Simt nevoia sa o spun de la bun început: nu am simpatii nici fata de Ion Iliescu si nici fata de cei din familia sa politica: fie ca se cheama Geoana, Ponta sau Basescu. Cred ca Frontul Salvarii Nationale, inclusiv prin urmasii sai politici, PSD si PD-L, reprezinta piedica politica a reformei societatii românesti si a Statului Roman. Dar mai cred ca votul trebuie respectat, chiar si atunci când nu ne place rezultatul sau. Altfel, nu suntem democrati, oricâte intentii bune am avea.
Mitul Pietei Universitatii
De asemenea, nu cred ca zilele de 13-15 iunie pot intra în logica interpretativa a teoriilor conspiratiei. Resping orice ipoteza conspirativa si cred ca reflectia nepolitizata si cât de cât obiectiva asupra acelor zile ne va ajuta sa întelegem si sa deconstruim unul dintre miturile erozive ale democratiei postcomuniste: mitul Pietei Universitatii.
Caci în Piata Universitatii studentii români au trait – este opinia mea personala – experienta ce fusese interzisa parintilor lor: a revoltei de dragul revoltei, a „revolutiei culturale“ de tipul celei practicate în Occidentul anului 1968.
Muzica folk, dublata de rugaciuni, transformarea spatiilor verzi de la Universitate în zona de camping, concerte si serate de poezie – aceasta este imaginea idilizata a fenomenului Pietei Universitatii. Idilizata sau nu, trebuie sa recunoastem ca acest peisaj aduce mai mult aminte de Sorbona anului 1968 (imagine pe care numai un marxist autentic o poate aprecia).
Începuturile sale sunt însa mult mai… dure. Ele au fost rezultatul unui proces „revolutionar“ de decomunizare a facultatilor prin alungarea, la propriu, a profesorilor „comunisti“ de catre studenti. Sesizati modelul maoist. Iar manifestatia propriu-zisa are un început… teologic: studentii de la teologie au mitinguit, necanonic, împotriva Patriarhului lor.
Atmosfera din piata era una profund de stânga: contestatara a ordinii si a oricarei forme de autoritate. Exceptând momente patetice de rugaciune, atmosfera pietei era dominata de mentalitatea revolutionara.
Duminica Orbului
La 20 mai 1990 („Duminica Orbului“) românii au votat…precum chiorii. Cu o prezenta la vot de 86,19%, natiunea româna l-a ales (cu 85,07% dintre voturile valide) pe Ion Iliescu ca Presedinte al României. Un vot neinspirat? Desigur. Dar la fel de sigur un vot democratic ce trebuia respectat.
Un grup de oameni nu a respectat vointa natiunii române. Si acesti oameni nu au fost minerii, ci o parte dintre manifestantii din piata Universitatii care au continuat, saptamâni bune dupa alegeri, sa solicite nerespectarea vointei nationale si impunerea propriilor opinii. Cum au facut-o? Într-o manifestatie ilegala, sanctionabila aspru de autoritatile oricarei tari democratice, oamenii din piata Universitatii au creat o permanenta dezordine nejustificabila democratic. Au profitat de lipsa de reactie a fortelor de ordine, care practic nu existau dupa decembrie 1989, si au insistat sa santajeze Statul Român care, ne place sau nu (mie personal nu îmi place), era condus de un presedinte ex-comunist, ales însa legitim de majoritatea zdrobitoare a românilor.
Toti vorbesc despre „mineriada“ din 13-15 iunie, dar uita ca cei care au distrus, au asediat institutii ale statului, au cucerit televiziunea, au agresat si au amenintat cu moartea erau…. „studentii“ din Piata Universitatii. Pâna sa soseasca minerii, atmosfera din Bucuresti era aruncata în aer de incompetenta fortelor de ordine si de agresivitatea crescânda si profund straina de valorile civice care motiveaza un protest democratic, a celor care se încapatânau sa nu recunoasca evidenta: ei nu reprezentau România în protestul lor.
