Sari la conținut

„Filantropica“ lui George Enescu

Autor: ION BOGDAN STEFANESCU
Apărut în nr. 354

Cred ca de foarte multe ori în ultima vreme ati fost sunati la telefon de catre angajati ai bancilor din România, pentru a vi se oferi facilitati, care mai de care mai „tentante“. E criza si toti încearca sa îsi atraga cât mai multi clienti, cu oferte deosebit de „generoase“, în special acelea care propun „descoperiri“ de salariu, de la trei pâna la zece ori remuneratia persoanei abordate. Nu am de gând sa comentez capcana pe care asemenea oferte o reprezinta, contractul odata semnat obligându-i la dobânzi exorbitante pe beneficiarii de fonduri virtuale, manevrate prin tentantele carduri de scos bani din pereti. Dar n-ar strica sa va împartasesc o savuroasa conversatie pe care am avut-o, nu de mult, cu o angajata a unei astfel de banci, una faimoasa (banca, nu angajata). Mai întâi am observat pe ecranul telefonului meu un numar ciudat, despre care n-aveam habar. L-am ignorat, dar insistentele cu care s-a repetat apelul m-au facut sa raspund în cele din urma. M-a întâmpinat o voce suava, cu pregnant accent moldovenesc, si nu stiu de ce mi-am imaginat ca trebuia sa-i apartina unei blonde. S-a prezentat si-a început sa turuie (acesta e cuvântul) mecanic, fara nicio inflexiune în glas. Am avut senzatia ca stau de vorba cu un robot (o robotica, de fapt, si nu stiu de ce mi-o imaginam blonda). N-am putut sa strecor nici macar o interjectie. Dupa câteva zeci de secunde, care mi s-au parut o eternitate, am auzit un oftat, apoi, în sfârsit o inflexiune: „Se pareri aveti?“ Am crezut ca mi-ati pus un robot si nu am fost prea atent, zic. Nu-mi place sa vorbesc cu masinariile, îmi cer scuze. „Nu-i suparari, pot sa ripiet“. A, nu, nu va deranjati, ceva-ceva am prins. Ce descoperire de salariu îmi oferiti? „Pai, dipindi si salariu aveti. Dacî aveti piesti 2000 di ieuro, va dau zece salarii, daca ie sub, atunsi doar trei salarii, întelejeti“? Sigur ca înteleg. Ceea ce nu pricep e unde gasiti dumneavoastra bugetari cu salariul de peste 2000 de euro? M-as angaja si eu. „Pai, uni sânteti angajat?“ La Filarmonica „George Enescu“. „Aaaaaa!“. A urmat o pauza destul de lunga. Ati lesinat? „A, nu, nu, o clipitî doar sî gata… Am notat în fisa dumniavoastra“. Am deja o fisa? „Pai, nu vrieti“? Ba sigur ca vreau, dar o vreau pe aia cu zece salarii. „Aaa, pai nu ie cum vriau io. Or sa socoata sefii miei. Mai bini, stiti se, trimit mâni un curier cu formularu?, trebuie sa-l semnati, dar dumniavoastra sa aveti o copie di bulietin s-o adeverintî di salariu si pi urmî mai vorbim“. Bine, domnisoara, zic, astept curierul. „Multamiesc, pi curând“. Entuziasmul din vocea ei m-a facut sa cred ca am fost primul client care, nu numai ca-i daduse atentie, dar mai si acceptase oferta. Bineînteles ca am uitat complet de conversatia mea cu domnisoara aceea care, nu stiu de ce, dar eram sigur ca e blonda. Dupa câteva zile, am vazut iarasi pe ecranul telefonului mobil numarul acela ciudat si mi-am adus brusc aminte de ea. Trebuia sa ma tin de cuvânt, doar eram un angajat serios, asa ca am raspuns. Ea era, vocea de Chisinau, parca din ce în ce mai blonda. „Buna ziua, io sânt, di la bancî“. Am crezut ca ati uitat de mine. „Vai di mini, sî poati? Aveti hârtiili?