
4. Îmi permit aici sa abdic o clipa de la regula pe care tot eu am impus-o (de a cita exclusiv din 18 Brumar) si, în sprijinul tezei ca actuala criza are un motor politic, si ca atare cere o reactie si o solutie politica, i.e. publica, nu morala, abstracta, privata, îmi permit sa citez putin, for old time sakes, din Zizek: „Politics is thus a name for the distance of the economy from itself. Its space is opened up by the gap that separates the economic as the absent Cause from the economy in its ‘oppositional determination’, as one of the elements of the social totality: there is politics because the economy is ‘non-all’, because the economic is an ‘impotent’ impassive pseudo-cause… To put it paradoxically, one can reduce all political, juridical, cultural content to the ‘economic base’, deciphering it as its expression – all except class struggle, which is the political in the economic itself“. („In Defense of Lost Causes“, Verso, London-New York, 2008, pp. 291, 293).