Dar sa vedem doleanta principala a celor din Piata Universitatii: punctul 8 de la Timisoara – legea lustratiei. Cât de legitima este o lege a lustratiei? Iata o tema de discutie pe care o evitam de ceva vreme în societatea româneasca. Caci aceasta societate, care se vrea democratica, nu se poate construi pe o legislatie profund antidemocratica, ce nu doar ca impune unor cetateni sa nu poata sa candideze, ci limiteaza dreptul cetatenilor români de a îsi alege cu adevarat reprezentantii.
Si pentru argumentare va invit sa trecem din nou în revista rezultatele alegerilor din 20 mai 1990. Va asigur din toata inima ca nici mie nu îmi plac! Dar cu ce drept poate o minoritate sa impuna propria sa vointa unei majoritati care, printr-un astfel de vot, si-a ales conducatorii? Daca 85% din populatia României a decis sa nu îl „lustreze“ pe Ion Iliescu, cine îi îndreptatea pe cei din Piata Universitatii sa o faca?
Banalitatea binelui
Profesorul Daniel Barbu remarca într-un eseu ca democratia este, prin natura sa, banala si plictisitoare. Parafrazând-o pe Hannah Arendt, nu se sfia sa vorbeasca despre o „banalitate a binelui“, care este reprezentata de democratie. Împotriva acestui bine consensual si banal se ridica, cred eu, cei tributari mentalitatii revolutionare, dependenti de nevoia de lupta, de a sluji o cauza sau alta, de a gasi oameni ai „altor coordonate istorice“ (precum Traian Basescu) carora sa le încredinteze loialitatea sau capcauni (precum Ion Iliescu) carora sa le ceara capul.
Mai mult chiar, desi cei din Piata Universitatii au avertizat asupra riscurilor pe care Ion Iliescu le presupune pentru democratia româneasca, ei din fericire s-au înselat. Ion Iliescu a dovedit ca poate sa fie un presedinte democrat si transferurile de putere din 1996 si 2000 au aratat ca, de bine, de rau, democratia functioneaza în aceasta tara.
Din pacate, multi din „eroii“ Pietei Universitatii sunt acum, alaturi de „calaii“ lor, într-o monstruoasa coalitie de sustinere a construirii unui sultanat balcanic tot mai strain de valorile democratiei. Marian Munteanu lânga Magureanu, Boc lânga Oprea, Liiceanu lânga sotii Miroiu si Traian Ungureanu lânga Cristoiu se dedica efortului de a construi un nou mit postcomunist, mai mincinos si mai gaunos decât cel al pietei: mitul lui Traian Basescu.
Desigur, dupa 14 iunie, au venit minerii si au facut ravagii în continuarea celor comise de „huliganii“ din piata. Desigur, crimele comise de acestia sunt la fel de oribile ca si cele ale „golanilor“. Dar soarta a facut ca mizeriile unora sa fie idealizate, iar mizeriile celorlalti sa fie exonerate prin lege. Ceea ce nu a ajutat cu nimic schimbarea atât de necesara societatii românesti.
Dupa 20 de ani
Acum, dupa 20 de ani, societatea este dominata de acelasi clivaj: cel determinat de Piata Universitatii. Datorita acestui fenomen, idealizat de multi si instrumentalizat de câtiva (acum se vehiculeaza ideea conform careia a existat si un soi de „pogrom“ al tiganilor în acel moment), acum, la 20 de ani, înca nu avem în România un înteles firesc al conceptelor de „dreapta“ si de „stânga“. A fi de „dreapta“ pare a presupune a avea o simpatie din start fata de golaneala nedemocratica din Piata Universitatii, iar a fi de „stânga“ duce la… asocierea cu minerii.
Dar cred ca, mai ales acum, când, dintr-un pragmatism al nesimtirii si dintr-un politicianism de cea mai joasa speta, personaje fetide ale politicii românesti ce datoreaza minerilor mentinerea lor la putere în 1990 (ma refer, desigur, la Traian Basescu si la FSN-ul domniei sale) confisca în folosul lor mitul Pietei Universitatii, ar trebui sa încercam sa privim acest fenomen cu cât mai multa obiectivitate.