“ Am tot ce mi-ati cerut. Am fost foarte cuminte. „Dac-ar fi toti ca dumniavoastrî…“ Ati ajunge sefa de departament. „Bine ar fi, dar la noi e pi pili“. Pai ce, dumneavoastra n-ati avut „pili“ ca sa va angajati? „Ba da, cum sa nu, da’ m-o parasât“. Ce magar, unde mai întâlneste el o blonda ca dumneavoastra? „Asa-i, da? di uni stiti ca-s blondî“? Intuitia, pur si simplu. „Aaaa, si dragut! Stati ghini cu intuitia“. Da, e mare de tot. Câteodata ma sperii de ea. „Aoleo, asa mari-i“? Pai, nu v-am dovedit? „Ba, s-încî cum! Stiti se vroiam di la dumniavoastrî“? Nici prin cap nu-mi trece… ba cred ca stiu. Intuitia, bat-o vina! Doriti sa stiti unde trebuie sa vina curierul. „Fantastic, dar chiar sîntieti grozav, cred ca sîntiti paranormal, asa-i“? Sigur, si fac pariu ca nu stiti sa scrieti numele strazii. „ Doua secundi, va rog, pânî la strada, as vrea sa mai virific o data datili dumniavoastrî. Ati zâs ca lucrati la Filantropica? Brusc, mi s-a pus un nod în gât. Am lovit cu pumnul în cel mai apropiat perete si mi-am revenit. Vorbeam cu cea mai blonda dintre blonde. Iertati-ma, zic, dar v-am pierdut. Ce ati întrebat? „Lucrati la Filantropica, nu“? Da, la Filantropica. „Sî a cui ati zis ca îi Filantropica aista“? A lui George Enescu. „Cari Georgi“? Enescu, un prieten de-al meu, nu-l stiti dumneavoastra. „Aaaaa, se prieten aveti! O sa ajungeti sef“. Suntem parteneri. „A, pai di se nu spunieti? Trimit atunsi formularu? pientru zece salarii“. Asa sa faceti. „ Auzâti, da’ Georgi asta e ala, nu“? Ala e. „Mama, si tari! Înseamna ca sântieti selibatar“. Deloc, zic, sunt însurat. „Vreau sa zâc ca sântieti bogat rau di tat“. A, în sensul asta sunt, într-adevar, celibatar. „Iegzact, sântieti bun, domnulie! Acuma va rog sa-mi spunieti sî strada s-am terminat“. Strada Franklin, nr.1. „Aoleu, cum sî scrie“? Ce v-am spus? E clar ca sunt paranormal. „Îmi cer scuzi, da? io nu prea cunosc strazile“. Pai, si cum ajungeti acasa? „A, ma urc în mietrou, se lichiesc usili sî când se desprind a treia oara, cobor. O iau pi undi iesa toata lumea sî gata. Stau chiar în statie“. Pe cuvânt? Si nu va deranjeaza „gâlseava“ sau autobuzele? „Ei, am zâs si io asa. Blocu-i la doua aruncaturi di bat“. La doua, nu la una? „Fara zabava, am aruncat io“. Aruncati cu batul? „Am glumit sî io, doar cunoasteti zâcala, nu? Adica-i imidiat, lângî statie. Stau la parter“. Asta e bine, nu va mai încurcati cu liftul. „Stiu, doar ca trebui sa dau sî io bani pientru lift. Asa-i aici-sa, la Bucuresti. Ma ajutati sa scriu“? Sa vin pâna la dumneavoastra? „Nu, domnulie, sa-mi spuneti pi litiri“. F r a n- kapa- l i n.  „Parcî n-ati zâs asa: Francapalin“. Nu, domnisoara, kapa e o litera. Stiti alfabetul? „Chiar asa? Stiu ca voi râdieti di noi, astia di la Chisânau, ca socotim cu abacu?, da-i mai sâgur asa, sa stiti“. Pai, atunci e simplu: „k“ e imediat dupa litera „j“. „A, îi sâmplu. Deci, Franklin, nr 1, nu?“ Bravo, nota 10! „Si dragut sântiti, multamiesc. Atunsi îi clar, lucrati la Filantropica lu’ Georgi Ienescu, pi strada Franklin, nr. 1“. Exact. Toate cele bune. „Numa? o clipitî, va rog. Pi uni vini asta? O sa-l trimit pi var-miu si nis? el nu prea stii prin Bucuresti“. Înteleg ca aveti o afacere de familie. „A, nu, domnu’ sela, stiti dumniavoastrî, m-o lasat, da? ni mai videm din când în când, asa ca l-am angajat si pe var-miu“. Bravo, vad ca va descurcati. „Mai am o sora si doi frati. Cum fac 18 ani, îi aduc si pe ei, pi urmî ma-nsor“. Vad ca sunteti si dumneavoastra celibatara. „Ei, la niviel mai micut, asa, nu ca dumniavoastrî, da’ ma diescurc. Desi, uni sa vinî“? La Ateneu. „Pai, nu la Filantropica“? Tot aia e. „Aa, bini, da’ pi undi-i“? În Piata Palatului. „Aoleu, se complicat! Nu-i usor s-ajunji la un selibatar. Lasati, ca se discurcî el. Va suna când ajunji“. Mi-a facut mare placere sa vorbesc cu dumneavoastra si… casa de piatra, când va veni vremea. „Vai, si dulsi sântiti. Sa dea Domnu?! Sa stiti ca nu am vorbit nisiodata cu asa un selibatar. La rividiere“.
Am coborât cu pas grabit treptele institutiei, de teama sa nu ma vada careva râzând de unul singur. Dar, cum de ce ti-e teama nu scapi, am dat nas în nas cu directorul, dl. Cristian Mandeal, care tocmai scotea niste bani din aparatul montat strategic, chiar lânga iesire. Probabil ca folosea acea „descoperire“ de salariu, fiindca, la vremea cu pricina, toti angajatii traiam cosmarul diminuarii lefii cu aproape 50% (si nu cu 25%, ca restul bugetarilor), din motive de sporuri taiate. „Vad ca râzi de unul singur“, îmi spune, în timp ce trage banii din perete. Am aflat o veste foarte tare, zic, si nu ma pot abtine. „Ei, ce bine ca se mai întâmpla si lucruri din astea, la ce traim acum…“ Am aflat ca sunteti director la Filantropica. „Ce Filantropica?“, întreaba cu jumatate de glas si privirea încruntata brusc, lasând sa-i scape câteva bancnote pe jos. Ma aplec dupa bani si-i raspund: A lui George Enescu, înapoindu-i hârtiile, în timp ce dânsul încearca sa schiteze un zâmbet, crezând, probabil, ca ma tacanisem. În drum spre iesire, îl asigur ca o sa-i explic mai târziu. Mi-a placut sa-l las complet nedumerit. Dar nu am mai avut ocazia unei explicatii, fiindca membrii orchestrei „filantropice“ au hotarât, la scurta vreme dupa aceea, sa renunte la dumnealui, ca director, din motive de atitudine nefilantropica. Domnia sa, suparat „ca un foc si ca o para“, cum probabil ar fi spus blonda mea de la telefon, a declarat prin toate ziarele ca suntem un „colectiv de mineri“. De atunci tot astept ca domnul presedinte Ion Iliescu, un meloman veritabil, sa intre în sala de concerte si sa ne multumeasca, cu zâmbetul sau profilactic, daca asa s-o fi spunând, ca nu mai stiu.
Bineînteles ca varul blondei de Chisinau nu a ajuns la mine nici pâna astazi, dar va asigur ca acea convorbire a fost cât se poate de reala… sau ireala: depinde de ce parte a „firului“ esti.